Flacăra, aprilie-iunie 1990 (Anul 1, nr. 14-26)

1990-04-04 / nr. 14

2 — Deci, domnule Petre An­­ghel, a apărut o nouă asocia­ţie, „Societatea de miine“. Sîn­­teţi secretarul ei, din cite am aflat. Ne-aţi putea da cîteva detalii în legătură cu ceea ce-şi propune această nouă a­­sociaţie ? — Să ofere soluţii cît mai diverse în legătură cu princi­piile pe care se poate orga­niza societatea românească de astăzi şi de mîine. Să strîngă în jurul ei cît mai mulţi spe­cialişti de valoare, competenţi în toate domeniile vieţii so­ciale, politice şi c culturale. Să ajute diversele medii socio-po­­litice să aleagă o variantă din mai multe posibile. — Cui i-a venit ideea înfi­inţării acestei asociaţii ? — Este un răspuns la mai multe semnale primite din rîndul studenţilor, profesori­lor, inginerilor. Nucleul iniţial l-au constituit Eugen Simion, Augustin Buzura, Marin­a So­­rescu, Petre Anghel. Numele a fost propus de profesorul Mircea Zaciu. Foarte curînd au mai aderat şi domnii Ilie Pîrvu, Emil Constanti­nescu, George Voicu, Cătălin Zamfir, specialişti din afara sferei umaniste. — Pînă în prezent, cam cîţi membri fac parte din socie­tate ? — Aproximativ o sută au ♦depus adeziuni. Dar avem ce­reri numeroase atît din Bucu­reşti, cît şi din provincie. Ei vor deveni membri, conform statutului, după ce vor primi confirmarea din partea celor deja constituiţi. în nici un caz nu dorim să devenim o asociaţie de masă. Sunt bine veniţi însă toţi cei care pot contribui cu propuneri, su­gestii şi care vor să participe efectiv la consolidarea demo­craţiei româneşti. — Aveţi un scop politic ? — Vrem doar să participăm la evenimentul politic prin o­­piniile exprimate. Nu sîntem şi nu vom deveni organizaţie politică, dar nici una din ma­nifestările vieţii contempora­ne nu va rămîne în afara preocupărilor acestui grup de reflecţie. — Există Grupul de dialog social. Nu este cumva „Socie­tatea de mîine“ ceva asemănă­tor ? — Da, în măsura în care vom reflecta împreună asupra realităţilor contemporane şi asupra celor care vor veni. Nu, în măsura în care orice grup constituit prin afinităţi individuale şi de convingeri oferă o altă soluţie. — Nu vi se pare a fi o gru­pare cam elitistă ? — Dimpotrivă, scopul nos­tru, specificat şi în statutul de organizare, este să între­ţinem legături foarte strînse cu muncitori, tehnicieni, lo­cuitori ai satelor. Vom veni în întîmpinarea acestor cate­gorii sociale şi le vom ascul­ta păsurile, consemnîndu-le o­­piniile şi militînd pentru im­punerea soluţiilor care vor proveni chiar de la ei. — înţeleg deci că nu e vorba doar de o observare de spec­tator a realităţii româneşti, ci şi de o încercare de implica­re în această realitate. — Cred că ne-aţi înţeles e­­xact. Vrem să influenţăm fac­torii de decizie, să prezentăm cît mai multe puncte de ve­dere într-un context dat. Noi nu ştim cum va arăta socie­tatea de mîine, ştim însă că ea se va dezvolta după legi proprii impuse de evoluţia is­torică şi putem să gîndim încă de acum asupra ei şi să în­cercăm să nu fim luaţi prin surprindere. Nu avem obsesia creării unui om nou, dar ur­mărim ca tînărul de astăzi, omul matur de mîine, să aibă la dispoziţie elementele luă­rii unei decizii.­­— Aţi pornit la drum cu măcar cîteva idei clare ? — Noi considerăm că avem un program bine definit şi a­­cest program rămîne, cum este şi firesc, deschis în per­manenţă. Noi ne vom subor­dona realităţii şi nu vom în­cerca să introducem în tipare­le noastre această realitate. — Dar pentru a fi cunos­cuţi­ cu adevărat nu e destul să vă întîlniţi între dumnea­voastră sau cu alţi reprezen­tanţi ai altor categorii. — Vom edita în curînd o revistă. De apariţia ei se o­­cupă scriitorii Mircea Nedel­­ciu, Bedros Horasangian, So­rin Preda şi alţi tineri profe­sionişti ai domeniului. Citito­rii vor fi informaţi la­­ timp de apariţia ei. — Şi totuşi, cum va arăta „societatea de mîine ?