Flacăra Iaşului, iulie 1956 (Anul 12, nr. 3064-3089)

1956-07-22 / nr. 3082

Poetu Cercetătorul care are curiozitatea să cunoască începuturile poetice ale lui Mihai Godreanu trebuie să coboare în timp mai mult de şase decenii. Pri­mele versuri ale­­liceanului de la Iaşi au apărut în revista Viaţa a lui Vlăhuţă, cu bune încurajări din par­tea acestuia-1900. Grăbit, poetul — născut la 25 iulie 1876 — încredinţează tiparului primul lui volum de versuri. Intre ceie şaptezeci şi două de poeziii din Via­­tane intrară multe încercări din anii liceului. Debutantul voia să apară ca autor al unei opere cit mai masive. Dar timpurile erau destul de nefavo­rabile pentru poezie. Tipografi­a Gold­­tier, om cu experienţă, îl sfătui pe au­­t­o, ca pe copertă să treacă an lui 1901, pentru ca volumul trai in 1000 de exemplare, să fie „nou“, în ochii puţinilor amatori de versuri, şi în aripi următor. Intr-o caracterizare sintetică a ope­rei lui Mihai Codreanu, G. Ibraileanu amintea cu blîndă ironie de încep­ătu­­rile literare ale poetului care voia să epateze prin erudiţie. La sfîrşitul „Dia­fanelor" descoperim într-adevăr, cîteva planuri temerare. El anunţa „în pre- Paraţie“ şase volume originale — poe­­me în proză, roman, studii filozofice— şi unul de tălmăciri. Numai traducerea dram­ei în versuri Marth­a, a lui Jean Richepin, a fost realizată din tot mă­reţul plan din perioada începuturilor. Un al doilea volum în versuri, Din cînd în cînd îi apare în 1903. Dar, deşi remarcat de critica vremii, poetul nu-şi găsise timbrul propriu, adică ceea ce G. Ibraileanu numeşte plastic „sunetul unic". In acelaşi timp cu publicarea celui de al doilea vo­lum, Mihai Godreanu dă în versiunea romînească amintita dramă a lui Ri­­­jiepin, Marth­a şi Prinţesa îndepărtată a lui Edmond Rostand. Aceste tălmă­ciri s-au dovedit a fi excelente instru­­mente de perfecţionare artistică. Tran­spunerea era făcută cu virtuozitate şi, în mod firesc, a atras atenţia asupra poetului mai mult decit volumele ori­ginale. De acum înainte drumul spre sonet e netezit, dar febrilitatea crea­toare se va potoli, în sensul că volu­mele viitoare se vor constitui lent, după aşteptări îndelungi, — semne de maturizare. Volumul Statui (1914) răspîndește renumele poetului ca sonetist. Sunt grupate aici poeme concise, cu tonuri pline ca ale bronzului. Ca urmare, poe­tul e preţuit de G. Ibraileanu şi i se consacră cronici semnate de Gala Ga­­laction, Izabela Sadoveanu, Tudor Ar­­ghezi şi alţii. Ia parte acum la şe­­zatorile literare pri oraşele Moldovei, alături de Mihail Sadoveanu, G. To­­pîrceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, N. N. Boldiceanu. O a doua ediţie a volumului „Statui“ apare în 1921, la „Viaţa Româneasca", în acelaşi an cu noul volum, Cîntecul deşertăciunii — so­­ete şi poezii. Cu volumul Turnul de fildeş — (1929) opera lui Mihai Codreanu se încheie. II mai găsim pe poet printre colaboratorii revistei însemnări ieşene, pondusă iniţial de Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu şi Gr. T. Popa. După moartea lui G. Topîrceanu, în mai 1937, Mihai Codreanu ia asupră-i, în calitate de codirector, problemele poe­ziei. Sub titlul Statui-son­ete şi eva­dări