Flacăra Iaşului, mai 1973 (Anul 29, nr. 8276-8302)

1973-05-01 / nr. 8276

. á FLACĂRA I­ASULUI VIAŢA CULTURALĂ Uzină şi ogor După ce livezile de la Bu­cium, Copou, Cotnari, Osoi şi de pe toate molcomele dea­luri ale Modovei au desfăcut Hora mireselor înhorbotate în , alb crud de cireş hulton şi un roz firav de măr domnesc, după ce griul verde ca buratecul s-a spălat pe ochi sub ploaia de april, trăind primele tunete din viaţa lui răsturnate peste mu­gurii plesniţi ai pădurilor, astă­­noapte s-a trezit liliacul, a în­tins braţe viorii şi a parfumat întregul oraş. Deschizind feres­trele, oamenii au prins din aer­­ vestea şi au zîmbit spre cerul încă nedecis pentru înseninare, sprijinit pe turnuri industriale şi blocuri-turn. Odinioară întîiul de Mai era pregătit în adunări conspirative de partid, sub emblema înfră­ţirii curajoase a secerei cu cio­canul. Şi azi retrăim fiorul a­­dunărilor de la Socola şi dea­lul Gălăţii, cînd degete bătă­torite de metalurgişti mîngiiau iarba de mătase şi plămînii năduşiţi ai frînghierilor înghi­ţea­u aerul limpede ca pe un medicament visînd la ceea ce va fi. - Visul de atunci azi e rea­litate, ie răspund orgile albe din platforma industrială. - Cu atît mai mult să ieşim în cîmpuri. Vom reveni în o­­raş o dată cu amurgul, încăr­caţi de lăcrămioare fragede şî plini de bucuria vieţii libere ca zborul ciocîrliei, veşnic re­păscute de sărbătoarea eii. Aşa cere tradiţia. Industria modernă se extin­de dincolo de oraş, are ten­dinţa evadării în cîmp. Simte nevoia de spaţiu şi libertate în mişcări. La­­ Iaşi merge cu paşi repezi spre Holboca-To­­meşti, sprijinindu-se în prispa dealurilor, la Paşcani vizează lunca largă a Siretului. Tot­odată, uzina urcă pe verticală, pipăind cerul cu degete de o­­ţel şi beton. Cînd te afli pe ultimul nivel de la „Moldova" sau priveşti zarea rotundă prin geamurile nesfirşite de la Fa­brica de ulei, uiţi pupitrele de comandă cu indicatoare febri­le, nu mai auzi murmurul răz­boaielor, nu mai simţi mirosul de săminţă prăjită care trimi­te ulei pe conducte străvezii, te poţi crede în plin perimetru a­­grest. Oraşul se ţine de industrie ca pruncul de poala mamei, fuge după ea. Antibioticele au durat la Valea Lupului, între lanuri de porumb şi podgorie, cetatea lor de ferecat arme îm­potriva microbilor. A crescut an de an ca palatul din basme, înălţînd metereze de cleştar şi redute de lumină. Dar oraşul a şi întins punţi de legătură prin­tre imaşuri şi livezi, iar azi Antibiotice e o staţie de au­tobuz. Complexul de morărit era acum cîţiva ani un islaz, ultimul din şirag. Azi e un cen­tru de fabrici, căci au venit Ceramica şi celelalte mezine întinse în salbă pînă sub hoi­mul de la Tomeşti. La Iaşi ni se părea firesc ca nucii-bunici să privească pe geamul institutului spre a ve­dea cum funcţionează micro­scopul electronic şi castanii să ia parte la seminariile de ma­tematici. De ce via n-ar rodi sub zidurile Uzinei metalurgice şi cireşii nu şi-ar scutura pe­talele pe noul schimb care in­tră în tură la Antibiotice? La Paşcani, descărcind bare de me­tal, muncitorii de la întreprin­derea mecanică de material rulant sunt atenţi