Flacăra, iulie-septembrie 1984 (Anul 33, nr. 27-39)
1984-09-21 / nr. 38
V Delimitări „Primul nostru clasicism“ p» Nici Caragiale n-a fost de la început recunoscut la un genial comediograf și creator de univers. Cind i-a dedicat lui N. Grigorescu, ne саге-l admira enorm, ale sale Momente (1901), marele pictor nu i-a răspuns mulțumindu-i, ba chiar, într-o însemnare intimă, văzută de cunoscutul cercetător al artelor plastice, Remus Niculescu, şi-a exprimat indignarea de a se fi pus sub egida lui acele fleacuri. Or, citind şi recitind de două zile, în ediţia de Opere ale lui Duiliu Zamfirescu, vol. VII, Corespondenţa, îngrijită de Al. Săndulescu, m-au frapat două pasaje, pînă astăzi, pe cit ştiu, nementionate de comentatorii vechilor ediţii. Le dau mai jos. Intîiul : In scrisoarea datată Roma, 14/27 aprilie 1904, către academicianul si colecţionarul de artă Ion Kalinderu, Duiliu Zamfirescu a atacat curajos problema gingaşă a atitudinii Academiei Române faţă de literatura naţională : „Chestiunea Academiei faţă de literatura românească modernă e foarte importantă şi foarte umilitoare, şi ar putea forma obiectul unui studiu care s-ar chema scandalul timpului. Cind te gindeşti că cei mai mari scriitori ai neamului nostru, Eminescu, Creangă si Caragiale nu au fost si nu sînt membri im Academie (...) ; cind se face politică de sectari din fiecare numire, din fiecare sprijin ; cind totul este organizat pentru susţinerea si încurajarea mediocrităţilor — te întrebi dacă n-ar fi drept să se revizuiască întreaga alcătuire a acestei instituţiuni (...)“ Să se reţină : ....cei mai mari scriitori ai neamului nostru, Eminescu, Creangă si Caragiale...“ In acelaşi an, tot de la Roma, unde funcţiona în calitate de consilier la legaţia română, scriindu-i lui Titu Maiorescu, care nu mai era din 1892 in termeni buni cu Caragiale, din vina acestuia, avea totuşi curajul să afirme : ....cadrul în care au trăit mulţi scriitori români de acum 25 de ani. Eminescu si Carageale (sic), spre a nu cita decît pe cei mai de seamă...“ Aşadar, la acea dată, Duiliu Zamfirescu, trecînd peste opiniile lui literare anterioare, cind desconsiderase o făclie de Paşte şi Năpasta, judecindu-l aspru pe Caragiale, pentru alte bucăţi, ca 25 de minute, recunoştea în persoana lui, a lui Eminescu şi a lui Creangă, pe cei mai mari scriitori români (de totdeauna, nu numai din ultima vreme !). De ce m-am bucurat, mai ales la citirea scrisorii către Kalindeni? Pentru că m-am găsit de acord cu un om cu gustul rafinat si de mare cultură artistică, asupra a ceea ce numesc „Primul nostru clasicism“. Sînt, intr-adevăr, „cei mai mari scriitori ai neamului nostru“, depăşiit până astăzi, după optzeci de ani de la răspicata judecată ierarhică de valoare a lui Duiliu Zamfirescu. Cu aceşti trei mari clasici ne-am înscris în universalitate, dacă prin acest cuvînt înţelegem interesul deocamdată al specialiștilor din lume, cunoscători ai limbii și literaturii noastre, pentru Eminescu și Creangă. Lui Caragiale, jucat la toate meridianele, în anii culturii socialiste (care, în paranteză fie zis, i-a numit membri post-mortem ai noii Academii), i s-a recunoscut Pretutindeni acea rară calitate ce se cheamă vis comica. în concluzie, cred că nu m-am înșelat, văzînd în opera celor trei mari contemporani, „primul nostru clasicism“. Avut-am, oare, și pe cel de-al doilea ? Personal, de cite ori am vorbit de cel dinții, am numit ca reprezentant ai celui de-al doilea, pe marii creatori interbelici : Tudor Arghezi. Lucian Blaga. Ion Barbu. Mihail Sadoveanu. Liviu Rebreanu. Hortensia Papadat-Bengescu. Camil Petrescu şi Eugen Lovinescu. Sînt toţi, cu excepţia autorului lui Ion şi a autoarei ciclului Halippa, creatori de limbă , toţi, fără excepţie, sînt si creatori ai unui univers, liric sau epic. Ne-a lipsit