din sonet (1939) au fost reedi­tate într-o ediţie „definitivă“ scrierile din volumele de maturitate ale poetu­lui. Un loc important în activitatea lite­rară a poetului ieşean îl ocupă tra­ducerile în versuri, dintre care unele au fost amintite. In anul 1920, apari­ţia tălmăcirii unei comedii la modă, Cyrano de Bergerac, de Edmond Ros­tand — începută în 1913, în urma unui concurs organizat de Direcţia generală a teatrelor — îi aduce lui Mihai Codreanu un premiu. Poetul ro­mân a păstrat tonul degajat, volubili­tatea spirituală a originalului şi mai ales tăietura versului rostandian. Tăl­măcirea sa este dintre acelea care onorează o literatură. Bătrînul poet colaborează în pre­zent la revistele „Iaşul literar“ şi „Viaţa romînească“. O pensie naţio­nală i-a fost atribuită din partea sta­tului acum cîţiva ani, pentru activitatea sa literară. Presfîrşită şn credere are poetul în puterea de comunicare a cuvîntului. Artistul are capacitatea de a da cuvîntului rezonanțe infinite: „Căci eu, din formatate voi scoate, In mii de altele Naturii — mame Te voi reda— și vei trăi în toate". Spectacolele grandioase pe care i le oferă privitorului marea pe timp de furtună constituie o lecţie de ener­gie morală, utilă înţeleptului: „Căci viaţă vreau, — dar viaţa e-o furtună Ce seamănă cu furia.ţi nebună,— Şi-aşa te vreau, nemărginită Mare!“ Perigrinarea în lumea fant­ziei nu reuşeşte să-i înlăture poetului decep­­ţionismul care-l apasă. Echilibrul va fi găsit în urma apropierii de reali­tatea imediată. Părăsind lumea astre­­lor şi geografia exotică, dătătoare de iluzii sterpe, poetul îşi reneagă — la sfîrşitul volumului „Statui" — tribu­laţiile metafizice : „Spre ţara visurilor înstelate Umblînd fugar din lumea cea reală, Făcui mult timp fantastica greşală De-a te nesocoti, Realitate...“ Ca po­et al dragostei, Mihai Codrea­nu se apropie cu sfială de ,,îngerul făcut femeie“. Văzută in afara impli­caţiilor sociale, iubita nu comunică nici un gînd poetului, ci statuară, gla­cială, se înteiază enigmatică asemenea unei stele. Adoraţia aceasta sfîrşeşte prin a deveni obositoare: „Ge vultur cu aripile tăiate, — Nu-şi geme soar­ta lui înlănţuită De aici para­doxul : ,,Şi te urăsc, că-mi eşti atît de dragă !" (De profundis). Femeii de salon, gătită „ca o păpuşă minu­nată“ şi înconjurată de „fanţi“, i se contestă fiorul vieţii, fiind conside­rată doar un manechin frumos : „Pă­cat că nu-i femeie" (Păpuşa). La Eminescu şi Goşbuc tema iubi­rii este indisolubil legată de cea a naturii. La Mihai Codreanu, a­nu­me o poezie a naturii aproape că nu se poate vorbi la acest poet medi­tativ. Un pastel, intitulat La ţară, e o apologie a luminii solare. Cîntecul u­nui sturz, în codru, îi evocă poetului bărbăţia haiducilor răzbună­tori împotriva tiranilor. Legătura cu istoria şi cu geografia patriei implică dragostea pentru folclor Doinei îi consacră Mihai Codreanu un sonet desăvîrşit, — Comoara neamului. Una din cele mai vibrante cîntări de laudă dedicate pămîntului natal — din tot ce s-a scris în literatura noastră — este sonetul Patria : „Ea-i munţii mei şi codri plini de vlagă, Şi-a rîurilor mele legănare. Tot ce-i pustiu cînd sînt în depărtare Cînd vin spre ea, începe să m-atragă !