la covoraşele de pansele dintre hale, izvori­te de grija lor pentru culori şi prospeţime. La Iaşi, fetele de la ţesătorii şi confecţii, de la tricotaje şi filaturi, vin dimi­neaţa cu flori culese la mar­ginea crîngului pe lîngă care au trecut grăbind din sat la serviciu. Le păstrează în pa­hare aşezate lîngă maşini, le privesc şi cîntă, muncind în contul verii ce va veni. Cu pri­măvara şi-au lichidat învoiala. Interferenţa oraş — cîmp tre­ce prin aceste uzine cu orgi albe, orgi roşii, orgi minerale ce pot fi văzute de departe şi care atrag asemeni magnetului. E o ieşire spre spaţii largi şi totodată un aflux al satelor spre forţa industrială, aşa pre­cum noaptea la Uzina meta­lurgică sau la cea de fibre sin­tetice aburii fierbinţi, coloraţi după natura şarjei, urcă şi se lasă duşi de vînt ca un riu înspumat ce fuge peste dealuri, in timp ce jos un curent de aer proaspăt, rece, năvăleşte din şesul umed de ploaie. E prima zi a lui mai. Bă­­trînele stindarde, călite în lupte muncitoreşti, trebuie să iasă in cîmpul bătăliei însămînţărilor, în care vitejiile sînt citate prin or­dine de zi. Vor ieşi aşa cum au făcut-o la campania de interajutorare uzină - ogor pentru repararea uneltelor, coo­perativizare şi strîngerea recol­tei. Se vor simţi bine, văzînd forfota din tarlale şi ordinea ca de industrie a agriculturii moderne. E prima zi a lunii mai. Lăcră­mioarele vin la oraş să ne re­cite din Alecsandri, liliacul din grădina lui Mihail Kogălnicea­­nu le face semn peste gard, pe locul hotelului Petersburg, unde a izbucnit flacăra de la 1848, înfloresc zambile şi la­lele. Iarba de la căpătîiul lui Alecu Russo îşi scutură rouă. Fabricile fură florile lui mai şi le transferă în imprimeuri, în mase plastice, în tăietura con­fecţiilor. Peste ogoare şi uzi­ne, peste oraş şi sat, e un aer de solemnă sărbătoare, parcă cineva ar citi din „Cîntarea Ro­mâniei". Aurel LEON Haralambie TWGWI Tandră răsfrîngere de seve agile In culori şi nectare . .. Luminată şi iar luminată rodia inimi, Liniştea frunţii cutezătoare. E miracolul dulce-al Florarului, Taina vestirii de poduri în care ţar. Ca-ntr-o legendă străbună învie, Cununată pe veci cu primăvara. Cu proaspăt ram... Şi e pacea din ochii noştri adinei Precum albastrul Voroneţului... Pe clape De limpezimi celeste revărsăm Comori de vis şi înstelate ape. Acum în steaguri roşul e mai viu Şi încălzit de-a noastră frumuseţe. Acum în crudul verde-nveşmîntat Asculţi pământul cum îţi dă bineţe. O ! Cîntece de Mai şi flori de Mai Purtate-n zări de braţe muncitoare, Slăviţi al Lumii vis de înfrăţire Cu proaspăt ram şi glasuri tot mai clare ! ... 1 Prezenţe ieşene peste hotare Formaţia de tea­tru a Casei de cul­tură a tineretului şi studenţilor din Iaşi va prezenta un R. P. Polonă, în cadrul Festivalului internaţional de teatru pentru tine­ret „A opta primă­vară teatrală de la Lublin“, specta­colul „Sub fruntea noastră e lumea“. Acest montaj, du­pă lucrări de pro­ză şi poezii emi­nesciene, este rea­lizat de Cătălina Buzoianu, care semnează şi regia. Scenografia îi a­­parţine lui Lică Nicolae, de la Teatrul pentru co­pii şi tineret. Din distribuţie fac parte: