Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-06-10 / nr. 23
266 FAMILIA Paris, 4 main, 1890. Stimabile die Vulcan, Simt bolnav de șepte luni, incluis in casă și mai mult lungit pe pat. — Masa mea, ca și mine, a zăcut și încă zace. Ea nu mi-a inspirat nimic de când mă aflu la Paris și prin urmare cu mare părere de reu ve anunț, că nu îmi e cu putință a răspunde, precum aş fi dorit, la îndemnul ce mi-aţi adresat pentru jubileul „Familiei.“ Al dvastre devotat confrate !recum special mi-aduci la cunoscinţă, intenţiognezi a serba in decursul lunei cuvinte jubileul de (je anj ai esistinţii »Familiei.* Familia prin -~p'un lung şir de ani a fost, dincoace de Carpaţi, unica feie naţională beletristică. Ea nu numai a a invins multe greutăţi, ci a şi efectuit succese considerabile in sfera sa in interesul promovării culturei naţionale şi aca cu satisfacţiune poţi să repriveşti asupra activităţii ditale in acest pătrar de secol. Te felicitez la aceasta şi cu plăcere voesc şi eu să depun tributul recunostinţei mele pentru „Familia*, contribuind şi cu ceva şi la numerul festiv, ce are să apară din acest incident. O cugetare fugitivă asupra vieţii omului me cuprinde la aceasta ocasiune. Pare că natura a dat omului pentru cursul vieţei doi saci nevisibili pe drum: unul mai mare, cu destinaţiunea de a se inflă cu ilusiuni proaspete d’ale tinereţelor şi de a redică, ca un balon, pe om in regiunile mai inalte, mai senine şi mai frumose ale idealismului; celalalt mai mic, cu destinaţiunea de a culege tesaurele esperinţei vieţii câştigate pe preţul ilusiunilor şi de a apropia cu pondul seu pe omerăş cătră mama ţerină, cătră dura realitate. Astfel decurge viaţa, asemenea unei clepsidre, golindu-se tot mereu un sac şi umplându-se altul. Acesta asemănare vise nu se potriveşce pe deplin. Clepsidra măsură de cursul fisic al timpului şi in acest curs noi toţi îmbătrânim in ani de o potrivă. Nu aşă este cu acest orologiu al vieţii. Acesta măsură cursul fisic al esistinţei noastre — nu după ani, nici de o potrivă pentru toţi, căci fiecare are propriul seu orologiu al vieţii şi acesta indică etatea sufletului seu. Aşă unii sânt, deşi tineri âncă in ani, totuş bătrâni in sufletul lor şi viceversa ; astfel vedem juni blasaţi şi bătrâni nematuri, cinici crucii şi sentimentalişti prostolani, egoişti făr’ de inimă şi idealişti fantastici etc. La toate aceste unilateralităţi şchiopătă orologiul vieţii. Cine prea curând se lipseşce de ilusiunile vieţii, cade intr’o golitate de inimă, care-1 impinge in fine in braţele pesimismului greţos de viaţă ; cine toate le pastreaza, remâne sărac in esperinţele vieţii, un străin in acesta lume şi devine păcălitul proprietor sale ilusiuni. Şi unul şi altul perde adevăratul scop al vieţii ; unul duce o esistinţă golă şi deşartă, celalalt o esistinţă plină de amăgiri. Se adevereşce deci dictul vechiu : medium tenere beati. Fericiţi aceia cari ştiu să se avânte şi să se susţină cât mai lung in zenitul vieţii, unde un idealism limpedit şi un realism sânetos se află un echilibriu apropiat. Afecţiunile noastre sufleteşti împărtăşesc lumii şi vieţii acel strălucit colorit, in care se cuprinde pentru noi valoarea tuturor lucrurilor şi din aceste afecţiuni resar toate ilusiunile noastre. De alta parte mintea culege testurile esperinţelor vieţii, spre a ne servi de regulator in labirintul afecţiunilor noastre sufleteşti. Enigma fericirei vieţii zace deci in proporţionalitatea, echilibriul, armonia minţii şi inimii. Şi in aceasta armonie a sufletului se cuprinde şi propia, intreaga valoare etică a omului. Cu drept cuvânt Napoleon I a măsurat pe omeni dela cap la inimă şi a apreciat astmod valoarea lor. Cine deci in sentimentul fondului seu etic aţinteşte adevărata fericire a vieţii, acela va trebui să insităscă la aceasta internă armonie sufletescă a minţii şi inimii. El singurul mijloc ce poate conduce la acest mai frumos scop al vieţii este : adevărata şi genuina cultură, acea cultură, a cărei vedere este îndreptată spre a desvoltă in mod raţional deopotrivă darurile minţii şi inimii. Şi tocmai intru aceasta se cuprinde misiunea jurnalistică şi a »Familiei.«. Ea este un organ de cultură pentru minte şi inimă. Deci fie ca ea, ca până aci, dar incuragiată prin recunoscinţă din partea cetitorilor ei la aceasta di festivă, să continue o lucră şi conlucră cu puteri renoite, inimosă şi neobosită, la marea operă a culturei naţionale. Al dtale Capelnas, 6 maiu, 1890, stimător Alesandru Mocsonyi. Mulţi omeni au noroc, dar puţini simt fericiţi. Norocul aternă de la impregiurările esterne, care permit un numer infinit de combinări; fericirea atârnă de la disposiţiile interne, care sânt din fire mărginite. Cu progresul culturei creşce suma obiectelor materiale de dorit şi cresc şi dorinţele individilor, dar nu creşce in aceeaş proporţie şi puterea lor de a le dobândi. Din acesta disproporţie se produce un rest tot mai mare de nemulţumire. Un remediu la acest reu este desvoltarea crescândă a intereselor curat intelectuale, a căror îndestulare este mai accesibilă şi paraliseaza intru câtva nemulţumirea materială. De aceea şi o întreprindere literară condusă cu stăruință poate contribui la fericirea oamenilor. Bucuresci, 22 aprilie (4 maiu) 1890. Titu Maiorescu. P HRM. Domnule redactor, Anul XXVI Epistola ierarchilor Moldovei cătră Alexia Michailovici țarul Moscvei, in favorea lui Orest mitropolitul Ardealului. « devenim prea cinstitei şi luminoasei feţe a împărăteştii tale Măriri despre acest archiereu anume Orest din partea ţărei ungureşci, carele din copilăria sa a fost crescut in ţara nostră, in mo- U nastirea Putna şi tuns in monachism şi rădicat a la treapta preoţiei. Când s’a întâmplat moartea archiepiscopului din Ardeal in ţara ungureasca, şi au rămas Românii fără păstor, ei au rugat pe craiul Georgie Racoţi să le pernită a-şi pune păstor după voia lor, şi ei s-au ales pe acest Orest, pe carele l’a