Flacăra, octombrie-decembrie 1968 (Anul 17, nr. 41-52)

1968-11-16 / nr. 47

cronică satirică LATURA NEGATIVĂ HRĂNEŞTE LATURĂ POZITIVĂ SAU PEŞTELE CEL MARE ÎNGHITE PE CEL MIC , e un tip foarte nervos... Deşi înfăptuieşte tot felul de drăcovenii, ne asigură că nu-l reprezintă. Iţi lasă impresia că propriul său carac­ter nu-i aparţine. Caracterul dom­­niei-sale, destul de odios, intre noi fie vorba, i-a fost făcut,parcă,cadou, or, după cum se ştie, calul de dar nu se caută la dinţi. Caracterul îl trage in tot felul de beţii şi... întîm­­plări abjecte,deşi individul se împo­triveşte. El n-are nici un amestec. Caracterul e de vină. Anturajul, educaţia, lectura greşit aleasă, o decepţie sentimentală precoce.... — M-ai văzut ieri beat mort... Află că beţia nu mă reprezintă, nu e ceva tipic în viaţa mea.... Dar, deşi nu-i tipic, bea de stinge. — Ai auzit despre mine că l-am turnat pe X... Află că nici delaţiu­nea nu mă caracterizează... Nici nu știu cum am ajuns în situația asta penibilă. Nimic din ceea ce face nu-l caracterizează. — M-ai văzut luînd filodormă — cunosc cazul. Nu eram eu ăla. Nu eu luam filodormă, ci partea mea slabă și interesată. Intrind in miezul discuției desco­păr că X are o latură pozitivă şi o altă latură negativă. Numai că, spre deosebire de alţi oameni, X îşi exploatează la sînge latura nega­tivă. — Dragul meu prieten — hotă­răşte X să mă ridice la rangul de amic ca să se poată destăinui mai în voie — cu latura mea negativă mă descurc în viaţă. îmi fac cu ea treburile de bucătărie, mizeria vieţii diurne. Iau filodorme, string bani la ciorap, sucesc capul femeilor... — Și latura pozitivă a caracteru­lui dumitale ce face? — Am și o asemenea latură, n-are nici un rost să-mi neg complexi­tatea. Cu latura mea pozitivă regret ceea ce comite latura negativă. — Doar atît? — Visez la o viaţă mai frumoasă... Visez să fiu mai bun, mai cult, mai corect, mai inteligent... Că doar nu poţi să visezi să ajungi hoţ de drumul mare?! Latura pozitivă — dacă se poate numi aşa — zace nefolosită. Ea nici nu există. E numai o plăsmuire a imaginaţiei... Chiar dacă a existat vreodată s-a veştejit din pricina nefolosirii ei.... Şi aşa, cu timpul, din latura pozi­tivă a lui X n-a mai rămas nimic. Şi iarăşi se adevereşte că peştele cel mare înghite pe cel mic, n de Teodor MAZILU literare de Lucian RAICU Iordan Chimet: „LAMENTO PENTRU PEŞTIŞORUL BALTAZAR“ Dificil de parcurs, cel puţin la o primă abordare, iritantă şi neliniştitoare pentru o sensibilitate dornică de emoţii rapide şi coerente, perfect explicabile, cartea — de o factură neobişnuită — a lui Iordan Chimet intrigă şi prin bănuiala că dincolo de aparenţa prea simplă, excesiv «infantilă», ridică pretenţii prea mari, autorul lăsînd de la un moment dat să se priceapă că intenţiile sale bat departe, în direcţia unei viziuni integrale şi chiar în aceea a unui program etic şi filozofic. Ea poate fi citită şi interpretată la diverse niveluri, să începem cu cel mai evident «strat» al ei: «jurnal de bord al copilăriei mele» (cum spune într-o dedi­caţie scriitorul însuşi), suită de scene imprevizibile, de situaţii autentice şi mimate, neavînd altă structură decît aceea dictată de normele unui joc simplu, elementar, în voia căruia se abandonează. Suntem la început în plină feerie,ocazionată de «sosirea (într-o bună zi) a peşti­şorului Baltazar în vechiul oraş», urmare a călătoriei efectuate vreme de «şapte zile şi şapte nopţi şi din nou de şapte ori şapte zile pe calcul cu aripi de ţînţar la catarg». De aici însă lucrurile încep să se complice, făcînd cu neputinţă menţi­nerea lecturii la primul strat, la primul nivel al înţelegerii. Dumitru Micu observa, fără a-şi ascunde perplexitatea, că momentul festiv, ceremonia încoronării lui Baltazar «se preschimbă într-un ritual prevestitor de moarte, care nu se dă însă drept ceea ce este». Onorurile cuvenite se desfăşoară după prescripţiile unui basm tradiţional, numai că din loc în loc, şi din ce în ce mai des, apar note discor­dante, ambiguităţi, în ţesătura cărora este greu să ne mai dăm seama dacă «prin­cipele» este adulat ori, dimpotrivă, contestat, privit cu emoţie sau luat în derîdere, dacă asistăm la o festivitate sau la mimarea ei în stil bufon. în totul un amestec derutanţii tot ce se poate afirma cu deplină certitudine este că notele grave nu lipsesc şi că acestea sînt însoţite de ecourile unei surde nelinişti provocate de cauze necunoscute. Această nelinişte pare să spună că imaginea mirifică, paradiziacă, a copilăriei, deşi corespunzătoare adevărului, nu-l acoperă cu desăvîrşire, rămînînd loc şi pentru rezerve, suspiciuni şi precauţii. Tehnica însăşi a relatării implică, pe lîngă facilităţile curente jocului, un aspect de