Rodica Barbălată, Geor­­geta Furtăreş, Ma­ria Junghieru, Va­lentin Ciubotaru, Dorel Zaharia, Mir­­cea Rotaru, Nichifor Tulceanu. Acompa­niamentul muzical este realizat de studenții : Mihai Bîrjoveanu, Corne­lia Popa, Eugen Butucariu. L PAGINA Corneliu STURZU A întotdeauna Menit i-a fost acestui ţărm de slavă Să-nfrunte negurile şi furtuna, Şi să-nflorească tânără dumbravă In luna mai. Şi-ntotdeauna. Menit le-au fost acestor glii de aur Cu lanuri vălurind ca mări, intr-una Să înzecească-al roadelor tezaur In luna mai. Şi-ntotdeauna. Menit le-au fost acestor munţi de cremeni Cin ţării noastre să le fie struna Cu toate rîurile-n zvon asemeni In luna mai. Şi-ntotdeauna. Şi ţării-ntregi menit i-a fost să fie Noi, cei de-acum, să-i împletim cununa De muncă şi dreptate şi frăţie In luna mai. Şi-ntotdeauna. Tematica istorică în genurile muzicale complexe Zilele trecute, un telefon din Capitală ne anunţa că regizorul George Zaharescu de la Opera de stat­ din Iaşi va pune în scenă la Opera Română din Bucureşti poemul dramatic „Dreptul la dragoste“ de Teodor Bratu, lucrare inspirată din roma­nul autobiografic al luptătoarei comunis­te din ilegalitate — Ecaterina Lazăr. O asemenea veste, sosită înainte de întîiul de mai a avut pentru noi o rezonanţă deosebită, pe care nu ne îndoiam că a­­ găsit-o şi la cunoscutul director de sce-rnă ieşean. Am ţinnut deci să-i aflăm im­presiile.­­ — Este o sarcină de înaltă răspundere I în cariera dv. artistică. ' — In general, consider că punerea în I scenă a unor lucrări din patrimonial ori­­­­ginal, care reflectă evenimente istorice I din viaţa poporului nostru, ţinînd mereu I trează conştiinţa sa şi formîndu-1 în spi-I ritul unei înalte combativităţi, al min­­driei naţionale, este un titlu de onoare , pentru toţi cei care lucrează în domeniul­­ artei. De aceea, colectivul Operei ieşene­­ a promovat, în decursul timpului, în pri- I mă audiţie, opere valoroase ale tezaurului­­ românesc şi, personal, ca artist-cetăţean­­ m-am confundat de fiecare dată cu cre- I zurile lor adinei, cu mesajul lor, străduin­­­ du-mă să servesc în­­mod special creaţia I românească de operă contemporană. Pu­­­­­­blicul 1. îşi mai aminteşte, desigur, de „Ste­­j■ jarul din Borzeşti“. ..Mariana Pineda“, „ ..Milic director“. ..Punguţa cu doi bani“,­­ iar acum pregătim,­pe aceeaşi scenă, „Ion - Vodă cel Cumplit“. Sigur că evocarea tre­­­ cutului glorios de luptă a poporului, tăl- I măcirea artistică şi întruchiparea perso­­■ nalităţilor neamului, apoteozate de faptele I lor măreţe, constituie o sarcină de mare­­ răspundere şi cu a­tî­t mai mult evocarea I zbuciumaţilor ani ai luptei din ilegalitate , a partidului nostru. Sînt lucrări care iu-Iflăcărează conştiinţele în vederea reali­zării celor mai nobile idealuri ale ome- I nirii — comunismul. — înţeleg că spectacolele de acest fel v-au oferit satisfacţii deosebite. — In primul rînd pe aceea de a vehi­cula idei majore şi sentimente de înalt patriotism, apoi de a pune în circulaţie, prin intermediul artei, eroi care au de­venit aproape legendari prin faptele lor şi, în fine, bucuria de a descoperi metode noi de lucru, mereu