“. — Sunt convins că vom trăi într-o societate liberă, bazată pe principii democratice. Ea va aparţine, fireşte, tinerilor, oamenilor bine pregătiţi în profesiile lor şi celor dispuşi să muncească eficient, compe­titiv, conştienţi de ce fac şi de noua lor competenţă — participanţi efectivi la socie­tatea care le va aparţine. GEORGE ARION B Azi se naşte societatea de miine mar­i Poate vă interesează Cit? Se povesteşte că Florin Puca, marele desenator şi iubitor de vinuri, s-ar fi dus într-o zi la pre­şedintele Uniunii Artiştilor Plastici să solicite un împrumut. In vreme ce părăsea încăperea, cu ce­rerea aprobată, Pucă l-a auzit pe preşedinte stri­gi­nd : Şi să bei mai puţin ! La care artistul s-a oprit, s-a întors cu mirare şi a întrebat : Cit ? Mi-am amintit această întîmplare în timp ce citeam articolul 16 din Platforma program a F.S.N.-ului. Iată ce zice articolul : „Frontul se pronunţă pentru evitarea formării de deosebiri majore in acumularea de avuţie de către diferite categorii sociale, in acest scop consideră nece­sară introducerea unui complex de instrumente economice, verificate de experienţa contempora­nă — inclusiv a unui sistem de impozite — care să nu afecteze însă libera iniţiativă, competiţia, eficienţa". Dacă­­dumneavoastră înţelegeţi altceva decit pricep eu vă rog să-mi spuneţi. Reacţia mea n-a fost alta decit a lui Florin Pucă. In fond, cit ar trebui să cîştige un om ca să fie evitată „forma­rea de deosebiri majore" în acumularea de bo­găţie ? Cit d in orice societate există oameni de iniţiativă, competitivi, eficienţi. O recunoaşte şi Platforma. Mai mult, consideră că „introducerea unui com­plex de instrumente economice, verificate de ex­perienţa contemporană — inclusiv a unui sistem de impozite" nu trebuie să afecteze acumularea de bogăţie. Numai că diferenţele dintre o avu­ţie şi alta nu trebuie să fie majore. Problema ră­­mîne, oricum ai citi textul : ce e aceea deosebire majoră ? Ceauşescu ne-a învăţat că un raport de 4 la 1 intre venitul maxim şi cel minim e însăşi esenţa comunismului. Dat fiind că nu mai construim co­munismul, care ar trebui să fie acest raport ? După părerea mea, intr-o lume civilizată, în care competenţii, competitivii, inteligenţii, pri­cepuţii, întreprinzătorii au cadrul şi, mai ales, mo­tivele ca să se manifeste ca oameni competenţi, competitivi, inteligenţi, pricepuţi şi întreprinză­tori nu se pot imagina legi și „complexe de in­strumente economice..." inclusiv sisteme de im­pozite capabile să-i oprească din cursă. Un premiu Nobel formează o „deosebire ma­joră". De fapt, deosebirea majoră dintre un om și contemporanii săi e aceea care aduce premiul. Cum poate fi împiedicat un Ţiriac să acumuleze avuţii ? Cum pot fi împiedicaţi colecţionarii să tezaurizeze bunuri ? Cum vrem să fie România , săracă sau bo­gată ? Şi cum trebuie să fie o ţară bogată , plină de săraci sau de avuţi ? In articolul de Platformă program stă scris că Frontul se pronunţă pentru evitarea formării de deosebiri majore în acumularea de avuţie... nu­anţă care dă de înţeles că măsurile propriu-zise vor fi concepute abia după ce va obţine victoria în alegeri. Dat fiind că, nu toţi oamenii cunosc căile prin care competenţii şi întreprinzătorii pot fi întorşi din drum şi din destin, e util să numă­răm cîteva. Prima metodă prin care un om poate fi făcut să nu producă — şi, în consecinţă, să nu cîştige — e şi cea mai simplă. Ea a fost verificată timp de 70 de ani de „experienţa contemporană" şi anume de cea sovietică şi