marele dramaturg, in acest interval de două decenii, aş introduce un paragraf special pentru G. Bacovia, autorul culegerii de versuri Plumb (1916), singurul care şi-a exprimat mesajul înainte de intrarea noastră în războiul de reîntregire. Cum însă, ecoul şi influenta acestei cărţi sînt si ele interbelice îl integrez seriei de mai sus, al celui, de-al doilea clasicism român, cum l-am denumit in aceleaşi împrejurări. Tot atunci mi-am rostit încrederea în ivirea mult aşteptatului cel de-al treilea clasicism, pentru care există toate premisele realizării: existenţa unui foarte numeros public amator de literatură, care lipsea în trecut, condiţiile noi de existenţă a scriitorilor, sprijinul forurilor culturale superioare, inclusiv Academia Republicii Socialiste România. Uniunea Scriitorilor din R. S. România are un număr de membri, de patru ori superior fostei S.S.R. (Societatea Scriitorilor Români). Nu poate şi nu trebuie să întîrzie, aşadar, cel de-al treilea clasicism (al vieţii şi problematicii contemporane). ȘERBAN CIOCULESCU ■Ï Flacăra pag. 10 | Ш LIMPEDE›! După o stagiune prelungită mult în vară in mai toate teatrele bucurestene, o stagiune păstrînd afişele anului, dar si pregătind terenul cu unele premiere, după o scurtă vacantă (cu festivaluri, cu filmări si cu proiecte de tot felul) septembrie găseşte scenele deja pregătite pentru gongul inaugural al Anului teatral 1984/1985. • Harnic ca întotdeauna. TEATRUL MIC și-a deschis deja stagiunea printr-un grupaj de manifestări dedicate celei de-a 40-a aniversări a zilei de 23 August și Congresului al XIII-lea al Partidului Comunist Român. Astfel, vineri, 14 septembrie, la Clubul Uzinelor „23 August“ din Capitală, a avut loc o interesantă întîlnire între actorii scenelor din Sărindar si Republicii cu oamenii muncii de aici. Intîlnire „de lucru“, dar si de prietenie, legată strîns de-a lungul unui întreg an teatral in care Teatrul Mic a avut aici, pe platforma „23 August“, stagiune permanentă. A urmat un spectacol cu piesa lui Theodor Mănescu. Trestia ginditoare, în regia lui Silviu Purcărete şi decorurile Vioricăi Petrovici şi ale lui Octavian Dibrov. Reamintim cîteva nume din distribuţia spectacolului : Nicolae Pompje, Tatiana Iekel, Jean Lorin Florescu, Mariana Cercel, Sorin Medeleni, Liana Ceterchi, Petre Moraru. Sîmbătă 15 septembrie, spectatorii bucureşteni au putut vedea, „la sediu“, în sala Teatrului Mic adică, încântătorul musical de Nicu Alifantis. Mitică Popescu, după Camil Petrescu. Regia aparţine lui Cristian Hadjiculea, scenografia lui Virgil Lascov. Un spectacol cu: Mitică Popescu. Monica Mihăescu. Gheorghe Visu. Anda Călugăreanu şi alţii. • La fel de harnic s-a arătat în această toamnă şi TEATRUL GIULEŞTI, prezent si el in ziua de 14 septembrie la rampă cu spectacolul de deschidere a noii stagiuni. O triplă deschidere — în trei etape si, simultan, la Bucureşti si Deva. Vineri 14 septembrie, afişul teatrului consemna reprezentaţia inaugurală cu Milionarul sărac, de Tudor Popescu, in regia lui Florin Fătulescu si scenografia Eugeniei Bassa- Crîsmaru. Spectacolulîn care au evoluat Stefan Mihăilescu-Brăila, Sebastian Papaiani, Radu Panamarenco, Constantin Cojocaru, Agatha Nicolau Si alţii a avut loc la Uzinele „Autobuzul“, în faţa cîtorva sute de oameni ai muncii. A doua zi, 15 septembrie, în sala Majestic din Calea Victoriei — Parola, premiera piesei lui Petru Vintilă. Regia este semnată de Dinu Gernescu, iar scenografia, de aceeaşi Eugenia Bassa-Crismaru. O distribuţie numeroasă alătură pe Corado Negreanu, Ion Pavlescu, Constantin Gheorghiu, Anca Ledunca, Geo Costiniu, Gelu Nitu, Olga Bucătaru, Adrian Visan Jeanine Stavarache, Sabin Făgărăşanu. In aceleaşi zile , de 14 si 15 septembrie, Teatrul Giuleşti a fost prezent cu o parte din trupa sa la Deva, în două