alte şi alte mijloace de expresie ale genului cu tendinţa per­manentă de a ieşi din tiparele sale obiş­nuite. Ca să nu mai vorbim de mulţumi- Interviul nostru cu regizorul GEORGE ZAHARESCU rea de a da viaţă unor creaţii inspirate din melosul popular, pentru că muzica ro­mânească cultă s-a ridicat pe temelia tra­diţiilor artei populare, iar cea contem­porană configurează în esenţa ei expre­sivă aceeaşi încredere in viaţă, idealul înnobilării sufletului omenesc şi toate as­piraţiile generoase pe care le conţinea fi­lonul ei din totdeauna. — Ce ne puteţi spune despre opera „Ion Vodă cel Cumplit“ la care lucraţi în pre­zent ? — Că e una din cele mai valoroase din dramaturgia de operă românească şi cu siguranţă vă fi îndrăgită de public prin frumuseţea melodică şi profunzimea con­flictului. La aceasta se adaugă faptul că se completează imaginea pe care ne-am făcut-o despre acest voievod din puţinele date aflate în manualele şcolare, opera prezentîndu-l ca pe una din proeminen­tele personalităţi ale timpului, devotată pînă la jertfa supremă cauzei drepte a neamului său. De altfel, toate episoadele se vor desfăşura pe fundalul social al fră­­mîn­tatului secol al XVI-lea, subliniindu-se în spectacol dorinţa arzătoare de libertate şi independenţă naţională, care a străbătut mereu întreaga noastră istorie. Aş vrea să arăt că în colectivul nos­tru domneşte o înţelegere profundă a sensurilor partiturii atît la echipa de rea­lizatori principali, printre care se numără şi dirijorul Radu Botez, artist emerit, Hristofenia Cazacu — pictor-scenograf, Anton Bisoc — maestru de cor, cit şi în mijlocul interpreţilor. — Am început prin a aminti de o lucra­­re pe care o veţi pune în scenă la Bucu­reşti. Mai sunt şi altele ? — După cum ştiţi, recent am semnat direcţia de scenă a spectacolului „lena S­chiţă Văcărescu“, la Teatrul de operetă, iar în stagiunea viitoare, pe aceeaşi scenă, voi monta musicalul „Oklahoma“ de Rod­gers. — Ştiam că aveţi şi unele preocupări la ceea ce priveşte creaţia muzicală propriu- zisă. La ce lucraţi în momentul de faţă? — După opinia mea un regizor poate contribui la îmbogăţirea repertoriului o­­riginal, lucrînd direct cu compozitorii şi oferindu-le unele sugestii pe parcursul fi­nisării operei lor, ceea ce de altfel aua şi făcut înainte de a dărui publicului pe scenă unele prime audiţii. De data aceas­ta însă am realizat un pas înainte, creînd­­libretele la viitoarele opere „Vitoria Li­pan“ şi „Cătălina“ (aceasta din urmă îrn colaborare cu Natalia Vronschi). Sper că, într-un ■viitor­ apropiat compozitorii ie­şeni Vasile Spătărelu şi, respectiv, Anton Zeman, le vor da viaţa. In general,­ con­sider că trebuie să fim cit mai prezenţi în ansamblul muzicii cu „nota“ noastră particulară românească, îndeplinind astfel — după spusele marelui nostru Enescu — menirea sfîntă a muzicii de a potoli pa­timile, de a apropia inimile intr-o caldă înfrăţire. Acestea sînt gîndurile şi năzu­inţele mele la acest 1 Mai — Ziua inter­naţională a oamenilor muncii. Elena PIETRARU Umor... la iarbă verde O întîmplare neprevăzută Cînd s-a aflat că printre cei care ne vor întovărăşi la iarbă verde