se cheamă economie planificată. Planifici producţia, cunoşti beneficiul. Pe cei care vor să muncească mai bine, îi pe­depseşti, îi impozezi şi, dacă nu se astîmpără, îi bagi în puşcării. E adevărat, în capitalism impo­zitele merg pînă la 80% din cîştig (în dolari, nu în lei !). Asta dacă se ivesc nătărăi care, de în­dată ce­ fac miliardul, îl pun la ciorap. „Experi­enţa contemporană" ne arată că în capitalism nu există nătărăi cu miliarde la ciorap. Acolo banii lucrează, se mişcă, sunt investiţi ca să nască bani. Magnaţii adună avuţii majore fiindcă au iniţiati­ve majore. Cînd mor magnaţii, nu-şi iau bogăţiile cu ei în mormint. Le lasă urmaşilor, naţiunii. ■ Altă metodă cu care opreşti omul să prospere e furtul. II laşi să adune şi apoi dai năvală peste ei şi-i iei tot. Poţi să numeşti asta Legea 18 sau Legea 19 sau Legea 34, n-are importanţă. Im­portant e să emiţi legi peste legi (adică „instru­mente economice") şi fug deştepţii şi întreprin­zătorii de nu le vezi călcîiele. Se duc să acumu­leze avuţii în ţările unde supracompetenţa e în­găduită şi plătită. Chestiunea, cum vedem, se complică. In ţările bogate, contează, e adevărat, dotaţii dar şi mai mult supradotaţii. Pe supradotaţi nu-i interesea­ză atît cîştigul, cu­ diferenţa pe care acesta o marchează. Omenirea a inventat o măsură per­fectă a tuturor lucrurilor, valabilă oriunde : ba­nul. Geniile nu sunt preocupate de acumularea de avuţii — cu excepţia geniilor financiare, desigur - dar dacă statul se îmbogăţeşte ca urmare a faptului că între oameni există de la natură „de­osebiri majore“ e normal ca deosebirea să fie însemnată prin ceva. Nu prin diplome şi me­dalii, ori nu numai prin aceasta. In articolul 11 al Platformei se spune că „Sis­temul economic va stimula iniţiativa individuală şi colectivă, va permite concurenţa..." etc. Să fim serioşi ! Ce garanţii oferă statul „iniţiativei indi­viduale" dacă discuţia se poartă în termenii pla­fonării ciştigului ? Noi am avut o categorie socială — ţărănimea — care a ştiut cît are de muncit, dar n-a aflat niciodată cît are să primească în schimbul tru­dei. Dacă ţăranii capătă dreptul de a avea pă­­mînt, mulţi se vor închiaburi. Vrednicii şi între­prinzătorii vor face averi, leneşii vor ajunge în sapă de lemnii Ce-i de făcut la ţară ? Ii impozăm in disperare pe harnici, ca să îndulcim traiul pu­­turoşilor ? In multe ţări bananiere există săraci nu pentru că există bogaţi, ci pentru că mare parte din populaţie se mulţumeşte să mănînce banană şi să stea cu burta la soare. Mulţumiţi cu puţin afli destui şi in ţările celelalte. Cel mai greu e să deprinzi omul să se mulţumească re­pede cu mult. In fine, după ce se vor fi epuizat metodele şi Instrumentele prin care să descurajezi iniţiativa, în ciuda faptului că ai legiferat-o — inclusiv des­curajarea prin impozite, dat fiind că impozite care să entuziasmeze nu se cunosc — rămin, ca solu­ţie economică, măsurile organizatorice, de a că­ror subtilitate nu se mai îndoieşte nimeni : pa­noul de onoare al fruntaşilor, chemările la între­cere, şedinţele de analiză şi sinteză, premierele prin reprezentanţi, titlurile de erou al muncii în neştire. Recent, domnul Ion Iliescu observa că „e la modă ca presa să-l critice pe preşedintele ţării". Nu ştiu la cine se referea — probabil la fostul preşedinte, fiindcă altul încă nu a fost ales. Scriind despre Platforma program a F.S.N.