Flacăra Iaşului, iulie 1956 (Anul 12, nr. 3064-3089)
1956-07-22 / nr. 3082
Poetu Cercetătorul care are curiozitatea să cunoască începuturile poetice ale lui Mihai Godreanu trebuie să coboare în timp mai mult de şase decenii. Primele versuri aleliceanului de la Iaşi au apărut în revista Viaţa a lui Vlăhuţă, cu bune încurajări din partea acestuia-1900. Grăbit, poetul — născut la 25 iulie 1876 — încredinţează tiparului primul lui volum de versuri. Intre ceie şaptezeci şi două de poeziii din Viatane intrară multe încercări din anii liceului. Debutantul voia să apară ca autor al unei opere cit mai masive. Dar timpurile erau destul de nefavorabile pentru poezie. Tipografia Goldtier, om cu experienţă, îl sfătui pe auto, ca pe copertă să treacă an lui 1901, pentru ca volumul trai in 1000 de exemplare, să fie „nou“, în ochii puţinilor amatori de versuri, şi în aripi următor. Intr-o caracterizare sintetică a operei lui Mihai Codreanu, G. Ibraileanu amintea cu blîndă ironie de începăturile literare ale poetului care voia să epateze prin erudiţie. La sfîrşitul „Diafanelor" descoperim într-adevăr, cîteva planuri temerare. El anunţa „în pre- Paraţie“ şase volume originale — poeme în proză, roman, studii filozofice— şi unul de tălmăciri. Numai traducerea dramei în versuri Martha, a lui Jean Richepin, a fost realizată din tot măreţul plan din perioada începuturilor. Un al doilea volum în versuri, Din cînd în cînd îi apare în 1903. Dar, deşi remarcat de critica vremii, poetul nu-şi găsise timbrul propriu, adică ceea ce G. Ibraileanu numeşte plastic „sunetul unic". In acelaşi timp cu publicarea celui de al doilea volum, Mihai Godreanu dă în versiunea romînească amintita dramă a lui Rijiepin, Martha şi Prinţesa îndepărtată a lui Edmond Rostand. Aceste tălmăciri s-au dovedit a fi excelente instrumente de perfecţionare artistică. Transpunerea era făcută cu virtuozitate şi, în mod firesc, a atras atenţia asupra poetului mai mult decit volumele originale. De acum înainte drumul spre sonet e netezit, dar febrilitatea creatoare se va potoli, în sensul că volumele viitoare se vor constitui lent, după aşteptări îndelungi, — semne de maturizare. Volumul Statui (1914) răspîndește renumele poetului ca sonetist. Sunt grupate aici poeme concise, cu tonuri pline ca ale bronzului. Ca urmare, poetul e preţuit de G. Ibraileanu şi i se consacră cronici semnate de Gala Galaction, Izabela Sadoveanu, Tudor Arghezi şi alţii. Ia parte acum la şezatorile literare pri oraşele Moldovei, alături de Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, N. N. Boldiceanu. O a doua ediţie a volumului „Statui“ apare în 1921, la „Viaţa Româneasca", în acelaşi an cu noul volum, Cîntecul deşertăciunii — soete şi poezii. Cu volumul Turnul de fildeş — (1929) opera lui Mihai Codreanu se încheie. II mai găsim pe poet printre colaboratorii revistei însemnări ieşene, pondusă iniţial de Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu şi Gr. T. Popa. După moartea lui G. Topîrceanu, în mai 1937, Mihai Codreanu ia asupră-i, în calitate de codirector, problemele poeziei. Sub titlul Statui-sonete şi evadări din sonet (1939) au fost reeditate