se află şi Lică Gotincescu, vestea a produs o oare­care rumoare; oamenilor le era intrucît­­va teamă că băiatul va risipi buna lor dispoziţie. Era un tip aparent sociabil, dar bunele maniere îl ocoleau, cite o dată, şi aceasta mai de mult, încă de Pe vremea cînd Începuse să urmeze şcoala vieţii - curs seral. Venea, de regulă, a­­casă la 2-3 noaptea. Ar fi putut să fie medic sau învăţător, dar, judecind după programul său, era limpede că n-avea timp să facă nici una, nici alta. Avea, bineînţeles, maşină, ceea ce-i conferea un plus de aroganţă faţă de colegi, in faţa cărora brava fie prin pasiunea pen­tru pictură abstractă, fie prin apetitul pentru dialoguri savante, sau umor sec. Cu gura Închisă, era, in schimb, uneori, aproape drăguţ. Dar poate veni, oare, omul la iarbă verde, numai cu inten­ţia de a admira peisajul primăvăratic ? Acest lucru nu-l putea anticipa colecti­vul - alcătuit din tineri şi unii mai pu­ţin tineri - care era gata pentru mica excursie de început de mai. Dar grupul se hotărî, totuşi, s-o pornească la drum. La iarbă verde, ca la iarbă verde , ti­neri gălăgioşi, alături de familii de gos­podari bine cumpăniţi, fete vesele cu tranzistoare şi cu mingi de volei, alături de grupuri de gurmanzi, care şi-au adus provizii pentru o săptâmină. Nu lipseau, desigur, nici reprezentanţi ai scriitorilor, dintre care un poet fusese uşor criticat pentru lipsa de contact cu viaţa. In pa­­jiştea înverzită se revărsase o voie bu­nă contagioasă, iar soarele zimbea dis­cret ca un elev silitor. Grupul nostru se dispersase, care încotro , unii jucau şah, sau discutau despre virtuţile lui Romila III, alţii citeau, poticnindu-se, un roman imitat harte original după cel mai vechi nou val franţuzesc. Mai mulţi ascultau mu­zică sau loveau mingea (unii făceau asta concomitent). Napoleon Zamfirescu po­vestea întîmplări hazlii din prima tine­reţe şi toţi din jurul său rideau fară dis­­cernămint. Era plăcut, trecuseră vreo două-trei ore minunate, cînd, din senin, apăru băiatul. Işi scoase, dintr-o saco­şă, două plini, citeva pacheţele cu me­zeluri şi brinzeturi, ouă, salata, fructe şi o sticlă de un litru cu citronadă (un aer liber nu consuma coniac­t). Şi se apucă să înfulece de zor. Auzind că-i vorba de glume, işi îngădui, adresîndu-se chipurile unui bătrinel : - Vă spun eu una autentică, auzită anul trecut, cînd am fost in străinătate cu maşina. Cică era o fată minunată, in virstă de 20 de ani, care avea 4 copii şi care, trăind singură de 10 ani... Oamenii, stingheriţi, făcură o grimasă colectivă, iar unul, ceva mai meticulos, îi atrase politicos atenţia că n-ar strica să arunce la coş resturile de parizer şi ouă, plus ambalajul. Se porni un cintec zglobiu, la care participau şi cei mai vi­etate, era un tango cerebru, care cucerise inimile. Toc­mai atunci, omul cu pricina îi implora pe melomani să-l asculte, întrucit voia să le explice ultimele noutăţi privind freudismul în psihiatrie. Dar oamenii ori n-aveau timp, ori, pur şi simplu, nu erau interesaţi şi nu-i acordau atenţie cuvenită. Cvitau şi se bucurau de minu­nile naturii. Cind, totuşi, s-au oprit o clipă, din cor, Lică a