Familia, 1896 (Anul 32, nr. 1-52)

1896-01-14 / nr. 2

14 M­i­s­e­r­i­e, E târziu.... Şi somnul dulce, craiul nopţii, se scoboră Irin din cer, purtând cu sine­a visurilor dulci co­moră, Noaptea vilul şi-l intinde tot din ce in ce mai tare, Luna galbină s’ascunde printre nori şi iar’ apare, Vântul geme cu mânie şuerând cu triste şapte, Pe când ciasul mistic bate in cadenţă mied de noapte. In bordeiul de din vale hurluit şi amant Zace mama ’n agonie — suflet trist şi pustiit — Palidă-i şi de durere ,e sbârcită faţa ei Şi umpluţi­­ sânt de lacrimi ochii mari şi viorei, Când priveşte la copilul care dorme lângă sine, »E micuţ, sărac, şi ’n lume me-are el numai pe mine. »Oh! şi dacă cuget cum că poate şi eu am, să mor» . . . . . . Dar’ un plânsei se inecă şi durerile-o dobor . . . ... I se ’ntunecă privirea . . . buha ţipă cu mister Pe bordeiu . . . şi jelnic cade o steluţă de pe cer, Iar de jos un suflet sboră cătră cerul infinit, Trupul ei e ca şi ghiaţa... Mama... mama a murit. gurile şi-arată faţa . . . copilaşul se deşteptă, Ca să-l stringă mama ’n braţe ca şi alte­ dăţi aşteptă Şi mirat priveşce ’n faţa-i palidă, desfigurată, O sărută... dar’ e rece, nu ferbinte ca-altă-dată Gura ei, — şi nu-l desmierdă ... mâna i-e inţepenită, Şi uriţi­i mai sânt ochii ... şi privirea i-e urită... El o chemă şi o strigă cu căldură şi dulciţă, Dară vocea lui se perde in pustiul făr’ de viaţă. Şi vedetul că nu-i respunde, cugetă să n’o trezesca, Decă doarme. — Şi de trupul ei voind să se ’ncăldlescă, Manile şi le ascunde ’n sinul ei. .. și c’un suris . . . El adoarme . . . și-i apare mama surulendă ’n vis, Aducându-i multe . . . multe jucării de tot frumoase, El tresare . . . ceva ’ngână cu o voce somnorosă . . . Pe când blând i se ’nsenină fața-i albă ângerăscă: — Căi de bine-ar fi din somnu-i lin, să nu se mai trezăscă! Emiliu Sabo. Cugetări. Banii răscolesc in lume împărăţiile şi mari cetăţi surpă, cum face un cuvânt leşesc: sala de aur zidul pătrunde. Miron Costin. * Musica este poesia aerului. Jean Paid. * Musica este cheia pentru inima femeiescă. Semne. * Sânt omeni — dar slavă Domnului prea puţini — cari sunt duşmani musicei; eu nu me încred in astfel de omeni, căci îmi inchipuiesc totdauna că sânt şi duşmanii mei. Carol de B. * Numai viaţa ureşce, moartea împacă. Tiedge. * Cine se înţelege pe sine ănsuş, inţelege şi pe alţii şi numai el poate fi judecătorul altora. FAMILIA . Anul XXXII. Deputatul nostru. Comedie originală in 3 acte. (Urmare.) Scena II. Cei de sus şi JUJI. JUJI. Profesorul Mih­nescu doresce să vorbeasc­ cu domnul. FRUNZEANU. Ei ! m’a plictisit omul ăsta şi pace! Se ţine ca scaiul de capu meu să-l dau pe Aneta. ELENA. Apropo! Şi eri a fost profesorul la tine să-ți ceari mâna fetii, nu i-ai dat nici un respuns, din ce causă, FRUNZEANU. Mai inteiu de toate fiind că lumea-mi spune c’ar fi un stricat și n’am­ plăcere să-mi nenoro­cesc fata; și pe urmă, pentru că odată a scris un ar­ticol la gazeta lui Eoachimescu, unde printre alte multe spunea că eu aş fi un papă-lapte ! ELENA. Ei, asta vei­i şi tu acuma? Lumea n’are altă trabă, decât să vorbască pe oameni de reu , şi poate că nici n’a scris el articolul. JUJI. Ve rog die, ce să-i spui profesorului ? FRUNZEANU. Spune-i că nu sunt acasă. ELENA. Ei aş ! Primeşte omul şi vei fi ce vre: nu te trage nimenea de mânecă să-i dai ceva. Şi mai ales acuma, in ajunul alegerilor, trebue să te porţi de­licat cu lumea. FRUNZEANU: Vorbesci fără să ştii. Uite, n’ai idee cât îmi este de nesuferit omul ăsta . . . Dar pen­tru că' (jici tu, fie, să-l primesc. Du-te, și lasă-me sin­gur cu densul, (cătră Juji) spune-i dlui profesor că-l aștept. (Juji ese.) ELENA: Vefii de nu te lua reu cu băetul! FRUNZEANU: Lasă că știu eu ce o să-i glce. (Elena ese.) Dacă nu i-o place, să nu-mi mai spue el pe nume . . . Aucji, eu papă-lapte ? (Intră Mirinescu.) Scena III. MIRINESCU, FRUNZEANU. MIRINESCU [întră prin fund.) Am onoare să salut pe dl Frunzeanu. FRUNZEANU [Resolut.) îţi mulţumesc die, şi te salut şi eu ! ... Aş putea avea cinstea să ştiu ce doriste dl profesor? MIRINESCU: Puţină bunăvoinţă, die Frunzeanu ! Gândiţi-vă că aceasta e a treia ora, de când viu să ve cer . . . FRUNZEANU. Mâna surorii mele? Ţi-am mai spus-o, şi ţi-o mai repet încă şi astăzii: nu ţi-o dau ! Mai vrei ceva ? MIRINESCU: Bine, trebue vise să fie o causă, de nu voeşci? FRUNZEANU. Cause sânt destule, die profesor ; ba mi se pare încă simt prea multe! Uite, şi-apoi vrei să ţi-o spuiu verde , mai mult pentru că nu pot su­feri figura dtale ! Ai înţeles ? Şi dacă memoria-ţi este bună, ar trebui să-ţi aduci aminte de un articol in gazetă, unde gficeai că sânt . . . MIRINESCU. Un papă-lapte ! FRUNZEANU. Tocmai. MIRINESCU. Bine, dar a fost o simplă greşală de tipar. Şi afară de asta, trebue să înţelegeţi, die Frunzescu, că sunt om bine veitut in societate, şi că-s profesor, îmi pare că am destule titluri!

Next