Flacăra, iulie-septembrie 1984 (Anul 33, nr. 27-39)

1984-09-21 / nr. 38

V Delimitări „Primul nostru clasicism“ p» Nici Caragiale n-a fost de la început recunoscut la un genial comediograf și creator de univers. Cind i-a dedicat lui N. Grigorescu, ne саге-l admira enorm, ale sale Momente (1901), marele pictor nu i-a răspuns mul­­țumindu-i, ba chiar, într-o însemnare intimă, văzută de cunoscutul cercetător al artelor plastice, Remus Nicu­­lescu, şi-a exprimat indignarea de a se fi pus sub egida lui acele fleacuri. Or, citind şi recitind de două zile, în ediţia de Opere ale lui Duiliu Zamfirescu, vol. VII, Corespondenţa, îngrijită de Al. Săndulescu, m-au frapat două pasaje, pînă astăzi, pe cit ştiu, nementionate de comentatorii vechilor ediţii. Le dau mai jos. Intîiul : In­ scrisoarea datată Roma, 14/27 aprilie 1904, către aca­demicianul si colecţionarul de artă Ion Kalinderu, Duiliu Zamfirescu a atacat curajos problema gingaşă a atitu­dinii Academiei Române faţă de literatura naţională : „Chestiunea Academiei faţă de literatura românească modernă e foarte importantă şi foarte umilitoare, şi ar putea forma obiectul unui studiu care s-ar chema scan­dalul timpului. Cind te gindeşti că cei mai mari scriitori ai neamului nostru, Eminescu, Creangă si Caragiale nu au fost si nu sînt membri im Academie (...) ; cind se face politică de sectari din fiecare numire, din fiecare spri­jin ; cind totul este organizat pentru susţinerea si încu­rajarea mediocrităţilor — te întrebi dacă n-ar fi drept să se revizuiască întreaga alcătuire a acestei institu­­ţiuni (...)“ Să se reţină : ....cei mai mari scriitori ai neamului nostru, Eminescu, Creangă si Caragiale...“ In acelaşi an, tot de la Roma, unde funcţiona în ca­litate de consilier la legaţia română, scriindu-i lui Titu Maiorescu, care nu mai era din 1892 in termeni buni cu Caragiale, din vina acestuia, avea totuşi curajul să afirme : ....cadrul în care au trăit mulţi scriitori români de acum 25 de ani. Eminescu si Carageale (sic), spre a nu cita decît pe cei mai de seamă...“ Aşadar, la acea dată, Duiliu Zamfirescu, trecînd peste opiniile lui literare anterioare, cind desconsiderase o făclie de Paşte şi Năpasta, judecindu-l aspru pe Cara­giale, pentru alte bucăţi, ca 25 de minute, recunoştea în persoana lui, a lui Eminescu şi a lui Creangă, pe cei mai mari scriitori români (de totdeauna, nu numai din ultima vreme !). De ce m-am bucurat, mai ales la citirea scrisorii către Kalindeni? Pentru că m-am găsit de acord cu un om cu gustul rafinat si de mare cultură artistică, asupra a ceea ce numesc „Primul nostru clasicism“. Sînt, in­tr-adevăr, „cei mai mari scriitori ai neamului nostru“,­­ d­epăşiit până astăzi, după optzeci de ani de la răs­picata judecată ierarhică de valoare a lui Duiliu Zam­firescu. Cu aceşti trei mari clasici ne-am înscris în uni­versalitate, dacă prin acest cuvînt înţelegem interesul deocamdată al specialiștilor din lume, cunoscători ai limbii și literaturii noastre, pentru Eminescu și Creangă. Lui Caragiale, jucat la toate meridianele, în anii cul­turii socialiste (care, în paranteză fie zis, i-a numit membri post-mortem ai noii Academii), i s-a recunoscut Pretutindeni acea rară calitate ce se