reprezentaţii cu piesa Arta conversaţiei, de Ileana Vulpescu şi George Bănică. Spectacolul a fost pus în scenă, după cum se ştie, de Eugen Todoran, în decorurile lui Vasile Rotaru şi costumele Danielei Codarcea. Distribuţia, cunoscută şi ea bucureştenilor, încă din stagiunea trecută, cuprinde Pe Dorina Lazăr, Florin Zamfirescu şi Eugen Ungureanu. • La întreprinderea de mecanică fină din Bucureşti, şi-a deschis stagiunea, marţi 18 septembrie, TEATRUL NOTTARA, cu o Antologie de teatru românesc. Spectacolul a cuprins secvenţe din trei piese cunoscute din repertoriul teatrului din Bulevardul Magheru : Citadela sfărîmată de Koria Lovinescu (regia : Mihai Berechet, scenografia : Mihai Tofan ; cu : Marga Barbu, Margareta Pogonat, Ioana Crăciunescu, Ion Dichiseanu, Emil Hossu, Petrică Popa, Mircea Anghelescu, Valentin Teodosiu). Cinci romane de amor, de Teodor Mazilu (regia : George Rafael ; scenografia : Mihai Mădescu şi Lidia Radian ; cu : Ştefan Radof, Rodica Tutuianu, Constantin Guriţă) şi din spectacolul de poezie, în premieră: Orfeu în Cimpia Dunării, pe versuri de Nichita Stănescu (regia : Mihai Lungeanu ; scenariul : Radu Felix, Doina Papp si Mihai Lungeanu; in distribuţie : George Constantin, Alexandru Repan, Adrian Pintea, Dragos Pâslaru, Valeriu Preda, Elena Bog, Ruxandra Sireteanu si alţii). • Saptămîna viitoare, începînd cu ziua de 26 septembrie, vor fi deschise si sălile TEATRULUI NAŢIONAL. Astfel, un spectacol cu piesa lui Platon Pardău, Iubirile de-o viaţă (premieră a stagiunii trecute) va avea loc în faţa oamenilor muncii prezenţi la Clubul I.C.T.B. in 26 septembrie. Direcţia de scenă a spectacolului este asigurată de Sanda Manu, iar viziunea scenografică aparţine lui Constantin Russu. Din distribuţie : Gheorghe Dinică, Costel Constantin, Silvia Năstase, Cristina Deleanu, Andrei Finti si studentele Roxana Ionescu si Mioara Ifrim. In 27 septembrie,4 sala Atelier va găzdui primul spectacol al acestei stagiuni cu dipticul iugoslav Farul şi Domnul Valentino de Djordie Lebovic şi Borislav Pekic, în regia lui Horea Popescu şi scenografia lui Constantin Russu. Costumele, vor fi semnate de Dan Coma. Distribuţia celei dinţii lin scriitor al timpului nostru «» . Patru cărţi de poezie semnate’de Dumitru Popeseu — Pentru cel ales — 1968, Un om în agora — 1972, — Gustul simburelui — 1974 şi, mai ales, Rază de cobalt — 1979 — au reuşit să impună profilul unui poet original, stăpîn auioritar al unui teritoriu liric ce poate fi recunoscut cu uşurinţă. Ca şi volumele sale de impresii de călătorie sau de eseuri, şi acestea pot fi socotite tot o suită de poveţe pentru salvarea omului intr-un veac care a cunoscut destule orori şi care mai cunoaşte încă pericole ce-l ameninţă : război, fascism, dezvoltarea necontrolată a tehnicii, înstrăinarea de natură şi de semeni. Ele mărturisesc orgoliul poeziei de a nu fi numai un mijloc de desfătare în intimitatea unei camere unde cititorul să întoarcă imperturbabil paginile la lumina plăcută a unei veioze, ci capătă misiunea de a vorbi mulţimilor, de a le smulge din inerţie şi de a le înflăcăra pentru cauze nobile. „Poema decadentă de salon / a fost uitată-n pod“, proclamă poetul care visează să scrie „Poema sinceră, umană, nefardată, / fără parfumuri de cochetă, / fără bătaia pleoapei cu glicerina lacrime ciudată, / și fără prefăcătoria veche, sceptică. „ Poema dialectică“. Expresia poeziilor este directă, discursul se păstrează mereu in registrul grav, lipsit de orice plăcere pentru joc, pentru jovialitate, deoarece sînt comunicate numai adevăruri fundamentale despre patrie, despre menirea omului pe Pămînt, despre dragoste, despre responsabilitate. Cuvintele sînt alese dinadins dintre cele mai puţin strălucitoare şi dacă ar căpăta înfăţişare materială ar semăna probabil cu nişte colţi de