într-o ediţie „definitivă“ scrierile din volumele de maturitate ale poetului. Un loc important în activitatea literară a poetului ieşean îl ocupă traducerile în versuri, dintre care unele au fost amintite. In anul 1920, apariţia tălmăcirii unei comedii la modă, Cyrano de Bergerac, de Edmond Rostand — începută în 1913, în urma unui concurs organizat de Direcţia generală a teatrelor — îi aduce lui Mihai Codreanu un premiu. Poetul român a păstrat tonul degajat, volubilitatea spirituală a originalului şi mai ales tăietura versului rostandian. Tălmăcirea sa este dintre acelea care onorează o literatură. Bătrînul poet colaborează în prezent la revistele „Iaşul literar“ şi „Viaţa romînească“. O pensie naţională i-a fost atribuită din partea statului acum cîţiva ani, pentru activitatea sa literară. Presfîrşită şn credere are poetul în puterea de comunicare a cuvîntului. Artistul are capacitatea de a da cuvîntului rezonanțe infinite: „Căci eu, din formatate voi scoate, In mii de altele Naturii — mame Te voi reda— și vei trăi în toate". Spectacolele grandioase pe care i le oferă privitorului marea pe timp de furtună constituie o lecţie de energie morală, utilă înţeleptului: „Căci viaţă vreau, — dar viaţa e-o furtună Ce seamănă cu furia.ţi nebună,— Şi-aşa te vreau, nemărginită Mare!“ Perigrinarea în lumea fantziei nu reuşeşte să-i înlăture poetului decepţionismul care-l apasă. Echilibrul va fi găsit în urma apropierii de realitatea imediată. Părăsind lumea astrelor şi geografia exotică, dătătoare de iluzii sterpe, poetul îşi reneagă — la sfîrşitul volumului „Statui" — tribulaţiile metafizice : „Spre ţara visurilor înstelate Umblînd fugar din lumea cea reală, Făcui mult timp fantastica greşală De-a te nesocoti, Realitate...“ Ca poet al dragostei, Mihai Codreanu se apropie cu sfială de ,,îngerul făcut femeie“. Văzută in afara implicaţiilor sociale, iubita nu comunică nici un gînd poetului, ci statuară, glacială, se înteiază enigmatică asemenea unei stele. Adoraţia aceasta sfîrşeşte prin a deveni obositoare: „Ge vultur cu aripile tăiate, — Nu-şi geme soarta lui înlănţuită De aici paradoxul : ,,Şi te urăsc, că-mi eşti atît de dragă !" (De profundis). Femeii de salon, gătită „ca o păpuşă minunată“ şi înconjurată de „fanţi“, i se contestă fiorul vieţii, fiind considerată doar un manechin frumos : „Păcat că nu-i femeie" (Păpuşa). La Eminescu şi Goşbuc tema iubirii este indisolubil legată de cea a naturii. La Mihai Codreanu, anume o poezie a naturii aproape că nu se poate vorbi la acest poet meditativ. Un pastel, intitulat La ţară, e o apologie a luminii solare. Cîntecul unui sturz, în codru, îi evocă poetului bărbăţia haiducilor răzbunători împotriva tiranilor. Legătura cu istoria şi cu geografia patriei implică dragostea pentru folclor Doinei îi consacră Mihai Codreanu un sonet desăvîrşit, — Comoara neamului. Una din cele mai vibrante cîntări de laudă dedicate pămîntului natal — din tot ce s-a scris în literatura noastră — este sonetul Patria : „Ea-i munţii mei şi codri plini de vlagă, Şi-a rîurilor mele legănare. Tot ce-i pustiu cînd sînt în depărtare Cînd vin spre ea, începe să m-atragă !