“ Sentimentul patriotic e asociat cu pasiunea pentru libertate. Cîntecul unei privighetori — fostă captivă şi care şi-a dobîndit apoi libertatea, e sublim : „Tăceţi s-ascult Ş-acuma parcă-mi cîntă Şi-mi umple sufletul de armonie, A libertăţii melodie sfintă !“ Dragostea de ţară implică dispre­ţuirea celor care-i nesocotesc bună­tăţile sau le risipesc în banchete nemeritate, în timp ce sărmanii se sting în suferinţă. Spectacolul so­cietăţii vremii determină pe poet să lase de-o parte olimpianismul şi să dea glas mîniei. Politicianismul, pa­triotismul de paradă, parvenitismul sînt obiectivele satirei poetului. Iată-i pe parveniţii care : „...ajunşi, bîrfesc şi muşcă-n um­bră şi pizmuiesc, calomniază iau văduvelor ajutorul şi sprijinul de la orfani şi lacomi după false glorii şi veşnic nesătui de bani, desfid surtucul rupt al cinstei şi pantaloni-i vlăguit, căci au terase pe la mare şi-n munţi castele de granit". (Pe hîrtie) Versurile lui Mihai­ Codreanu, tăiate cu îndemânarea unui statuar reprezintă pentru admiratorii sone­tului modele ale genului. La optzeci de ani maestrul sonetului romînesc oferă exemplul unei măiestrii rare, care-i rezultatul unei­ munci înver­șunate cu materialul cel mai greu de dăltuit : cuvîntul. .. GIOPRAGA Mihai Codreanu la 80 de ani Teatrul Academic de Artă „M. Sorki“ din Moscova (MHAT) in trecere prin M Zilele acestea, în drum spre patrie, după ce ne-a vizitat ţara timp de două săptămîni, colectivul Teatrului academic de artă „Ma­xim Gorki“ — MHAT — a făcut un scurt popas în Staţia C.F.R. Sor­­.Ta — Iaşi. In întîmpina­­rea lor au venit fruntaşi ai vie­ţii publice precum şi numeroşi actori ai Teatrului Naţional şi ai Teatrului Evreesc de Stat. A fost o întîlnire emoţionantă, oaspeţii primind drept omagiu din partea oamenilor de artă din Iaşi buche­te de flori, (clişeul I) fiecare buchet oferit fiind însoţit de căl­duroase strîngeri de mină şi de prieteneşti îmbrăţişări- O asemenea întîlnire va rămî­­ne pentru toţi participanţii o­a­­ri;...fire plăcută- Această amintire va trăi în suflete intens, dar de ce nu s-ar face şi o fotografie! lată-i dar, în mijlocul actorilor sovietici pe tov. Leni Lesner vi­cepreşedinte al sfatului popular Regional şi pe tov- Tr. Ghiţescu rectorul T­eatrului Naţional din m­­osc­iu. Slujitori­ ai artei teatrale, acto­rii ieşeni au înfiripat de îndată pasionante discuţii cu actorii mosc­.­­iţi. Marioara Davidoglu artistă emerită a RPR, de pildă, a schimbat într-o atmosferă cor­dială, cîteva păreri cu Ana Tara­sova artistă a poporului din U­­niunea Sovietică. S-au legat prietenii, dar cu a­­cest prilej s-au, întîlnit şi vechi cunoştinţe, cum ar fi de pildă, M. N. Kedrov regizor principal al Teatrului academic de artă din Moscova şi tînărul regizor Traian Ciurea. Experienţa glorio­sului teatru sovietic şi în spe­cial creaţiile regizorale ale lui Kedrov au fost pentru Traian Ciurea, în vremea cînd studia la Institutul de Artă dramatică din Leningrad, preţioase învăţă­minte, dezvoltîndu-i gustul artis­tic și înarmîndu-1 cu mijloacele necesare pentru dobîndirea unor frumoase rezultate în activitatea sa de viitor (clișeul 3). Intîlnirea a fost scurtă, dar ca intetit în inimi flacăra marii i MACARA IAȘULUI Născut să muncească de: ABRAHAM IANOŞ ! N-aşteptăm să vină iarna, tremuram de frig şi toamna — cînd juca prin vînt de-a valma­­ fumul din hogeagul, doamna. % Cimpurile şi ciulinii a se­ înblăneau cu sarea brum­ii ; « eu priveam în clarul lunii,­­ tristul zbucium al luminii y) Bocet stins de toamnă pală,­­ ai de mult sălaş în mine !