-ului nu critic pe nimeni. Constat doar şi simt cum mă cuprinde o mare nelinişte cînd un partid se gîn­­deşte atît de departe şi anume la modul în care vor fi lichidaţi bogaţii , încă înainte de a-i avea. Aş vrea să fiu înţeles cum trebuie : eu, cetă­ţeanul de rind, ştiu că n-am să ajung niciodată să am avuţiile unui Rockefeller, dar vreau să mi se îngăduie să vîsez că le pot avea. Un articol de platformă electorală care fringe o speranţă, amorsează automat o spaimă. De aceea închei întrebîndu-mă responsabil : ce înseamnă puţin ? ce înseamnă mult ? şi, în definitiv, cît ? TUDOR OCTAVIAN R In ce an am ajuns? Ne întoarcem, de cîteva luni, tot mai mult în trecut. Cu fiecare decret, lege, mă­sură ce se ia mai cade încă una din aberaţiile împotriva omului luată de către fostul dictator (un treacăt fie zis, de ce fost?). Plătim mai puţin curentul e­­lectric, gazele, telefonul. Nu mai stăm zile în şir la cozi la benzină, s-au desfiinţat, in unele locuri, raţiile pentru ali­mente, circulăm — democratic — şi duminica, indiferent dacă numărul maşinii e par sau im­par, aşa cum o făceam şi în urmă cu vreo zece ani. E mai cald in case, lumina nu se mai stinge cînd ţi-e lumea mai dragă, televiziunea e liberă să revină la două programe, aşa cum a mai avut şi altădată, în magazine ai mai multă şansă — încă nu chiar ca odinioară — să-ţi umpli sacoşa. Dar asta să fie totul? O re­întoarcere spre ce-am avut şi ce-am pierdut începînd cu, hai să zicem, anul 1970? E drept, nu ne-am imaginat niciodată că, de pildă, n-o să mai fie cenzură şi că la cinci luni de la al XIV-lea congres al p.c.r. unul dintre vicepre­şedinţii (provizorii) ai ţării va fi un liberal, nu ne-am putut în­chipui că vom citi şi vom auzi „Jos comunismul“ sau că bise­rica va începe să-şi joace rolul în societate în văzul tuturor. Şomaj a fost şi înainte, fără însă a fi recunoscut public; tra­fic cu droguri sau prostituţie au fost de asemenea, dar nu s-a vorbit de ele niciodată. în schimb, muncitorii n-au fost nicicînd stăpîni pe uzinele şi roadele muncii lor, ca de altfel şi ţăranii pe pămînturile pe care trudeau. Prin apariţia atîtor partide care-şi susţin cu înfocare pozi­ţiile într-o aprigă campanie e­­lectorală, am trecut chiar mai departe de anii ’70, am ajuns în anul de graţie 1946. Cum ar zice Al. Philippide, de la a cărui naştere se împlinesc în această lună nouă decenii, „epoci varii / şi noi şi vechi sunt date / deodată toate“. Oricine ar fi venit la putere după ceauşescu ar fi procedat la fel, ar fi anulat toate mă­surile lui monstruoase menite să mutileze personalitatea uma­nă, s-o aservească şi s-o umi­lească pentru a dispune de ea după bunul său plac. De-abia de-acum însă începe greul. Şi chiar dacă nu demult am dat ceasurile înainte cu o oră, nu e destul pentru a prin­de din urmă un timp atît de Îndelungat, care ni i-a scurs printre degete. Şi, mai ales, să nu uităm că la toamnă vom da ceasurile îna­poi cu o oră. Depinde insă a­­tunci în ce an vom fi. GEORGE ARION ■ Primăvara patriarhului In după-amiaza zilei de duminică, 1 aprilie, o serie de te­lefoane ne-au alertat fiindcă dinspre preoţime vine o vestire tristă : se vorbeşte cum că, urmare a stăruinţelor unor prea­fericiţi vi etate, va fi reînscăunat patriarh Teoctist, cel care înainte de 22 decembrie a adresat dictatorului ceauşescu si­nistra telegramă de condamnare a Timişoarei. Să dea Dumnezeu să nu fie adevărat, că de se va adeveri după prea lunga campanie de dări de seamă şi alegeri la preoţime , multe suflete vor rămîne cernite şi veşnic dez­binate in ţară. Chiar să nu existe în rîndurile preoţimii noastre un nume mai curat ? Să ne reamintim că Teoctist se retrăsese din mo­tive de sănătate. Să se fi însănătoşit domnia sa atît de re­pede incit să nu se simtă complet vindecat decit in cel mai inait jilţ al demnităţilor bisericeşti ? Rugăm Sfintul Sinod să nu ne afurisească pentru grijile pe care ni Ie dau întrecerile spre putere în lumea diriguito­rilor bisericii creștine. Nr. 14 — miercuri 4 aprilie 1990

Next