stîncă demni şi lipsiţi de vegetaţie, inasipectuoşi. Poetul nu-şi împodobeşte versul pentru a fermeca, pentru a ispiti pe cititori cu zorzoane. Poeziile sale par scrise de un om mereu încruntat, într-o încăpere friguroasă, dar sub veşmintele lor sărace se ghiceşte zbuciumul unui suflet bîntuit de mari nelinişti, atent la condiţia omului într-o istorie complicată şi nu de puţine ori crudă. Expresia poetică nu ascunde surprize, autorul o struneşte după propria sa voinţă cu deplină luciditate („nu mai mă pot tămădui de boala crudă a lucidităţii“), lucru cu atît mai curios cu cit uneori sînt descrise viziuni de coşmar, încă de la primul său volum Dumitru Popescu enunţa pe larg inventarul de teme lirice,pe care dorea să-l abordeze. Miturile naţionale, eroii neamului, străbunii sînt slăviţi fără emfază, cu o emoţie reţinută. Poate prea reţinută. Fiindcă fiecare poezie ,de-a sa are o încărcătură afectivă mai mică decît cea pe care bănuim că o posedă de fapt autorul. Poate din teama de a nu cădea în sentimentalism, poate din pudoare poetul preferă să nu se confeseze in întregime. Din această pricină, citeodată el nu este destul de convingător, cuvintele se înșiruie parcă după o schemă îndelung elaborată, sunt reci şi nu reuşesc să transmită fiorul liric şi celorlalţi, deşi intr-o poezie ca Areopagul nu se poate ■ ca atmosfera de mister creată cu abilitate să nu impresioneze pe oricine : „C-o aripă neagră, cu prafuri de stele, / cu zeamă de lună fiartă-n ulcele vraciul de noapte cetate-a vrăjit... / Şi străjile-n turnuri,au adormit. / Numai statuile, tăcute, de piatră, / nopţile nu mai dorm niciodată. / Bătrânii cietăţii, uitaţi, / veghează oraşul pietrificaţi...“ Următoarele două volume de poezie — Un om în agora şi Gustul simburelui — sînt o mărturie a efortului pe care îl face autorul de a depăşi obstacolele pe care singur şi le creează în calea demersului său liric. Versurile din aceste cărţi sînt mai pline de căldură, au o mai mare capacitate de impresionare, sînt mai emoţionante. Deşi scrie cam despre aceleaşi lucruri, temele lirice sunt de această dată mai aprofundate, cu mijloace superioare de expresie, şi capătă coerenţa unui sistem poetic. Poetul suspectează orice tentativă a omului de a renunţa — din lene, din indiferenţă, din confort — la demnitate : „Am uitat că demnitatea nu se împrumută — poate să se vîndă, / şi am plătit cămătarilor dobîndă. I Am uitat că durerea sclaviei de fier / mă trezea / şi mi-am pus lanţuri moi de catifea. / Am uitat că socoteala trebuie să o dau / oamenilor, seara, pe stradă / şi am încercat să falsific, / pentru posteritate, / o înzorzonată dovadă“. (Rătăciri). El ii îndeamnă să trăiască liber şi stăpîn pe propria soartă, fără a fi la cheremul conjuncturilor : „Destul cu tirania, cu ispita, cu frica ! / Destul cu iluziile şi minciuna ! / Destul cu zeii, cu regii, bufonii ! / Destul cu mîntuitorii puşi pe răzbunare , / cu lupii în piele de oaie ! / Cu paranoicii inflăcărînd / un duruit de tobe ! / Destul cu vizionarii şarlatani, / cu înţelepciunea zarafilor de tarabă...“ Un poem ca La porţile grădinilor slăveşte dorinţa de a cunoaşte, un altul e o diatribă împotriva războiului (Cîntec de război) iar un al treilea, excepţional, condamnă uniformizarea : „Aţi făcut din pămînt o tablă de şah, /voi, pioni închişi in careuri, / alungaţi de caii ce sar peste gard, / de nebuni tăind vicleni oblice pirtii, / de cvadrige cu perfide, moi pneuri“. (Siluita geometrizare). Admirabil este şi Elanii în care se închipuie o lume de unde sînt alungate puritatea şi libertatea : „Cine aruncă arcanul spre sălbaticii cai / din pădurea polară, / cine îi biciuie, cine-i împuşcă, cine-i doboară ? / Cine schingiuie făpturile albe / care ies / să soarbă ofranda luminii aprinse ? / Cind vor fi dusîn fiare / ucigaşii / ce se mîndresc cu panoplia de trofee / a marilor suflete învinse ?