­­ Marea Vara — o vestală, înviau alte suspine. Ce cei de-a fost recolta bună, cin’ să tragă vreo scofală ? Foamea — lup urla la lună, lingă traista noastră goală. Sacii grei ca piatra morii îi căra tata, plugarul și în ceasul sărbătorii, — dar tot gol suna hambarul Soră toamna-i devenise; & pîecînd umerii cu pomul, f' soarta, muncii-l hărăzise ; (2 de-asta azi nu ştie somnul jj Şi de-a-nvins dureri amare, să dea cu fugiţii, birul, azi, stăpîr) peste ogoare? ori s-aştepte cimitirul ? .. .Iese-n cîmp cu băţu-n mînă,­­ de cu noaptea-n cap (nu-i boală!) şi ca nimeni să-l rărmnă, zorile, tot el le scoală. In româneşte de : g HORIA ZILIERU şi ŞT. SICLODY Cărţi noi K. SIMONOV : Zile şi nopţi A. FADEEV: Tinara gardă ed. II V. KAVERIN : Doi căpitani PABLO NERUDA: Strugurii vîntul JEAN BART: Europolis GEORGE RAGOVIA: Poezii. MIHAI RALEA : Cele două Franţe DIMOS RENDIS : Argonauţii RADU THEODORU : Brazda şi pa­loş (vol. II). şi prietenii care ne leagă de poporul sovietic, ale căru­r realizări excep­ţionale CUh.QSC toată m­etuirea stima şi dragostea poporule nostru. La revedere, dragi prie­teni, la rev­ederet Nr. 3082 135 ani de la naşterea lui V. Alecsandri Pe meleagurile de la Mir­ceşti... Zilele trecute am pornit-o spre Mirceşti, călătorie de citeva ceasuri cu unul din trenurile ce străbat li­nia Paşcani—Roman. La Mirceşti, trenul personal nu opreşte decit un mu­jut. Din gară, clădire alba cu două caturi, veche de peste 85 de ani, uşor poţi să parcurgi în lin coborîş cei doi kilometri distanţă care mai sînt pînă în sat. Am luat-o deci agale, fără călăuză, pe o cărare ce tăia o porumbişte cu frunzele răsucite de h arşiţă. Cînd să ies în luminiş, mi se deschide in faţa ochi­lor o verde întindere de lucerna, în care așa cum zice poetul „coasele sub teaca udă zăngănesc răsunător“. Pe cărarea ce continua printr-o tarla de păioase in pîrgă, unde încă din zorii zilei „în cel lan cu spicuri ’nalte au intrat seceratorii", întîlnesc o copilită ce schimba dintr-o mînă într-alta, toarta unei cofe cu apă rece. Care vasăzică îmi ieşise cu plinul... — Nu cumva te cheamă Rodica, o întreb eu rîzînd... — Nu, nu, mie îmi zice Monica Lungu. — Eşti şcolăriţă ? — Da ! Sînt elevă într-a VI-a. — Bine, foarte bine Monica : „în plin să-ţi meargă vrerile tale, pre­cum tu dragă ne ieşi cu plin“. — Asta-i din carte, din cartea cu poezii a lui Alecsandri, îmi explică cu vioiciune Monica Lungu. — Bravo ţie, Monico, bravo... — Dar ai putea să-mi arăţi tu pe unde aş putea ajunge pînă la casa unde a trăit poetu! ? — O luaţi pe cărare tot înainte, cîrniţi apoi la dreapta şi intraţi chiar în grădina lui. Pe terasa vechiului conac După ce-am străbătut o livadă, după ce am trecut pe lingă un p­lc de brazi înalţi, iată-mă in­tr,o arie de zmeuriş, ciugulind cu poftă din fructele coapte. Mă găseam in faţa vechii