cheamă vis comica. în concluzie, cred că nu m-am înșelat, văzînd în opera celor trei mari contemporani, „primul nostru clasicism“. Avut-am, oare, și pe cel de-al doilea ? Personal, de cite ori am vorbit de cel dinții, am numit ca reprezentant­ ai celui de-al doilea, pe marii creatori interbelici : Tu­dor Arghezi. Lucian Blaga. Ion Barbu. Mihail Sadovea­­nu. Liviu Rebreanu. Hortensia Papadat-Bengescu. Camil Petrescu şi Eugen Lovinescu. Sînt toţi, cu excepţia au­torului lui Ion şi a autoarei ciclului Halippa, creatori de limbă , toţi, fără excepţie, sînt si creatori ai unui univers, liric sau epic. Ne-a lipsit marele dramaturg, in acest interval de două decenii, aş introduce un paragraf special pentru G. Bacovia, autorul culegerii de versuri Plumb (1916), singurul care şi-a exprimat mesajul înainte de intrarea noastră în războiul de reîntregire. Cum însă, ecoul şi influenta acestei cărţi sînt si ele interbelice îl integrez seriei de m­ai sus, al celui, de-al doilea clasicism român, cum l-am denumit in aceleaşi împrejurări. Tot atunci mi-am rostit încrederea în ivirea mult aşteptatului cel de-al treilea clasicism, pentru care există toate premisele realizării: existenţa unui foarte numeros public amator de litera­tură, care lipsea în trecut, condiţiile noi de existenţă a scriitorilor, sprijinul forurilor culturale superioare, in­clusiv Academia Republicii Socialiste România. Uniunea Scriitorilor din R. S. România are un număr de membri, de patru ori superior fostei S.S.R. (Societatea Scriito­rilor Români). Nu poate şi nu trebuie să întîrzie, aşa­dar, cel de-al treilea clasicism (al vieţii şi problematicii contemporane). ȘERBAN CIOCULESCU ■Ï Flacăra pag. 10 | Ш LIMPEDE›! După o stagiune pre­lungită mult în vară in mai toate teatrele bucu­­restene, o stagiune păs­­trînd afişele anului, dar si pregătind terenul cu u­­nele premiere, după o scurtă vacantă (cu festi­valuri, cu filmări si cu proiecte de tot felul) septembrie găseşte sce­nele deja pregătite pen­tru gongul inaugural al Anului teatral 1984/1985. • Harnic ca întotdeau­na. TEATRUL MIC și-a deschis deja stagiunea printr-un grupaj de ma­nifestări dedicate celei de-a 40-a aniversări a zi­lei de 23 August și Con­gresului al XIII-lea al Partidului Comunist Ro­mân. Astfel, vineri, 14 septembrie, la Clubul U­­zinelor „23 August“ din Capitală, a avut loc o in­teresantă înt­îlnire între actorii scenelor din Să­rindar si Republicii cu oa­menii muncii de aici. In­­tîlnire „de lucru“, dar si de prietenie, legată strîns de-a lungul unui întreg an teatral in care Tea­trul Mic a avut aici, pe platforma „23 August“, stagiune permanentă. A urmat un spectacol cu piesa lui Theodor Mănes­­cu. Trestia ginditoare, în regia lui Silviu Purcărete şi decorurile Vioricăi Pe­­trovici şi ale lui Octavian Dibrov. Reamintim cîteva nume din distribuţia spectacolului : Nicolae Pompje, Tatiana Iekel, Jean Lorin Florescu, Ma­riana Cercel, Sorin Me­deleni, Liana Ceterchi, Petre Moraru. Sîmbătă 15 septembrie, spectatorii bucureşteni au putut ve­dea, „la sediu“, în sala Teatrului Mic adică, în­cântătorul musical de Nicu Alifantis. Mitică Popescu, după Camil Pe­­trescu. Regia aparţine lui Cristian Hadjiculea, scenografia­­ lui