“ Sentimentul patriotic e asociat cu pasiunea pentru libertate. Cîntecul unei privighetori — fostă captivă şi care şi-a dobîndit apoi libertatea, e sublim : „Tăceţi s-ascult Ş-acuma parcă-mi cîntă Şi-mi umple sufletul de armonie, A libertăţii melodie sfintă !“ Dragostea de ţară implică dispreţuirea celor care-i nesocotesc bunătăţile sau le risipesc în banchete nemeritate, în timp ce sărmanii se sting în suferinţă. Spectacolul societăţii vremii determină pe poet să lase de-o parte olimpianismul şi să dea glas mîniei. Politicianismul, patriotismul de paradă, parvenitismul sînt obiectivele satirei poetului. Iată-i pe parveniţii care : „...ajunşi, bîrfesc şi muşcă-n umbră şi pizmuiesc, calomniază iau văduvelor ajutorul şi sprijinul de la orfani şi lacomi după false glorii şi veşnic nesătui de bani, desfid surtucul rupt al cinstei şi pantaloni-i vlăguit, căci au terase pe la mare şi-n munţi castele de granit". (Pe hîrtie) Versurile lui Mihai Codreanu, tăiate cu îndemânarea unui statuar reprezintă pentru admiratorii sonetului modele ale genului. La optzeci de ani maestrul sonetului romînesc oferă exemplul unei măiestrii rare, care-i rezultatul unei munci înverșunate cu materialul cel mai greu de dăltuit : cuvîntul. .. GIOPRAGA Mihai Codreanu la 80 de ani Teatrul Academic de Artă „M. Sorki“ din Moscova (MHAT) in trecere prin M Zilele acestea, în drum spre patrie, după ce ne-a vizitat ţara timp de două săptămîni, colectivul Teatrului academic de artă „Maxim Gorki“ — MHAT — a făcut un scurt popas în Staţia C.F.R. Sor.Ta — Iaşi. In întîmpinarea lor au venit fruntaşi ai vieţii publice precum şi numeroşi actori ai Teatrului Naţional şi ai Teatrului Evreesc de Stat. A fost o întîlnire emoţionantă, oaspeţii primind drept omagiu din partea oamenilor de artă din Iaşi buchete de flori, (clişeul I) fiecare buchet oferit fiind însoţit de călduroase strîngeri de mină şi de prieteneşti îmbrăţişări- O asemenea întîlnire va rămîne pentru toţi participanţii oari;...fire plăcută- Această amintire va trăi în suflete intens, dar de ce nu s-ar face şi o fotografie! lată-i dar, în mijlocul actorilor sovietici pe tov. Leni Lesner vicepreşedinte al sfatului popular Regional şi pe tov- Tr. Ghiţescu rectorul Teatrului Naţional din mosciu. Slujitori ai artei teatrale, actorii ieşeni au înfiripat de îndată pasionante discuţii cu actorii mosc.iţi. Marioara Davidoglu artistă emerită a RPR, de pildă, a schimbat într-o atmosferă cordială, cîteva păreri cu Ana Tarasova artistă a poporului din Uniunea Sovietică. S-au legat prietenii, dar cu acest prilej s-au, întîlnit şi vechi cunoştinţe, cum ar fi de pildă, M. N. Kedrov regizor principal al Teatrului academic de artă din Moscova şi tînărul regizor Traian Ciurea. Experienţa gloriosului teatru sovietic şi în special creaţiile regizorale ale lui Kedrov au fost pentru Traian Ciurea, în vremea cînd studia la Institutul de Artă dramatică din Leningrad, preţioase învăţăminte, dezvoltîndu-i gustul artistic și înarmîndu-1 cu mijloacele necesare pentru dobîndirea unor frumoase rezultate în activitatea sa de viitor (clișeul 3). Intîlnirea a fost scurtă, dar ca intetit în inimi flacăra marii