case de la Mirceşti, casa co­pilăriei lui Alecsandri, casă aşezată „in mîndră izolare", de pe terasa căreia în 1854, după moartea tatălui său, poetul anunţase cu o largă gene­rozitate eliberarea robilor de pe proprietăţile moştenite. Cel care re­dactase proiectul de reforme din 1844, cel care totdeauna ştia să pună în acord fapta cu gîndul, măr­turisea : „Frumoasă zi a fost a­­ceea cînd din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adu­naţi că sînt liberi“­. Spre cuibul drag ieşind din tufărişurile acelei gră­dini, în drum spre adevăratul cuib al poetului, întîlnesc pe învăţătorul Leon Popescu, directorul căminului cultural din Mirceşti. — Mai este mult pînă la casa lui Alecsandri ? — Imediat, tovarăşe, imediat. U­i­­taţi-vă, vîrîul mausoleului se şi ză­reşte. Amabil şi îndatoritor, învăţătorul Popescu mă însoţeşte pînă la casa muzeu. O casă joasă, cu geamlîc, o casă acoperită cu şindrilă, aproa­pe o simplă casă ţărănească ceva mai răsărită, aşezată în fundul unei curţi. Mausoleul cu osemintele poe­tului e în faţă, spre poartă, în stin­gă. Astăzi, acestei case istorice în care a locuit Alecsandri în ultimii 23 de ani ai vieţii i se fac ultimele reparaţii în scopul de a fi amena­jată aşa cum era pe vremea poetu­lui. — Poftiţi, poftiţi înăuntru, ne in­vită Dumitru Cioroabă, custodele muzeului, după ce ne-am odihnit cîteva clipe la umbra unor cipreşî. — Vedeţi, ne spune el, încăperea asta a fost camera de lucru a poe­tului. Aici în colţ, va fi aşezat bi­roul său simplu, cu faţa-i de pînză vişinie. Dincolo, va fi amenajată camera sa de dormit. Iar treptat­­treptat, pe măsura găsirii materiale­lor privitoare la viaţa şi activitatea poetului, se vor reconstitui toate cele 20 de camere ale clădirii. Pe masa­ birou va fi destul aş­­ată mapa cu însemnări şi adrese (pe ea se observă notată şi adresa lui Mis­tral), într-o caligrafie subţire, fină, aproape feminină, cuţitul de fildeş pentru tăiat filele de carte, cintarul de scrisori, sigiliul cu monograma pro­­prie pentru ceară roşie, ţigaretul poe­tului... Pe o etajeră vor fi aşezate cărţile ce au rămas din biblioteca sa, cărţi cu adnotări personale şi fotografe rare, revistele şi ziarele timpului în care a trăit Alecsandri, după cum într-o vi­trină, vizitatorii vor avea prilejul să-i vadă valiza diplomatică şi bicornul de plenipotenţiar. Stind pe un colţ de canapea în ca­mera sa de studiu, , unde mereu per­­delele erau lăsate şi luminările aprinse“, semn că su­pinul casei lu­i,u­itîndu-mă la soba de cărămidă ridicată piuă în tavan ce imită coloanele templelor din­ vechea Faladă, aveam impresia că din clipă în clipă, uşa biroului trebuie bardului să se deschidă, văzînd cum intră ma­­jestuos pe ea însuşi poetul. In pervazul timpului trecut au mai rămas­­ Mirceşti unii oa­meni care prin ceaţa timpului şi-l a­­mintesc pe Vasile Alecsandri. Unul dintre aceştia este moş Gheorghe Be­­jenaru, în virstă de 80 de ani. La ceasul amiezii, l-am găsit pe moş Bejenaru culcat sub un umbrar din ogra­dă cu mâinile aduse sub cap. — 11 vedeam pe „conaşul Alisandri“ ieşind în poarta curţii şi stînd­ de vorbă cu oamenii locului. Grăia cu-a glas gros şi totdeauna se interesa de necazurile văduvelor