Virgil Lascov. Un spectacol cu: Mitică Popescu. Monica Mihăescu. Gheorghe Visu. Anda Călugăreanu­ şi alţii. • La fel de harnic s-a arătat în această toamnă şi TEATRUL GIULEŞTI, prezent si el in ziua de 14 septembrie la rampă cu spectacolul de deschi­dere a noii stagiuni. O triplă deschidere — în trei etape si, simultan, la Bucureşti si Deva. Vineri 14 septembrie, afişul tea­trului consemna repre­zentaţia inaugurală cu Milionarul sărac, de Tu­dor Popescu, in regia lui Florin Fătulescu si sce­nografia Eugeniei Bassa- Crîsmaru. Spectacolul­­în care au evoluat Stefan Mihăilescu-Brăila, Sebas­tian Papaiani, Radu Pa­­namarenco, Constantin Cojocaru­, Agatha Nicolau Si alţii­ a avut loc la U­­zinele „Autobuzul“, în faţa cîtorva sute de oa­meni ai muncii. A doua zi, 15 septembrie, în sala Majestic din Calea Vic­toriei — Parola, premie­ra piesei lui Petru Vin­­tilă. Regia este semnată de Dinu Gernescu, iar scenografia, de aceeaşi Eugenia Bassa-Crismaru. O distribuţie numeroasă alătură pe Corado Ne­greanu, Ion Pavlescu, Constantin Gheorghiu, Anca Ledunca, Geo Cos­­tiniu, Gelu Nitu, Olga Bucătaru, Adrian Visan Jeanine Stavarache, Sa­bin Făgărăşanu. In ace­leaşi zile , de 14 si 15 septembrie, Teatrul Giu­­leşti a fost prezent cu o parte din trupa sa la Deva, în două reprezen­taţii cu piesa Arta con­versaţiei, de Ileana Vul­­pescu şi George Bănică. Spectacolul a fost pus în scenă, după cum se ştie, de Eugen Todoran, în de­corurile lui Vasile Rota­­ru şi costumele Danielei Codarcea. Distribuţia, cu­noscută şi ea bucureşte­­nilor, încă din stagiunea trecută, cuprinde Pe Do­rina Lazăr, Florin Zam­firescu şi Eugen Ungu­­reanu. • La întreprinderea de mecanică fină din Bucu­reşti, şi-a deschis stagiu­nea, marţi 18 septembrie, TEATRUL NOTTARA, cu o Antologie de teatru ro­mânesc. Spectacolul a cu­prins secvenţe din trei piese cunoscute din re­pertoriul teatrului din Bulevardul Magheru : Ci­tadela sfărîmată de K­o­­ria Lovinescu (regia : Mihai Berechet, sceno­grafia : Mihai Tofan ; cu : Marga Barbu, Mar­gareta Pogonat, Ioana Crăciunescu, Ion Dichi­­seanu, Emil Hossu, Pe­­trică Popa, Mircea An­­ghelescu, Valentin Teo­­dosiu). Cinci romane de amor, de Teodor Mazilu (regia : George Rafael ; scenografia : Mihai Mă­­descu şi Lidia Radian ; cu : Ştefan Radof, Rodi­­ca Tutuianu, Constantin Guriţă) şi din spectaco­lul de poezie, în premie­ră: Orfeu în Cimpia Du­nării, pe versuri de Ni­­chita Stănescu (regia : Mihai Lungea­nu ; scena­riul : Radu Felix, Doina Papp si Mihai Lungeanu; in distribuţie : George Constantin, Alexandru Repan, Adrian Pintea, Dragos Pâslaru, Valeriu Preda, Elena Bog, Ruxan­­dra Sireteanu si alţii). • Saptămîna viitoare, începînd cu ziua de 26 septembrie, vor fi des­chise si sălile TEATRU­LUI NAŢIONAL.