i MACARA IAȘULUI Născut să muncească de: ABRAHAM IANOŞ ! N-aşteptăm să vină iarna, tremuram de frig şi toamna — cînd juca prin vînt de-a valma fumul din hogeagul, doamna. % Cimpurile şi ciulinii a se înblăneau cu sarea brumii ; « eu priveam în clarul lunii, tristul zbucium al luminii y) Bocet stins de toamnă pală, ai de mult sălaş în mine ! Marea Vara — o vestală, înviau alte suspine. Ce cei de-a fost recolta bună, cin’ să tragă vreo scofală ? Foamea — lup urla la lună, lingă traista noastră goală. Sacii grei ca piatra morii îi căra tata, plugarul și în ceasul sărbătorii, — dar tot gol suna hambarul Soră toamna-i devenise; & pîecînd umerii cu pomul, f' soarta, muncii-l hărăzise ; (2 de-asta azi nu ştie somnul jj Şi de-a-nvins dureri amare, să dea cu fugiţii, birul, azi, stăpîr) peste ogoare? ori s-aştepte cimitirul ? .. .Iese-n cîmp cu băţu-n mînă, de cu noaptea-n cap (nu-i boală!) şi ca nimeni să-l rărmnă, zorile, tot el le scoală. In româneşte de : g HORIA ZILIERU şi ŞT. SICLODY Cărţi noi K. SIMONOV : Zile şi nopţi A. FADEEV: Tinara gardă ed. II V. KAVERIN : Doi căpitani PABLO NERUDA: Strugurii vîntul JEAN BART: Europolis GEORGE RAGOVIA: Poezii. MIHAI RALEA : Cele două Franţe DIMOS RENDIS : Argonauţii RADU THEODORU : Brazda şi paloş (vol. II). şi prietenii care ne leagă de poporul sovietic, ale cărur realizări excepţionale CUh.QSC toată metuirea stima şi dragostea poporule nostru. La revedere, dragi prieteni, la revederet Nr. 3082 135 ani de la naşterea lui V. Alecsandri Pe meleagurile de la Mirceşti... Zilele trecute am pornit-o spre Mirceşti, călătorie de citeva ceasuri cu unul din trenurile ce străbat linia Paşcani—Roman. La Mirceşti, trenul personal nu opreşte decit un mujut. Din gară, clădire alba cu două caturi, veche de peste 85 de ani, uşor poţi să parcurgi în lin coborîş cei doi kilometri distanţă care mai sînt pînă în sat. Am luat-o deci agale, fără călăuză, pe o cărare ce tăia o porumbişte cu frunzele răsucite de h arşiţă. Cînd să ies în luminiş, mi se deschide in faţa ochilor o verde întindere de lucerna, în care așa cum zice poetul „coasele sub teaca udă zăngănesc răsunător“. Pe cărarea ce continua printr-o tarla de păioase in pîrgă, unde încă din zorii zilei „în cel lan cu spicuri ’nalte au intrat seceratorii", întîlnesc o copilită ce schimba dintr-o mînă într-alta, toarta unei cofe cu apă rece. Care vasăzică îmi ieşise cu plinul... — Nu cumva te cheamă Rodica, o întreb eu rîzînd... — Nu, nu, mie îmi zice Monica Lungu. — Eşti şcolăriţă ? — Da ! Sînt elevă într-a VI-a. — Bine, foarte bine Monica : „în plin să-ţi meargă vrerile tale, precum tu dragă ne ieşi cu plin“. — Asta-i din carte, din cartea cu poezii a lui Alecsandri, îmi explică cu vioiciune Monica Lungu. — Bravo ţie, Monico, bravo... — Dar ai putea să-mi arăţi tu pe unde aş putea ajunge pînă la casa unde a trăit poetu! ? — O luaţi pe cărare tot înainte, cîrniţi apoi la dreapta şi intraţi chiar în grădina lui. Pe terasa vechiului conac După ce-am străbătut o livadă, după ce am trecut pe lingă un plc de brazi înalţi, iată-mă intr,o arie de zmeuriş, ciugulind cu poftă din fructele coapte. Mă găseam in faţa vechii