şi ale celor ne­­cojiţi din sat. Apoi, cînd „conaşul Alisandri, o plecat pe ceia lume. Ştiu că mulţi ochi l-o plîns. — Măi băieţi, vo, suiţi-vă ici, în mărul ista, că-l vedeţi mai bine. Aşa le­-a spus fiorarul Un „conu ALsan­­gri“, în ziua înmormîntării lui. Alur­i, era puhoi de lume în sat şi jăli­ti­are", îşi aminteşte moş Bejenaru, ce punîn­­du-şi mina streaşină , ochi, părea că vrea să privească departe, în za­rea timpului... Viaţa cea nouă Mulţimea mirceştenilor de azi, nu Lau văzut pe Alecsandri decît în fo­tografia din cărţi, ori cea de la şcoală, unde poetul stă în ramă alături de so­ţia sa Paulina. Dar ei ştiu multe des­pre el, aşa cum au auzit din spusele bătrînilo­r. Despre Vasile Alecsandri vorbe­a cei vîrstnici, vorbesc tineri, vorbesc copii, se vorbeşte la căminul cultural, ori la proaspăta întovărăşire agricolă din sat, ce-i poartă numele. Oamenii din Mirceşti ii preţuiesc ver­­surile pe care i le recită, ori piesele de teatru pe care i le interpretează. Iată bunăoară că la căminul cultural se repetă de zor sub îndrumarea artis­tică a învăţătoarei Maria Nazarie piesa „Rusaliile“, iar pionierul Ion Grădi­­naru a şi terminat de învăţat poezia „Plugul blestemat“ pe care o va re­cita la serbarea de săptămîna viitoare. Mirceştenii îşi iubesc poetul lor cu o dragoste fără cusur. Ei îţi vorbesc cu iubire nu numai de poet, dar şi de casa­ muzeu a poetului, de locurile în­drăgite de el, de luncă, de cei doi fraţi stejari, de toate oile se leagă de dînsul, preocupîndu-se cu grijă să-ţi explice fiecare lucru, fiecare amănunt. La Mirceşti, pe meleagurile sale, Alecsandri este încă viu. Chiar dacă sub piatra de înarmată din mausoleul de acolo nu se mai mişcă „nici un vis, nici un vers“, duhul poetului a rămas în afară, în larg, în sufletele mirceştenilor,­in ţară, în mijlocul po­porului. VALER MTI­RU Ţesătura. Săli spaţioase. Baloturi de bumbac brut care parcă mai poartă în fibrele lui razele calde ale soarelui din îndepărtatul Kazahstan ori de pe malurile bătrînului, legendarului Nil, care parcă mai poartă pe el urm­ele degetelor dibace ale colhoznicilor ori ale fiicelor străvechiului neam al fa­raonilor. Bumbac: troiene de omăt. Maşini moderne care selectează, scarmănă şi netezesc; înfăşoară şi desfăşoară, împletesc; torc fir gros, subţire şi mai subţire , pînză de păian­jen. Fire, fire , milioane de fire. Ţevi doldora de fire : mii de ţevi. Apoi su­luri­­, suluri groase cît omul, albe ca spuma laptelui. Şi iarăşi maşini: gălăgioase, cleve­titoare. Spete, iţe şi suveici iuţi ca dunga unui fulger. Bumbacul călăto­reşte fără hodină: apret, clor, albito­­rie, vopsitorie, uscătorie. Nu demult îl legăna vîntul în capsulă. Iată-l acum sub altă înfăţişare: dejalonuri, impri­meuri , finet, olandă, batiste. Pînzeturi ce-ţi fură ochii şi inima, împachetarea. Mîine, poimîne totul se va transforma în cămăşi, pijamale, cerşafuri, rochii şi balonzeide, salopete şi cîte altele. Ţesătura. Săli spaţioase. Bumbac, maşini. Energie electrică. Ulei şi clor. Pînză. Valuri nesfîrşite de pînză. Fila­tură şi ţesătorie. Lucruri preţioase. Dar este aici ceva mai de preţ, de nepreţuit. Omul. Fără om totul ar fi inefemenit,­­ rp, lipsit de viaţă. Să