Familia, 1886 (Anul 22, nr. 1-52)

1886-10-26 / nr. 43

510 FAMILIA d­e-mi remaseră îngropate acum cele mai dulci suve­­niri ale tinereţelor mele, cu atât imi cuprindea durerea sufletul meu. Cum o să mai dau faţă cu ea? Cum şi voi putu spune acel ucigător testament al maicii mele ? Nu pentru mine, căci eu începusem acum a me nărăvi cu suferinţele, dar pentru ea, pe care am nefericit-o, căci mi-a spus, că me iubesce, mi-a spus, că tră­­iesce și moare pent­ru mine. Cu toate aceste trebuia să se ’ntâmple. îndată a doua z zi după ce sosisem, am grăbit la ea. Părea o veemnicie de când nu o vădusem. Și to­­tuș me luau fiori de groză, când mă cugetam la revederea nostră. Patru săptămâni! Multă vreme, prea multă pentru doue inimi iu­­bitoare ca și ale noastre. Și câte nu s’au întâmplat in aceste patru săptămâni! Ar fi fost de ajuns unui veac de om. Nu fără de cuvânt me apucă deci un dor nes­pus după dânsa, nu fără de cuvânt imi batea inima tare, tare. Eră di de duminecă şi n’am aflat-o acasă. Am mers cu paşi iuţi la biserică, unde ştiam că are obiceiul să margă. Biserica era plină de omeni. Eu m’am venit pintre ei tot mai nainte, tot mai nainte, pănă la stra­nele cântăreţilor. Mechanicesce şi cu gândul de tot abătut, mi-am făcut cruce și am rămas cu fața ’ntoar­­să spre altar. Pare că se ’nvertiau toate ’mpregiurul meu. Nu vedeam decât o ’nvălmășală pistriță de omeni, popi, strane, cântăreți, icoane. Voiam s’arunc numai o pri­vire îndărăt, o singură privire in foișorul femeilor; eram sigur c’o voi vedea, — dar nu-mi puteam intoarce capul. Doi-trei prietini me agrăiră și-mi împărtăşiră condolenţele lor, intrebân-du me nu cumva-s bolnav, căci eram palid şi slăbit ca scos din mormânt. Le-am răspuns că nu. Ei ei mi-au dat, bună pace 0 jumătate de oră a durat tot aşa. Gândul meu era tot la ea. Ea era ’n foişor, *şi eu n’aveam atâta inimă să me ’ntorc, să­­ me uit in faţă, ca şi când mi-ar fi fost târnă, că ochii tuturor la mine sunt aţîntiţi şi că voi face scandală in sfânta casă a Domnului. Abia când preotul a eşit din altar cu cartea ’n mână ca să spună otpustul, m’am intors de jumă­tate. Mai trecură câteva minute de o panică, care nu mai simți se poate. Am aruncat o privire ’n sus. Ea era acolo, palidă, rece, ca o statuă. Numai ochii îi schinteiau și privirea lor intr’acelaș moment s’au întâlnit cu a mea. Era ca un ânger! El pe mine m’a pătruns așă de tare acâstă revedere mută, incât simţii cum se ’ntunecă toate in ochii mei; puterile me părăsiră, am leşinat. Ca prin vis mi se ’mpărţi c’aud un ţipăt de durere, apoi se făcu vuet mare ’n biserică. De alta nu-mi aduc aminte. Ajuns la aer, iute mi-am venit in fire. Şi pe când eşi ea din biserică, am fost in stare s’o petrec. Am salutat-o. I-am sărutat mâna. Încă un pas, dece, dovededi, şi nici un cuvânt nu puteam grăi. Cumplita mea durere şi simţământul cel crunt, că ne­vinovata mea bucurie cât de efemeră şi nebună este, imi ţineau vorbele strinse ca cu cleşte de fer. Abia intr’un târdiu am început să conversăm. Dar gândul meu era atât de abătut, sufletul meu atât de agitat, incât