case de la Mirceşti, casa copilăriei lui Alecsandri, casă aşezată „in mîndră izolare", de pe terasa căreia în 1854, după moartea tatălui său, poetul anunţase cu o largă generozitate eliberarea robilor de pe proprietăţile moştenite. Cel care redactase proiectul de reforme din 1844, cel care totdeauna ştia să pună în acord fapta cu gîndul, mărturisea : „Frumoasă zi a fost aceea cînd din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sînt liberi“. Spre cuibul drag ieşind din tufărişurile acelei grădini, în drum spre adevăratul cuib al poetului, întîlnesc pe învăţătorul Leon Popescu, directorul căminului cultural din Mirceşti. — Mai este mult pînă la casa lui Alecsandri ? — Imediat, tovarăşe, imediat. Uitaţi-vă, vîrîul mausoleului se şi zăreşte. Amabil şi îndatoritor, învăţătorul Popescu mă însoţeşte pînă la casa muzeu. O casă joasă, cu geamlîc, o casă acoperită cu şindrilă, aproape o simplă casă ţărănească ceva mai răsărită, aşezată în fundul unei curţi. Mausoleul cu osemintele poetului e în faţă, spre poartă, în stingă. Astăzi, acestei case istorice în care a locuit Alecsandri în ultimii 23 de ani ai vieţii i se fac ultimele reparaţii în scopul de a fi amenajată aşa cum era pe vremea poetului. — Poftiţi, poftiţi înăuntru, ne invită Dumitru Cioroabă, custodele muzeului, după ce ne-am odihnit cîteva clipe la umbra unor cipreşî. — Vedeţi, ne spune el, încăperea asta a fost camera de lucru a poetului. Aici în colţ, va fi aşezat biroul său simplu, cu faţa-i de pînză vişinie. Dincolo, va fi amenajată camera sa de dormit. Iar treptattreptat, pe măsura găsirii materialelor privitoare la viaţa şi activitatea poetului, se vor reconstitui toate cele 20 de camere ale clădirii. Pe masa birou va fi destul aşată mapa cu însemnări şi adrese (pe ea se observă notată şi adresa lui Mistral), într-o caligrafie subţire, fină, aproape feminină, cuţitul de fildeş pentru tăiat filele de carte, cintarul de scrisori, sigiliul cu monograma proprie pentru ceară roşie, ţigaretul poetului... Pe o etajeră vor fi aşezate cărţile ce au rămas din biblioteca sa, cărţi cu adnotări personale şi fotografe rare, revistele şi ziarele timpului în care a trăit Alecsandri, după cum într-o vitrină, vizitatorii vor avea prilejul să-i vadă valiza diplomatică şi bicornul de plenipotenţiar. Stind pe un colţ de canapea în camera sa de studiu, , unde mereu perdelele erau lăsate şi luminările aprinse“, semn că supinul casei lui,uitîndu-mă la soba de cărămidă ridicată piuă în tavan ce imită coloanele templelor din vechea Faladă, aveam impresia că din clipă în clipă, uşa biroului trebuie bardului să se deschidă, văzînd cum intră majestuos pe ea însuşi poetul. In pervazul timpului trecut au mai rămas Mirceşti unii oameni care prin ceaţa timpului şi-l amintesc pe Vasile Alecsandri. Unul dintre aceştia este moş Gheorghe Bejenaru, în virstă de 80 de ani. La ceasul amiezii, l-am găsit pe moş Bejenaru culcat sub un umbrar din ogradă cu mâinile aduse sub cap. — 11 vedeam pe „conaşul Alisandri“ ieşind în poarta curţii şi stînd de vorbă cu oamenii locului. Grăia cu-a glas gros şi totdeauna se interesa de necazurile văduvelor şi ale celor