profitat de ocazie şi a intervenit din nou. - Măi artiştilor, hai să vă cvnt şi eu ceva... Şi a inguimat nişte sunete foarte a­­proape de ceea ce se numeşte muzică, dar intrucît nu stătea prea bine cu die­­ţia, nu prea se distingeau cuvintele; pă­reau ind­icite. Tovarăşii l-au încurajat, totuşi, să persevereze şi el i-a ascultat, fireşte. In definitiv, nimeni nu e fară cusur. Dar, vai, Lică s-a grăbit, probabil, şi a în­ceput să fredoneze, oarecum fals, ceea ce a surprins oamenii care, cu amabi­litate, au propus un compromis din a­­ceastă situaţie : un meci de fotbal re­dus. Propunerea a fost însuşită numai­­decit, s-au improvizat două porţi şi jo­cul a început furtunos. Din păcate, Lică n-a fost protagonist, intrucît el este, in principiu, spectator la televizor. La iarbă verde, ca la iarbă verde , grupul nostru a jucat fotbal, a mai cin­­tat, s-au mai spus snoave, s-a mincat frăţeşte, fiecare oferind celuilalt ceva din bucatele lui şi s-a băut bere. Spre seară, înainte de întoarcere, l-am căutat de zor pe Lică Gorincescu, dar omul nu era de găsit nicăieri. Intr-un tîrziu, ci­neva ne-a anunţat, intîmplător, că a ză­rit, în jurul prinzului, un om care ador­mise pe pajiştea alăturată. Ori mîncase prea mult, ori era prea obosit, aerul care îşi făcuse efectul. L-am găsit, in­tr-adevăr, dormind buştean. Am rns cu toţii, a ris, jenat, şi Lică Gorincescu, şi ne-am îndreptat, voioşi, spre oraş cu autobuzele. Pentru prima dată, in ultima vreme, băiatul nu mai revenea acasă la 2-3 noaptea. La iarbă verde, ca la iarbă verde... Al. CERBU Se făcea că dispune de puteri ne­limitate, iar de la o vreme printr-o amnezie stranie, aşa cum numai în vis se întâmplă, deasupra lui nu mai exista alt director. II inundă o sen­zaţie de putere şi de fericire fără sfîrşit. Da, merită să trăieşti, viaţa-i frumoasă, mai ales dacă ştii să ţi-o croieşti cu dichis, să-i sugi măduva ei dulce... Şeful serviciului personal bătu ti­mid şi nu intră pînă n-auzi răspunsul lui silnic, întotdeauna emis cu în­­tîrziere. Directorul luă tabelul şi în­cepu să-l parcurgă... Cu un gest au­toritar îl expedie pe omul care, res­pectuos, aştepta alte dispoziţii. Da, deocamdată va trebui să ne organi­zăm cu dichis viaţa, să ne înfruptăm din dulceaţa ei, să ne bucurăm deci. Ce minunată fată poate deveni Sil­via Alina Papacostea. Dacă va ma­nifesta anumite calităţi va face şi o carieră excepţională. Trebuie doar să dovedească dragoste nemărginită şi respect faţă de şef, faţă de vorbele lui sfinte. Dar, desigur, trebuie avută în vedere şi Monica Pahtara. Ridică receptorul şi cit se poate de incolor o cheamă pe Silvia Alina : „Tovarăşa Papacostea să vină în ca­binetul meu !“. Fata intră învăpăia­tă şi el o invită să se aşeze. O privi­se numai o clipă, fu meduzat de sinii ei zvîcnind de emoţie, şi imediat lăsă ochii în hârtii. Literele îi jucau pe dinaintea ochilor, nu înţelegea ni­mic, dar întorcea meticulos filă cu Developări filă, parcă ar fi căutat o anume ru­brică. Pe fiecare filă — Alina, aşa cum şi-o închipuia el, la plajă, în bar, la cabana aceea ascunsă... Se bucura sincer de această fantezie... — Fumați ? Nu. Alina nu fuma. Ce