adj, mărturisesc, că nu-mi mai pot aduce aminte de obiectul intrevorbirii noastre. Atât stiu, că ea ’ncerca să me mângâie, dar cp. cât me mângâia mai mult, cu atât gândurile mele ră­­tăciau mai departe n acel negru viitor, care ca un rece mormânt imi sta înainte, şi in care mângâ­iere zădarnic căutam, zădarnic voiam să găsesc. Eră o sora lină de vară. Frumosă ca fericirea mea dispărută şi ca faţa »ei«, pe care o admiram cu lacrămi in ochi la lumina cea tainică a lunei. Veniam dela o escursiune cu mai mulţi tineri şi mai multe dame, doi cu doi. Eu eram ca totdeuna cu­­ea.« Cărarea şerpuiă tot pintre copaci, cari aruncau umbra lor sinistră peste noi. Locul eră forte potrivit ca sâ-i spun odată acea taină mare, dela care atârnă totă nefericirea ei, şi de care eră legată viaţa mea perdută, tată, tată. Dar n’aveam nici minte, nici inimă destulă ca să-i spun, ce trebuia să ştie şi ea. Nu aflam un cu­vânt potrivit, cu care să incep, desperarea imi chinuiă sufletul şi buzele mi se ’ncleştară. Se petrecea o luptă ’n mine, o luptă atât de sfăşietore, incât uitasem toate plăcerile dilei, remânând numai cu zgura suferinţelor in inimă. — Ce nefericiţi suntem noi, scumpa mea, — zisei in sfârşit cu un oftat dureros. — Cum nefericiţi? — me ’ntrebă ea oarecum spăriată. — Da. — Nu te înţeleg. — Ştiu, şi asta me scoate din fire, tocmai asta, că eu trebue să te desluşesc. Căci tare mi-i târnă, că nu voi puta. — Vorbesce, pentru Doi,eu. Cuvintele tale me ’nspăimântă. Vorbeşce, vorbeşce! Şi eu i-am spus tot. I-am spus cum am jurat să ’mplinesc voia cea de pe urmă a mamii mele. I-am spus de fraţii mei orfani. I-am spus cuvintele cele din urmă ale mamii. Şi ea n’a dis nimic A mai mers câţiva paşi, cu paşi tot mai leneşi, tot mai şovăitori, până ce căciu leşinată in braţele mele. Toţi ne-au alergat intr’ajutor, întrebând curi­oşi, ce s’a întâmplat Eu tremuram de emoţiune şi nu le soiam respunde. După ce şi-a venit in fire, a remas câteva mi­nute pe iarba cea verde. Ei după aceea se răzimâ ca frântă de braţul meu şi a plâns amar până acasă. Cu o vorbă n’a ’ncercat să me desmânte dela obligamentul meu, o vorbă nu mi-a imputat. A înţe­les ea in sufletul meu cel nobi, că grozav de mare este durerea mea, a ’nţeles, că o vorbă rostită fără precugetare ’n momentele aceste, ar fi putut să rum­­pă inima unui om, care a şciut, iubi sincer şi care trebue să sufere pentru acastă iubire atât de amar... Puţine zile a mai stat in oraşul X, după acâstă scenă. Fiinţa aceea drăgălaşă, veselă şi ’n veci zimbi­­toare, pe care o vedeam in totdeauna bine dispusă, s’a schimbat cu totul. Obrazii trandafirii, buzele ru­mene, ochii cei vii, — par’ că i-a luat o mână ne­­vedută, o mână sacrilegă. Era palidă, faţa-i esprimă o cruntă durere şi o tristă duioşie o cuprinse. Imjecit, inmiit simţiam vise cu durerea ei. Şi când imi trăgeam bine sama şi me cugetam la sar­tea ei, me cuprindea desperarea, căci diua-noaptea, ca un simbol al morţii şi al păcatului me urmări, vocea consciinţei mele curate: »Piei nenorocitule, căci ne­norocirea ta este mormântul ei.« Anul XXII.

Next