necojiţi din sat. Apoi, cînd „conaşul Alisandri, o plecat pe ceia lume. Ştiu că mulţi ochi l-o plîns. — Măi băieţi, vo, suiţi-vă ici, în mărul ista, că-l vedeţi mai bine. Aşa le-a spus fiorarul Un „conu ALsangri“, în ziua înmormîntării lui. Aluri, era puhoi de lume în sat şi jălitiare", îşi aminteşte moş Bejenaru, ce punîndu-şi mina streaşină , ochi, părea că vrea să privească departe, în zarea timpului... Viaţa cea nouă Mulţimea mirceştenilor de azi, nu Lau văzut pe Alecsandri decît în fotografia din cărţi, ori cea de la şcoală, unde poetul stă în ramă alături de soţia sa Paulina. Dar ei ştiu multe despre el, aşa cum au auzit din spusele bătrînilor. Despre Vasile Alecsandri vorbea cei vîrstnici, vorbesc tineri, vorbesc copii, se vorbeşte la căminul cultural, ori la proaspăta întovărăşire agricolă din sat, ce-i poartă numele. Oamenii din Mirceşti ii preţuiesc versurile pe care i le recită, ori piesele de teatru pe care i le interpretează. Iată bunăoară că la căminul cultural se repetă de zor sub îndrumarea artistică a învăţătoarei Maria Nazarie piesa „Rusaliile“, iar pionierul Ion Grădinaru a şi terminat de învăţat poezia „Plugul blestemat“ pe care o va recita la serbarea de săptămîna viitoare. Mirceştenii îşi iubesc poetul lor cu o dragoste fără cusur. Ei îţi vorbesc cu iubire nu numai de poet, dar şi de casa muzeu a poetului, de locurile îndrăgite de el, de luncă, de cei doi fraţi stejari, de toate oile se leagă de dînsul, preocupîndu-se cu grijă să-ţi explice fiecare lucru, fiecare amănunt. La Mirceşti, pe meleagurile sale, Alecsandri este încă viu. Chiar dacă sub piatra de înarmată din mausoleul de acolo nu se mai mişcă „nici un vis, nici un vers“, duhul poetului a rămas în afară, în larg, în sufletele mirceştenilor,in ţară, în mijlocul poporului. VALER MTIRU Ţesătura. Săli spaţioase. Baloturi de bumbac brut care parcă mai poartă în fibrele lui razele calde ale soarelui din îndepărtatul Kazahstan ori de pe malurile bătrînului, legendarului Nil, care parcă mai poartă pe el urmele degetelor dibace ale colhoznicilor ori ale fiicelor străvechiului neam al faraonilor. Bumbac: troiene de omăt. Maşini moderne care selectează, scarmănă şi netezesc; înfăşoară şi desfăşoară, împletesc; torc fir gros, subţire şi mai subţire , pînză de păianjen. Fire, fire , milioane de fire. Ţevi doldora de fire : mii de ţevi. Apoi suluri, suluri groase cît omul, albe ca spuma laptelui. Şi iarăşi maşini: gălăgioase, clevetitoare. Spete, iţe şi suveici iuţi ca dunga unui fulger. Bumbacul călătoreşte fără hodină: apret, clor, albitorie, vopsitorie, uscătorie. Nu demult îl legăna vîntul în capsulă. Iată-l acum sub altă înfăţişare: dejalonuri, imprimeuri , finet, olandă, batiste. Pînzeturi ce-ţi fură ochii şi inima, împachetarea. Mîine, poimîne totul se va transforma în cămăşi, pijamale, cerşafuri, rochii şi balonzeide, salopete şi cîte altele. Ţesătura. Săli spaţioase. Bumbac, maşini. Energie electrică. Ulei şi clor. Pînză. Valuri nesfîrşite de pînză. Filatură şi ţesătorie. Lucruri preţioase. Dar este aici ceva mai de preţ, de nepreţuit. Omul. Fără om totul ar fi inefemenit, rp, lipsit de viaţă. Să cercăm a