complicaţie, de bizarerie; pînă la un punct contrastele fuzionează, mai departe insă ele se despart, urmîndu-şi fiecare calea, o cale proprie, aventuroasă. Buna dispoziţie şi îngrijorarea, totala inconştienţă şi sentimentul brusc, apăsător, îl răspundem, strigătul voios şi lamentaţia coordonează pe rind, deseori fără să comunice în nici un fel între ele piesele independente, monoloagele, dialogurile, cînturile şi meditaţiile din care întregul se compune. Pînă la urmă scriitorul va opta pentru nota gravă, pentru apelul nemijlocit adresat sensibilităţii, conştiinţei «moderne» a cititorului. Pornită ca o feerie voioasă, dezlănţuită, destinată copiilor, cartea îşi va schimba pe parcurs structura, culoarea, tonalitatea, spre a sfîrşi într-un fel de apoteoză tragică a faptului de a exista. Personal, prefer ultima ipostază, a treia­ consecutivă nu numai feeriei de la început, dar şi complicaţiilor exagerate rezultînd din prea desele metamorfoze epice, nu totdeauna fireşti; prefer melancolia limpede, tragismul filtrat al cîntu­­rilor simple din ultima parte a volumului. Pentru o mai rapidă edificare, decupez cîteva fragmente, cîteva «versete», frumoase în sine, excluzind necesitatea vreunui comentariu alambicat, lămuritor, și care-mi dau convingerea că Iordan Chimet este un poet, un poet al existenţei, capabil de o expresie lirică pură, învăluitoare. «Bătrînul rege trece prin timp ca printr-o galbenă, recoltă/Uneori, vara, tîrziu, în vii auzi clopotul asinului lui în faţa vămilor;/ veşmîntul lui subţire ca pînza paiigărilor, ca zborul fluturilor,/ tocmai a lăsat să-ţi cadă pe umeri o frunză, semn c-a sosit timpul să-ţi scuturi crengile./ El spune: fiii mei,nu beţi sîngele fraţilor voştri,/ el spune: fiii mei, fiţi regi asemeni spicelor, doar foşnetul mierle­lor deasupra voastră.// Şi pleacă fără să întoarcă privirea./ Recunosc în salcia de lîngă izvor/ toiagul lui pierdut/ într-o noapte/ cînd îşi lega asinul de lună» /La­mento, pentru bătrînul re­gie ). Sau acest psalm-exortaţie, traversat de un sentiment plin, nostalgic, de sevele unei vitalităţi bine temperate, acest poem nobil şi auster, trist şi încrezător în tristeţea sa — şi de o vigoare adumbrită ca de presimţirea unei fragilităţi a fiinţei: când focurile se vor stinge printre ruine/ cînd pescarul cel şchiop va ieşi somnoros din colibă, la miezul nopţii,/ vorbind cu bufniţele,/ pufăind din luleaua scorojită, mormăind un cîntec uitat,/ cînd buciumul ascultă glasul pietrelor, glasul pămîntului,/ atunci/ puneţi urechea la pămint şi ascultaţi:/ veţi auzi cum creşte iarba, veţi auzi gîzele zburînd/ puneţi urechea la pămînt şi ascultaţi:/ veţi auzi tăcerea cum cîntă într-o mie de flaute/ puneţi urechea la pămînt şi ascultaţi,,/ veţi auzi cuvintele unui grai fără nume,,/ pe care-l veţi înţelege...» (Lamento cu pescarul cel şchiop). Cine a început să parcurgă volumul lui Iordan Chimet şi, dintr-un motiv sau altul, nu a dus lectura pînă la capăt va rămîne, probabil, foarte surprins de aceste psalmodieri. De va fi citit însă cu atenţie primele pagini, nu se poate să nu fi remarcat alături de expresia unei fantezii graţioase şi alături de simulatele descinderi în suprarealism, nici ele lipsite de farmec (cu toate că uneori de un farmec cam greoi...) infiltraţia unui lirism veritabil, aliaj de elementaritate şi rafinament, spectacol pe glob • «Variaţiuni pe o temă rococo» se intitulează noul spectacol prezentat de Teatrul de dans olandez. Inspirat după lucrarea cu acelaşi nume a lui P.I. Ceaikovski, baletul a fost pus în scenă de coregraful Benjamin Harkarvy. Despre balerina Marian Sarstădt, in­terpreta rolului principal, criticii afir­mă ca prin perfecţiune şi tehnică amin­teşte de Galina Ulanova. • Spectacolul cu «Troilus şi Cresida» pe scena lui Old Vic Theatre e un succes datorat în primul rind regiei pline de imaginaţie a lui Peter Hall şi John Barton, în fotografie, o scenă din spectacol: David Waller în Panda­­rus şi Helen Mirren în Cresida. • Cronicarii de specialitate sînt una­nimi în a afirma că debutul fericit al Operei comice din Paris din acest se­zon se datorează în mare măsura cîn­­tăreţei Jane Rhodes, interpreta prin­cipală din «Ora spaniolă» de Ravel şi «Vocea umană» de Poulenc, prezen­tate într-un singur spectacol. Inter­pretarea celor două roluri principale atît de diferite, Conception şi Denise Duval, reprezintă o adevărată perfor­manţă artistică, în fotografie: Jane Rhodes şi Gérard Dunan în «Ora spa­• A 23-a ediţie a Zilelor festive de la Bregenz (Austria) a reunit, în cadrul a 41 spec­tacole, artişti de renume din Austria şi de peste hotare, în spectacolele cu «Văduva ve­selă» (în fotografie) au apărut Helga Rosvaenge, Elfriede, Pfleger și Evelyn Lear.

Next