­­ Ast­fel, un spectacol cu piesa lui Platon Pardău, Iubirile de-o viaţă (pre­mieră a stagiunii tre­cute) va avea loc în faţa oamenilor muncii prezenţi la Clubul I.C.T.B. in 26 septembrie. Direc­ţia de scenă a spectaco­lului este asigurată de Sanda Manu, iar viziu­nea scenografică aparţine lui Constantin Russu. Din distribuţie : Gheorghe Dinică, Costel Constantin, Silvia Năstase, Cristina Deleanu, Andrei Finti si studentele Roxana Iones­­cu si Mioara Ifrim. In 27 septembrie,4 sala Atelier va găzdui primul specta­col al acestei stagiuni cu dipticul iugoslav Farul şi Domnul Valentino de Djordie Lebovic şi Bo­rislav Pekic, în regia lui Horea Popescu şi sceno­grafia lui Constantin Russu. Costumele, vor fi semnate de Dan Coma. Distribuţia celei dinţii lin scriitor al timpului nostru «» . Patru cărţi de poezie semnate­­’de Dumitru Pope­seu — Pentru cel ales — 1968, Un om în agora — 1972, — Gustul simburelui — 1974 şi, mai ales, Rază de cobalt — 1979 — au reuşit să impună profilul unui poet original, stăpîn aui­ori­­tar al unui teritoriu liric ce poate fi recunoscut cu uşurinţă. Ca şi volumele sale de impresii de că­lătorie sau de eseuri, şi acestea pot fi socotite tot o suită de po­veţe pentru salvarea omului in­tr-un veac care a cunoscut destule orori şi care mai cunoaşte încă pericole ce-l ameninţă : război, fascism, dezvoltarea necontrolată a tehnicii, înstrăinarea de natură şi de semeni. Ele mărturisesc or­goliul poeziei de a nu fi numai un mijloc de desfătare în intimitatea unei camere unde cititorul să în­toarcă imperturbabil paginile la lumina plăcută a unei veioze, ci capătă misiunea de a vorbi mul­ţimilor, de a le smulge din inerţie şi de a le înflăcăra pentru cauze nobile. „Poema decadentă de sa­lon / a fost uitată-n pod“, procla­mă poetul care visează să scrie „Poema sinceră, umană, nefardată, / fără parfumuri de cochetă, / fără bătaia pleoapei cu glicerina lacri­­me ci­udată, / și fără prefăcătoria veche, sceptică. „ Poema dialec­tică“. Expresia poeziilor este directă, discursul se păstrează mereu in registrul grav, lipsit de orice plă­cere pentru joc, pentru jovialitate, deoarece sînt comunicate numai adevăruri fundamentale despre patrie, despre menirea omului pe Pămînt, despre dragoste, despre responsabilitate. Cuvintele sînt alese dinadins dintre cele mai pu­ţin strălucitoare şi dacă ar căpăta înfăţişare materială ar semăna probabil cu nişte colţi de stîncă demni şi lipsiţi de vegetaţie, inasipectuoşi. Poetul nu-şi împo­dobeşte versul pentru a fermeca, pentru a ispiti pe cititori cu zor­zoane. Poeziile sale par scrise de un om mereu încruntat, într-o în­căpere friguroasă, dar sub veşmin­tele lor sărace se ghiceşte zbuciu­mul unui suflet bîntuit de mari nelinişti, atent la condiţia omului într-o istorie complicată şi nu de puţine ori crudă. Expresia poetică nu ascunde surprize, autorul o struneşte după propria sa voinţă cu deplină luciditate („nu mai mă pot tămădui­­ de boala crudă a lucidităţii“), lucru cu atît mai curios cu cit uneori sînt descrise viziuni de coşmar, încă de la primul său volum Dumitru Popescu enunţa pe larg inventarul de teme lirice,pe care dorea să-l abordeze. Miturile na­ţionale, eroii neamului, străbunii sînt slăviţi fără emfază, cu o emo­ţie reţinută. Poate prea reţinută. Fiindcă fiecare poezie ,de-a sa are o încărcătură afectivă mai mică decît cea pe care bănuim că o po­sedă de fapt autorul. Poate din teama de a nu cădea în sentimen­talism, poate din pudoare poetul preferă să nu se confeseze in în­tregime. Din această pricină, citeo­­dată el nu este destul de convin­gător, cuvintele se înșiruie parcă după o schemă îndelung elaborată, sunt reci şi nu­ reuşesc să transmi­tă fiorul liric şi celorlalţi, deşi intr-o poezie ca Areopagul nu se poate ■ ca atmosfera de mister creată cu abilitate să nu impre­sioneze pe oricine : „C-o aripă neagră, cu prafuri de stele, / cu zeamă de lună fiartă-n ulcele­­ vraciul de noapte cetate-a vrăjit... / Şi străjile-n turnuri,au adormit. / Numai statuile, tăcute, de piatră, / nopţile nu mai dorm niciodată. / Bătrânii cietăţii, uitaţi, / veghează oraşul pietrificaţi...