cercăm a spune cîte ceva des­pre acest minunat om. Să încercăm, căci nu e tocmai uşor. Aici la Ţesă­tura lucrează mii de femei şi fete. Fiecare are viaţa ei: o bucurie, un necaz, un gînd, un vis. Nimenea nu se aseamănă. Nici bumbacul nu-i la fel, nici maşinile nu se aseamănă toate între ele, dar mai cu seamă oa­menii. Şi pe urmă pe cine să pome­nim ? Despre toţi merită să pomenim. Merită pentru că muncesc. Chiar dacă mai greşeşte careva tot merită pome­nit pentru că îşi poate corecta greşeala. Ca să împăcăm oarecum lucrurile vom porneai despre trei tovarăşe din trei generaţii diferite. Aşa s-a nime­rit să fie. Nu le-am ales anume pe aceste tovarăşe. Dealtfel nici nu vom­ povesti despre ele cine ştie ce lu-cruri extraordinare. Acum, mă adre-­i­sez cetățeanului din­­ afara fabricii: — Tovarăşe, cînd ai cumpărat pin­­za aceea cu dunguliţe albastre din care ţi-ai făcut două cămăşi, te-ai gîndit la ţesătoarea Grijnovschi Eca­­terina ? — Nu. Păi... — Lasă, lasă unu face nîmîc. Uite-ți fac eu cunoştință cu ea. Tovarăşa Grijnovschi este o fe­meie bărbătoasă. Nu au trecut anii peste ea. Ea a trecut peste ani. N..am întrebat-o ce virstă are. Ştiu doar că în fabrică lucrează de peste douăzeci şi nouă de ani. Ţese. De pe cînd era copilă ţese mereu. Bineînţeles în fel de fel de­ condiţii. Pe vremea di­rectorului­■ stăpîn Erlich, se i-itîmpla destul de des să fie „răsplătită“ cu imenzi. Aşa era obiceiul pe alunei. Astăzi din cînd în cînd ia cîte o pri­mă pentru hărnicie, disciplină, calitate. Așa se obișnuiește astăzi.­ —■' Ge ai făcut mata deosebit în ultimii ani ? am întrebat-o. — Ge să fi tăcut ? Ce-a făcut toată Lunea : am murcit, am rîs, am plîns .îteo'data... — Și de ce ai plîns ? — Eh! Chestiune personală... Ne­caz în familie. Am tăcut~'Ce să­­ faci, au oamenii şi necazuri. In treacăt mi-a pomenit că a califi­cat una cu alta vreo patru sute nouă* zeci şi trei de fete. Frumuşică cifră. Dar nu m-a mirat. Tovarăşa Cri­­­novschi este comunistă. Poate că veţi întîlni în tramvai, pe stradă ori într-un parc, o femeie pe nume Bicer Anastasia* E tare timidă, micuţă şi firavă la înfăţişare. Se strecoară pe lîngă oameni nebăgată în seamă. Aşa e firea ei. Să ştiţi că lu­crează la Ţesătura în secţia I-a. Are în primire patru războaie. Nu pot să spun despre ea decît cîteva lucruri tare „mâniate“: este disciplinată, dă lucru de calitate superioară şi e deo­­sebit de modestă. Atît. Prin altceva nu se deosebeşte. Ea se deosebeşte prin aceea că face parte din altă ge­neraţie decît cea a tovarăşei Grij­novschi — are abia douăzeci şi opt de ani. Ea spune că nu face politică- Vă asigur însă că nu-i adevărat. Face şi încă o po­litică foarte sănă­toasă şi activă: a­­jută la construirea socialismului. Ştiţi de ce se străduieşte Bicer Anastasia să muncească bine ? Pen­tru ca să ciştige bine. Şi cîştigă : opt sute de lei pe lună. Lîngă suma a­­ceasta mai adaugă destul de des cîte o primă. — Eşti mulţumită tovarășă Anasta­sia ? — Sînt­ de ce să nu fiu. Acum paisprezece ani lucram la construcții de linii... Ce să-ți mai povestesc. Știm cu toții cum era în urmă cu ani... N-am mai insistat băgînd de sea­mă că ochii Anastasiei Bicer începu­­s­eră a se umezi. — Ce