bine, oricât de ademenitoare și drăgălașă e o femeie degajat ținînd o țigară „Marlboro“ între degete, cînd o să o săruți e de preferat să nu fi fumat. — Tovarășa, hm... mai intim zis A­­lina (Alina s-a făcut purpurie)... te..., adică, hm, noi... te urmărim cum creşti, cum, desigur, devii o... mai cu seamă... nu-i aşa ?, o funcţionară în adevăratul înţeles al cuvîntului. Eu îţi asigur un viitor... Aş dori să mă preocup mai mult de prosperitatea... cît mai eficientă a carierei dumitale. Probabil ştii, doamna Mica va ieşi, săraca, la pensie. Noi, adică eu... ne gîndim... Apropo, eşti măritată ? Foarte bine, foarte bine că nu te gîn­­deşti încă Pasul ăsta se face cu chib­zuinţă şi maturitate. îmi placi tot mai mult, eşti o fată isteaţă ! De-aşa ce­va avem nevoie aici. Descurcăreţe... Vine cineva, îl suceşti, în ce proble­mă ? Aţi mai­ fost la noi ? Aţi fost chemat ? Trebuie să miroşi dacă ne face el sau trebuie să-i facem noi un serviciu. Dacă noi, făgăduieşti, pro­­miţi, îl laşi însă să aştepte. Dacă el, te porţi foarte delicat... Vezi, la mi­ne sunt două uşi. Ridici telefonul şi spui : după tov. Drăguş se anunţă iov. X, şi-l iei pe ne­ve „Cu ce pro­blemă ?“ Şi el sub presiune spune to­tul ! Ha, ha! Dacă intră, crede că Drăguş (doamna Mica l-a inventat pe Drăguş) a ieşit pe uşa asta. Ce zici ? Ţi-ar plăcea să lucrezi cu mi­ne, să lucrăm împreună ?... Mie îmi place să cred de pe acum că... hm, colaborarea noastră... Să mai treci pe aici după servici. Te anunț că ştiu să fiu drăguț. Monica a intrat sigură de ea, cu ochii ei splendizi de-un verde aprins, ca și cum ar fi fost injectați cu mor­fină. — Nu mai știu ce-am vrut să zic. De vină e... prezența ochilor dum­neavoastră... Aaaa, sigur, nu-i așa ? Mai cu seamă... Da, la noi este impe­rios necesar o secretară. Chiar nu știi că i-a­ venit vîrsta, doamnei Mi­ca, de pensie ? Apropo, nu te-ai mă­ritat ? Sau sînt greșit informat ? Eşti aşa... în „reratet“ ! ? Dar nu e ceva hotărît... foarte bine ! Un pas ca ăsta se face cu chibzuinţă, cu maturitate. Ascultă la Mandea, că-s păţit ! Ehei, ce ştii tu, Monica, nu te superi că-ţi zic aşa şi mă confesez. O să trebu­iască cînd o să vină după mine Ea... de asta-ţi spun, pentru că te şi văd secretarea mea, a mea !... Da, ce spu­neam ? Aaa, da, o să trebuiască să spui că-s chemat la o şedinţă. O să-mi aranjez deplasări oricînd o să vrei... Sînt tînăr, Monica, sînt tânăr şi pînă acum n-am avut posibilul­, dar de-acum... înțelegi ? Dar nu te-am întrebat, fumezi ? ★ Se trezi brusc. Măduva dulce a vie­ții... La naiba ! Dacă-i părea rău de ceva, îi părea numai după fetele as­tea. Intr-o bună zi, una din două a­­vea să i se supună directorului ad­junct care era el... care fusese el. Di­rector adjunct ! Ce minunat sună ! Răspunderea grea e a celui plin, iar un adjunct ca el huzurea... Tocmai de aceea între funcţia de şef de ser­viciu de la întreprinderea „Po-Vax“ şi cea de adjunct tocmai în Dert a pre­ferat pe cea de director adjunct. Certul e un orăşel, nici nu ştie pre­cis unde, întreprinderea aceea n-o cunoaşte, dar funcţia aceasta miracu­loasă ... adjunct ! I. N. CLEMENT Vise, vise... JL

Next