spune cîte ceva despre acest minunat om. Să încercăm, căci nu e tocmai uşor. Aici la Ţesătura lucrează mii de femei şi fete. Fiecare are viaţa ei: o bucurie, un necaz, un gînd, un vis. Nimenea nu se aseamănă. Nici bumbacul nu-i la fel, nici maşinile nu se aseamănă toate între ele, dar mai cu seamă oamenii. Şi pe urmă pe cine să pomenim ? Despre toţi merită să pomenim. Merită pentru că muncesc. Chiar dacă mai greşeşte careva tot merită pomenit pentru că îşi poate corecta greşeala. Ca să împăcăm oarecum lucrurile vom porneai despre trei tovarăşe din trei generaţii diferite. Aşa s-a nimerit să fie. Nu le-am ales anume pe aceste tovarăşe. Dealtfel nici nu vom povesti despre ele cine ştie ce lu-cruri extraordinare. Acum, mă adre-isez cetățeanului din afara fabricii: — Tovarăşe, cînd ai cumpărat pinza aceea cu dunguliţe albastre din care ţi-ai făcut două cămăşi, te-ai gîndit la ţesătoarea Grijnovschi Ecaterina ? — Nu. Păi... — Lasă, lasă unu face nîmîc. Uite-ți fac eu cunoştință cu ea. Tovarăşa Grijnovschi este o femeie bărbătoasă. Nu au trecut anii peste ea. Ea a trecut peste ani. N..am întrebat-o ce virstă are. Ştiu doar că în fabrică lucrează de peste douăzeci şi nouă de ani. Ţese. De pe cînd era copilă ţese mereu. Bineînţeles în fel de fel de condiţii. Pe vremea directorului■ stăpîn Erlich, se i-itîmpla destul de des să fie „răsplătită“ cu imenzi. Aşa era obiceiul pe alunei. Astăzi din cînd în cînd ia cîte o primă pentru hărnicie, disciplină, calitate. Așa se obișnuiește astăzi. —■' Ge ai făcut mata deosebit în ultimii ani ? am întrebat-o. — Ge să fi tăcut ? Ce-a făcut toată Lunea : am murcit, am rîs, am plîns .îteo'data... — Și de ce ai plîns ? — Eh! Chestiune personală... Necaz în familie. Am tăcut~'Ce să faci, au oamenii şi necazuri. In treacăt mi-a pomenit că a calificat una cu alta vreo patru sute nouă* zeci şi trei de fete. Frumuşică cifră. Dar nu m-a mirat. Tovarăşa Crinovschi este comunistă. Poate că veţi întîlni în tramvai, pe stradă ori într-un parc, o femeie pe nume Bicer Anastasia* E tare timidă, micuţă şi firavă la înfăţişare. Se strecoară pe lîngă oameni nebăgată în seamă. Aşa e firea ei. Să ştiţi că lucrează la Ţesătura în secţia I-a. Are în primire patru războaie. Nu pot să spun despre ea decît cîteva lucruri tare „mâniate“: este disciplinată, dă lucru de calitate superioară şi e deosebit de modestă. Atît. Prin altceva nu se deosebeşte. Ea se deosebeşte prin aceea că face parte din altă generaţie decît cea a tovarăşei Grijnovschi — are abia douăzeci şi opt de ani. Ea spune că nu face politică- Vă asigur însă că nu-i adevărat. Face şi încă o politică foarte sănătoasă şi activă: ajută la construirea socialismului. Ştiţi de ce se străduieşte Bicer Anastasia să muncească bine ? Pentru ca să ciştige bine. Şi cîştigă : opt sute de lei pe lună. Lîngă suma aceasta mai adaugă destul de des cîte o primă. — Eşti mulţumită tovarășă Anastasia ? — Sînt de ce să nu fiu. Acum paisprezece ani lucram la construcții de linii... Ce să-ți mai povestesc. Știm cu toții cum era în urmă cu ani... N-am mai insistat băgînd de seamă că ochii Anastasiei Bicer începuseră a se umezi. — Ce gînduri te