gînduri te mai poartă to­varășă Bicer ? A zîmbit sfioasă : — Am un băiat de trei ani. Vreau să-l văd mare. Să mă plimb cu el la braţ. Frumoase gînduri. In sfîrşit o fată din generaţia a­­ceasta: Onuţu Florica. Aţi mai auzit de ea ? Nu cred. Nu-i nimica, o să auziţi acum Onuţu Florica este o fată simpa­tică, ca să nu ..ic mai mult. Potrivit de înaltă, brunetă cu ochi verzi și în trîrstă de douăzeci de ani. Cred că e destul pentru o fată. Are o bio­grafie foarte interesantă. Scurtă dar interesantă. Drumul ei este drumul deschis de partid tinerelului nostru. Absolventă a şcolii medii textile. Deci tehniciană. Ajutor de maistru la nouăsprezece ani. Foarte frumos. Răspunde în fața ei de activitatea a douăzeci și şase de ringuri: or­ganizează, coordonează, execută re­parații. E peste tot. Este inimoasă. Mi s-a părut chiar că e aspră cu muncitoarele de la ringuri. Am între­bat o : — Cum te mpaci cu fetele ? — Foarte biţie ! sînt tovarăşe minunate. Uite-o pe Buga Maria, acea brunetă de acolo, responsabi­la brigăzii a IV-a , pe tovarăşa Barbu Maria, pe Tatiana Pintilis brigadieră de levată, pe.. Şi numele vin unele după altele dar sînt prea multe ; nu le pot consemna pe toate. Spaţiul nu-mi permite. Tovarăşe bune. Colaboratoa­re active. Onuţu Florica îşi iubeşte mult meseria. Cînd a venit de la şcoală a refuzat munca din birou, ce i se oferise.­­ — Lîngă ringuri, tovarăşi. Acolo e muncă mai frumoasă. In definitiv are dreptate. Acolo la locul de producţie este mai multă mişcare, mai multă viaţă. Onuţu Florica este utemistă , membră în comitetul de întreprindere şi secretară a organizaţiei U.T.M. pe tură. Activitate minunată. A fost şi delegată la Congresul UTM. Se vede că a meritat. Florica e tînără, frumoasă, mun­citoare. Are calificare înaltă. Se bu­cură de stimă. O fată a zilelor noas*« trec.­­ Şi ea are un vis frumos. Se gîndeş-: te ca începînd de anul viitor să ur­meze Facultatea de textile. De ce să nu fie inginer ? Iţi doresc să-ţi îndeplineşti visul, tovarăşă Florica Onuţu. Să se bucure de drumul tău tovarăşele de muncă, părinţii tăi, fraţii tăi şi... — Tovarăşă Florica, alte visuri mai ai ? Mă priveşte întrebătoare cu ochii ei vioi care sînt sigur că ascund ceva tainic pentru ca-şi lasă pleoa­pele peste lumina lor albastră. Să fie vorba de o dragoste nemărturi­sită ? Nu mă amestec. Secret, strict confidenţial. Aşa-i la douăzeci de ani.. Viaţa este minunată. O mai urmăresc o vreme cum tre­ce de la un ring la altul. Ici spune două cuvinte, că ele leagă un fir, din­colo notează ceva într-o fişă. Ajutorul de maistru florica Onuţu este în apele ei. * Ţesătura. Săli spaţioase, bumbac, maşini. Da. Dar toate acestea nu pot fi închipuite fără oameni : stăpînii maşinilor şi-ai bumbacului. Stăpîni adevăraţi Mii de stăpîni. Dintre aceştia am încercat să pre­zint trei. Din trei generaţii diferite. Nu am spus lucruri deosebite despre cele trei tovarăşe ? Vă înşelaţi. Am arătat că muncesc cu dragoste, cu multă modestie. Şi acesta este un lu­cru deosebit de important-Majoritatea celor ce muncesc la Ţe­sătura fac la fel şi despre fiecare merită să se scrie cîte ceva. DUMITRU ’GNEA Trei generaţii ! H»B5Kn*IHEaElB!Eli'iSi®l»m­aa*fflSIH8BI

Next