“ Următoarele două volume de poezie — Un om în agora şi Gustul simburelui — sînt o mărturie a efortului pe care îl face autorul de a depăşi obstacolele pe care singur şi le creează în calea demersului său liric. Versurile din aceste cărţi sînt mai pline de căldură, au o mai mare capacitate de impresionare, sînt mai emoţionante. Deşi scrie cam despre aceleaşi lucruri, te­mele lirice sunt de această dată mai aprofundate, cu mijloace su­perioare de expresie, şi capătă coerenţa unui sistem poetic. Poetul suspectează orice tenta­tivă a omului de a renunţa — din lene, din indiferenţă, din confort — la demnitate : „Am uitat că demnitatea nu se împrumută — poate să se vîndă, / şi am plătit cămătarilor dobîndă. I Am uitat că durerea sclaviei de fier / mă trezea / şi mi-am pus lanţuri moi de catifea. / Am uitat că socoteala trebuie să o dau / oamenilor, sea­ra, pe stradă / şi am încercat să falsific, / pentru posteritate, / o înzorzonată dovadă“. (Rătăciri). El ii îndeamnă să trăiască liber şi stă­pîn pe propria soartă, fără a fi la cheremul conjuncturilor : „Des­tul cu tirania, cu ispita, cu frica ! / Destul cu iluziile şi minciuna ! / Destul cu zeii, cu regii, bufonii ! / Destul cu mîntuitorii puşi pe răz­bunare , / cu lupii în piele de oaie ! / Cu paranoicii inflăcărînd / un duruit de tobe ! / Destul cu vizionarii şarlatani, / cu înţelep­ciunea zarafilor de tarabă...“ Un poem ca La porţile grădinilor slă­veşte dorinţa de a cunoaşte, un altul e o diatribă împotriva războ­iului (Cîntec de război) iar un al treilea, excepţional, condamnă uniformizarea : „Aţi făcut din pă­mînt o tablă de şah, /­voi, pioni închişi in careuri, / alungaţi de caii ce sar peste gard, / de nebuni tăind vicleni oblice pirtii, / de cvadrige cu perfide, moi pneuri“. (Siluita geometrizare). Admirabil este şi Elanii în care se închipuie o lume de unde sînt alungate pu­ritatea şi libertatea : „Cine aruncă arcanul spre sălbaticii cai / din pădurea polară, / cine îi biciuie, cine-i împuşcă, cine-i doboară ? / Cine schingiuie făpturile albe / care ies / să soarbă ofranda lumi­nii aprinse ? / Cind vor fi dusî­­n fiare / ucigaşii / ce se mîndresc cu panoplia de trofee / a marilor suflete învinse ?“ Este evidentă, în aceste două volume, încercarea autorului de a desluşi cit mai limpede cu putinţă reperele universului în care tră­ieşte şi de a-şi avertiza semenii ori de cite ori se iveşte vreo pri­mejdie. Versurile sale care se adresează de obicei mai curind minţii dorit inimii, alcătuiesc un veritabil îndreptar de conduită, o carte de învăţătură precum acelea din vechime. Ultimul său volum de poezii apă­rut pînă acum — Rază de cobalt — semnalat la apariţie de către cronicari drept cel mai bun al au­torului şi salutat­­ca un eveniment literar — întăreşte această