Familia, 1883 (Anul 19, nr. 1-52)
1883-07-24 / nr. 30
358 Scena V. LUNCEAN, apoi IULIA. LUNCEAN. Imi portă interes, cată să-i fiu recunoscător. (Bate ora.) Pece ore. La Sinaia, cum se vede, ca și la Bucuresci, nu o se dejunăm decât la 12 sau la an (se așeza). Bietul George! ce s’o fi făcut el? Cum o să-mi compătimescă când o sei, că Iulia se mărită cu altul . . . Dar Ionel, un suflet aşa de generos, schimbat intr’ atâta! Nu, ţ)eu, Grămădescu nu merită iertarea lui Doleu! A stricat natura cea bună a fiicei sale; eră un ânger. (Iulia ese din casă și se apropie incet de Luncean.) IULIA: Eră un ânger? (işi arată capul peste umărul lui Luncean.) . LUNCEAN. A ! tu ești ? IULIA. Te gândiai la iubita ta? LUNCEAN. Eu nu iubesc pe nimene. IULIA. Cred și eu pentru că-ți lipsesc o oarecare calitate. (Face gestul de numerare de bani.) LUNCEAN. IULIA. Haide, sărută! LUNCEAN. Adevărat Iulia ? (merge se o sărute și se opresce). IULIA (remâne und cu braţele intre-deschise.) De ce te opresci? Desigur. IULIA. Deci nu te incăpăţinai să-ţi retragi banii.. . Tata dice, că nu ţi-a mai remas decât prea puţini bani, vr’o 5000 galbeni. LUNCEAN. A să e, mai puţin! IULIA. Apoi, dragul meu, ce dobândă pote să-ţi dee 5000 galbeni? LUNCEAN. Nimica. IULIA. Ei! apoi fetele umblă aeri după positiv, cum zice tata. LUNCEAN. Rataplan. Rataplan .. . (Umblă prin scenă cântând pasul de atac.) IULIA. Eşti prea puţin amabil, Luncene! nu meriţi să te iubesc. LUNCEAN (se apropie.) Te iubesci, tu Iulio? IULIA. Te iubim toţi, care de care mai mult; nu poţi să-ţi inchipuesci câtă grijă nu am avut toţi când erai la resbel; tata gândiă la tine, unchiul Boruzescu gândiă la tine ; el făcea pe vitezul, dară de multe ori se furişă lacrimele din ochii lui citind jurnalele care vorbiau despre oştirea română. LUNCEAN. Dar tu Iulia plâns-ai vreodată şi tu pentru mine? IULIA. Negreşit, că am plâns. Să fie adevărat? IULIA. Şi in tote serile me rugam la iconă pentru tine. LUNCEAN. Iulia! IULIA. Şi mai ascultă ceva : tocmai in momentul in care ca prin minune, cum ne-ai spus, ai scăpat la Griviţa din marile Turcilor, când ţi-au făcut rana aceea la cap, eu me rugam Maicei Dlui se te ajute. LUNCEAN. O Iulia, cum te-aş sărută. LUNCEAN. Nu sciu deca trebue ... IULIA. Uite, dar ori la venire nu m’ai sărutat? Nu sântem noi ca fraţi? Nu am crescut împreună? LUNCEAN. Da, ai dreptate și ca să-ți dovedesc . . . (Merge din nou s- o sărute și orăș se opresce confus.) Ah! IULIA. Ce ai ? o să te sărut eu. LUNCEAN. Iulia! IULIA. Haide iute! Cu atât mai rău pentru tine! (il sărută pe frunte.) LUNCEAN (la parte.) Trebue să me decid. IULIA. Ce șoptesci intre dinți? LUNCEAN. Nimica. Rataplan, rataplan ! . .. IULIA. Ei darabana? LUNCEAN (la parte.) De ce să nu-i spun?! Să scie cel puțin. IULIA. Uite, fiindcă suntem singuri, să-ți spun vorba cea de odinioră. LUNCEAN. Ah, da? (la parte.) Despre căsătoria ei, ce nenorocire ! IULIA. Tata vrea să mă mărite. Cu voia ta negreşit? IULIA. Eu nu am dis nici da, nici ba. LUNCEAN. Dar desigur iubesci mult pe bărbatul care te-a cerut ? IULIA. Nici il iubesci, nici il uresc. LUNCEAN. Nu-1 iubesc, şi te măriţi cu el? IULIA. Tata dice, că o căsătorie e o simplă speculă ca oricare alta şi că amorul este o nerozie care nu produce nimic şi pe care au inventat-o in timpul obscurantismului, omenii săraci şi fără căpăţeiu. LUNCEAN (la parte.) Nerozie! (Tare.) Dar spune-mi, peţitorul te iubesce şi el ca tu pe densul? IULIA: Te iubesce cum poate iubi un neguţător, nu cum iubesc romanţierii, poeţii şi alţi scăpătaţi mai mărunţi. LUNCEAN. Aşa! IULIA. Dar te insciinţez, că deci părerea ta e contrarie acestei căsătorii, apoi voiu găsi eu mijlocul ca să o impedec. LUNCEAN. Atâta încredere ai tu in mine? IULIA. Mai mult decât in mine ensămi: ai fost totdeauna oracului meu. LUNCEAN. LUNCEAN. FAMILIA. Anul XIX.