“ Este evidentă, în aceste două volume, încercarea autorului de a desluşi cit mai limpede cu putinţă reperele universului în care trăieşte şi de a-şi avertiza semenii ori de cite ori se iveşte vreo primejdie. Versurile sale care se adresează de obicei mai curind minţii dorit inimii, alcătuiesc un veritabil îndreptar de conduită, o carte de învăţătură precum acelea din vechime. Ultimul său volum de poezii apărut pînă acum — Rază de cobalt — semnalat la apariţie de către cronicari drept cel mai bun al autorului şi salutatca un eveniment literar — întăreşte această convingere.. Totodată însă atrage atenţia printr-o şi mai largă eliberare a cuvintelor de restricţiile impuse de poet. Acesta demontează cu minuţie şi pricepere in faţa noastră marele mecanismal istoriei şi ne instruieşte in legătură cu funcţionarea lui. Revelaţiile lui sînt adeseori înfricoşătoare. In Monolog în Babilon Alexandru Philippide transfera pe tărîmuri imaginare faptele atroce din contemporaneitate. Dumitru Popescu întocmeşte deschis un dosar zguduitor al ororilor lumii moderne. Aşa cum spuneam şi altădată, în Rază de cobalt „...te întîmpină imaginea unei umanităţi condamnate să execute ritualuri absurde. Uriaşe mulţimi sunt convocate să participe la un „joc tragic“ in care învingătorii îşi nimicesc adversarii sau îi aservesc prin îndoctrinarea lor cu o „partitură scrisă pentru ei anume“. Indivizi şi popoare aleargă după putere şi lupta pentru ea transformă pămîntul intr-un cîmp de bătălie împînzit de cadavre. Toţi rîvnesc să capete roluri, „foiesc speriaţi de libertatea de-a fi anonimi“. Lipsa criteriilor metamorfozează istoria într-o petrecere cu măşti, unde „idolii sînt muritori de rînd“ şi gesturile se comit în zadar, în absenţa valorilor certe care să le dea acoperire. Poetul ironizează „marile gesturi“, evocă batjocoritor „gloria busturilor goale de gips“ iar în Plîns şi Orgoliu arată cit de vremelnice şi iluzorii sînt emblemele puterii : „Pămîntul cere oseminte de la gazele şi de la lei...“ Martiri, eroi şi tirani trec de-a valma într-o defilare grotescă. Oamenii se preschimbă în fiinţe damnate care pribegesc, războaie se declanşează şi se sting la fel de neaşteptat, călăii urîţi odinioară sînt adoraţi : „S-a ascuns în cuirase , de bronz, de granit şi de aur , cu gesturi şi priviri de apostol“. Execuţiile se ţin lanţ, astfel incit „In veacul acesta aproape sfîrşit nu mai e rug slobod pentru Jan Huss“. La capătul fiecărui destin se poate profila „un butuc înroşit“. întimplările vieţii par dictate de o fantezie capricioasă care amestecă binele şi răul, frumosul şi untul intr-un vălmăşag imposibil de priceput. Terorizaţi de avalanşa unor episoade lipsite de explicaţie, oamenii rămîn încremeniţi într-o aşteptare fără termen : „între victimă şi călău / stăm în pilcuri, paralizaţi de frică / Teroarea ninge cu fulgi mari de plumb / din bordeie, fumul sufletelor abia se ridică“. Frica este sentimentul care li se inculcă prin mijloace rafinate. Decorul e populat cu obiecte capabile să servească la cele mai sofisticate cazne, întreaga planetă devine o sală de tortură unde indivizii sînt inspăimîntaţi pentru a fi ţinuţi sub ascultare. Dar toate aceste spaime ale unui scriitor contemporan cu timpul său se vindecă uneori şi versul capătă privilegiul de a se însenina, de a se învălui într-o pace deplină : „Grădini mereu schimbătoare / desfăceau cozi de păun. / Eram ucenicul cuminte al unui demiurg nebun. / Cerul îmi spunea basme, / etern nevăzut moşneag, / raze îmi botezau fruntea / ca pe un steag.1. Cărţile de poezie ale lui Dumitru Popescu exprimă modul patetic în care un intelectual român, un gînditor neliniştit din secolul XX îşi trăieşte epoca. GEORGE ARION ■ Ilustraţie de TEODOR BOGOI ■