mai poartă tovarășă Bicer ? A zîmbit sfioasă : — Am un băiat de trei ani. Vreau să-l văd mare. Să mă plimb cu el la braţ. Frumoase gînduri. In sfîrşit o fată din generaţia aceasta: Onuţu Florica. Aţi mai auzit de ea ? Nu cred. Nu-i nimica, o să auziţi acum Onuţu Florica este o fată simpatică, ca să nu ..ic mai mult. Potrivit de înaltă, brunetă cu ochi verzi și în trîrstă de douăzeci de ani. Cred că e destul pentru o fată. Are o biografie foarte interesantă. Scurtă dar interesantă. Drumul ei este drumul deschis de partid tinerelului nostru. Absolventă a şcolii medii textile. Deci tehniciană. Ajutor de maistru la nouăsprezece ani. Foarte frumos. Răspunde în fața ei de activitatea a douăzeci și şase de ringuri: organizează, coordonează, execută reparații. E peste tot. Este inimoasă. Mi s-a părut chiar că e aspră cu muncitoarele de la ringuri. Am întrebat o : — Cum te mpaci cu fetele ? — Foarte biţie ! sînt tovarăşe minunate. Uite-o pe Buga Maria, acea brunetă de acolo, responsabila brigăzii a IV-a , pe tovarăşa Barbu Maria, pe Tatiana Pintilis brigadieră de levată, pe.. Şi numele vin unele după altele dar sînt prea multe ; nu le pot consemna pe toate. Spaţiul nu-mi permite. Tovarăşe bune. Colaboratoare active. Onuţu Florica îşi iubeşte mult meseria. Cînd a venit de la şcoală a refuzat munca din birou, ce i se oferise. — Lîngă ringuri, tovarăşi. Acolo e muncă mai frumoasă. In definitiv are dreptate. Acolo la locul de producţie este mai multă mişcare, mai multă viaţă. Onuţu Florica este utemistă , membră în comitetul de întreprindere şi secretară a organizaţiei U.T.M. pe tură. Activitate minunată. A fost şi delegată la Congresul UTM. Se vede că a meritat. Florica e tînără, frumoasă, muncitoare. Are calificare înaltă. Se bucură de stimă. O fată a zilelor noas*« trec. Şi ea are un vis frumos. Se gîndeş-: te ca începînd de anul viitor să urmeze Facultatea de textile. De ce să nu fie inginer ? Iţi doresc să-ţi îndeplineşti visul, tovarăşă Florica Onuţu. Să se bucure de drumul tău tovarăşele de muncă, părinţii tăi, fraţii tăi şi... — Tovarăşă Florica, alte visuri mai ai ? Mă priveşte întrebătoare cu ochii ei vioi care sînt sigur că ascund ceva tainic pentru ca-şi lasă pleoapele peste lumina lor albastră. Să fie vorba de o dragoste nemărturisită ? Nu mă amestec. Secret, strict confidenţial. Aşa-i la douăzeci de ani.. Viaţa este minunată. O mai urmăresc o vreme cum trece de la un ring la altul. Ici spune două cuvinte, că ele leagă un fir, dincolo notează ceva într-o fişă. Ajutorul de maistru florica Onuţu este în apele ei. * Ţesătura. Săli spaţioase, bumbac, maşini. Da. Dar toate acestea nu pot fi închipuite fără oameni : stăpînii maşinilor şi-ai bumbacului. Stăpîni adevăraţi Mii de stăpîni. Dintre aceştia am încercat să prezint trei. Din trei generaţii diferite. Nu am spus lucruri deosebite despre cele trei tovarăşe ? Vă înşelaţi. Am arătat că muncesc cu dragoste, cu multă modestie. Şi acesta este un lucru deosebit de important-Majoritatea celor ce muncesc la Ţesătura fac la fel şi despre fiecare merită să se scrie cîte ceva. DUMITRU ’GNEA Trei generaţii ! H»B5Kn*IHEaElB!Eli'iSi®l»maa*fflSIH8BI