con­vingere.. Totodată însă atrage atenţia printr-o şi mai largă eli­berare a cuvintelor de restricţiile impuse de poet. Acesta demon­tează cu minuţie şi pricepere in faţa noastră marele mecanism­­al istoriei şi ne instruieşte in legătură cu funcţionarea lui. Revelaţiile lui sînt adeseori înfricoşătoare. In Monolog în Babilon Alexandru Philippide transfera pe tărîmuri imaginare faptele atroce din con­temporaneitate. Dumitru Popescu întocmeşte deschis un dosar zgu­duitor al ororilor lumii moderne. Aşa cum spuneam şi altădată, în Rază de cobalt „...te întîmpină imaginea unei umanităţi condam­nate să execute ritualuri absurde. Uriaşe mulţimi sunt convocate să participe la un „joc tragic“ in care învingătorii îşi nimicesc adversarii sau îi aservesc prin îndoctrinarea lor cu o „partitură scrisă pentru ei anume“. Indivizi şi popoare aleargă după putere şi lupta pen­tru ea transformă pămîntul intr-un cîmp de bătălie împînzit de cada­vre. Toţi rîvnesc să capete roluri, „foiesc speriaţi de libertatea de-a fi anonimi“. Lipsa criteriilor me­tamorfozează istoria într-o petre­cere cu măşti, unde „idolii sînt muritori de rînd“ şi gesturile se comit în zadar, în absenţa valo­rilor certe care să le dea acope­rire. Poetul ironizează „marile gesturi“, evocă batjocoritor „glo­ria busturilor goale de gips“ iar în Plîns şi Orgoliu arată cit de vre­melnice şi iluzorii sînt emblemele puterii : „Pămîntul cere oseminte­­ de la gazele şi de la lei...“ Martiri, eroi şi tirani trec de-a valma în­tr-o defilare grotescă. Oamenii se preschimbă în fiinţe damnate care pribegesc, războaie se declan­şează şi se sting la fel de neaş­teptat, călăii urîţi odinioară sînt adoraţi : „S-a ascuns în cuirase , de bronz, de granit şi de aur , cu gesturi şi priviri de apostol“. Execuţiile se ţin lanţ, astfel incit „In veacul acesta aproape sfîrşit­­ nu mai e rug slobod­­ pentru Jan Huss“. La capătul fiecărui destin se poate profila „un butuc înro­şit“. întimplările vieţii par dictate de o fantezie capricioasă care amestecă binele şi răul, frumosul şi untul intr-un vălmăşag imposi­bil de priceput. Terorizaţi de ava­lanşa unor episoade lipsite de ex­plicaţie, oamenii rămîn încreme­niţi într-o aşteptare fără termen : „între victimă şi călău / stăm în pilcuri, paralizaţi de frică / Te­roarea ninge cu fulgi mari de plumb / din bordeie, fumul sufle­telor abia se ridică“. Frica este sentimentul care li se inculcă prin mijloace rafinate. Decorul e popu­lat cu obiecte capabile să serveas­că la cele mai sofisticate cazne, întreaga planetă devine o sală de tortură unde indivizii sînt inspăi­­mîntaţi pentru a fi ţinuţi sub ascultare. Dar toate aceste spaime ale unui scriitor contemporan cu timpul său se vindecă uneori şi versul capătă privilegiul de a se însenina, de a se învălui într-o pace deplină : „Grădini mereu schimbătoare / desfăceau cozi de păun. / Eram ucenicul cuminte­­ al unui demiurg nebun. / Cerul îmi spunea basme, / etern nevăzut moşneag, / raze îmi botezau frun­tea / ca pe un steag.1.­­ Cărţile de poezie ale lui Dumi­tru Popescu exprimă modul pate­tic în care un intelectual român, un gînditor neliniştit din secolul XX îşi trăieşte epoca. GEORGE ARION ■ Ilustraţie de TEODOR BOGOI ■

Next