Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)

1914-09-15 / nr. 46

u cât a pus-o în ferbere, şi când, în sfârşit, este silit de perspectiva unei mişcări populare să spue categoric ce-a făcut, se dă în lături, caută a se adăposti în umbra Regelui, lepădându-se de orice răspundere şi ameninţă cu starea de asediu. Aceasta nu-i demn, nici cinstit, şi însamnă că şi-a trădat nu numai partidul, dar şi interesele întregului neam românesc, în momentul cel mai critic pentru viitorul lui. Gânduri triste — Aceleiaşi femei — Şi’n fundul groapei umede şi rece In care trupul meu au să-l închidă, Eu am să plâng, iubito, după tine Precum am plâns şi’n viața asta ntreagă Din lacrimile mele nesfârşite Vor răsări în pragul primăverei Flori albe, parfumate, bolnăvite... Mărgăritare, florile durerei... Vor răsări mereu de-asupra groapei, De-fi va părea c’a nins peste ţărână, Iar vântul, sara, printre cruci plecate Cântând prohodul liniştei eterne, Parfumul trist, sfielnic o să-l poarte Pe sub întinsul nopței patrafir... — Eu am să plâng... Tu vei dormi departe Visând la cel ce plânge ’n cimitir! Iar dacă s’a ’ntâmpla să vii vreodată Şi-ar fi să treci şi peste groapa 'n care Acel ce te-a iubit se odihneşte, Apleacă-te ca să culegi flori albe, Flori albe, parfumate, bolnăvite... Căci fiecare-a răsărit din mine, Din lacrimele multe, nesfârşite. Ce curg, iubito, veşnic pentru tine... Solferino O schimbare trebuitoare „Cu pace Domnului să ne rugăm!11 este o formulă a tipicului nostru bisericesc, care ar trebui modificată, întrucât ea nu corespunde de loc realităţei lucrurilor de la noi şi chiar din biserica noastră. Adevărata formulă ar trebui să fie: „Cu vrajbă, cu zarvă, cu sfadă şi cu pornire Domnului să ne rugăm !“ - căci cam astfel se petrec lucrurile în sfânta noastră biserică, cam aşa învaţă şefii bisericei noastre pe subalternii lor. Nu arare ori sa văzut pe I. P. S. Mitropolit Konon, fie la Bucureşti, şi mai cu samă când era Episcop la Huşi, probozând pe subalternii sei şi adresându-li dojăni pe un ton rădicat, ba şi insulte înjositoare, chiar în timpul slujbei Dumnezeeşti, pentru greşeli de cele mai de multe ori închipuite. Şi exemplul dat de P. S. Konon şi-a găsit imitatori şi printre alţi hiriarhi, cari, uitând că mânia e un rău povăţuitor, se dedau în spectacol prin catedrale, producând desgust credincioşilor asistenţi, a cărora credinţă e pusă la grea încercare prin asemenea acte de pornire. FULGERUL Chiar dacă un cleric a greşit, datoria şefului seu e de a’l povăţui cu duhul blândeţei, ăi da sfaturi părinteşti, în taină, căci Mântuitorul nostru ăa învăţat pe ucenicii sei nici să ocărască, nici să jupuiască, nici să nedreptăţească pe nimeni, iar Sfântul Augustin zice: „Oricare împărăţie va goni dreptatea, nu rămâne decât o ceată de tâlhari şi, din nenorocire, dreptatea şi blândeţa de mult au fost izgonite din biserica noastră. Şi dacă înţelepciunea Mântuitorului şi a sfinţilor părinţi ai bisericei noastre năs de ajuns pentru mai marii clerului nostru, ar putea lua învăţăminte şi de la înţelepţii laici şi chiar păgâni, ca de pildă Aristotel, care sfătuia adesa pe Alexandru-cel- Mare zicăndă: „Blândeţa Inălţimei Tale să fie de-o potrivă la toţi văzută.“ Un pios Creştin. IN AMURG. In glasuri vibrante un clopot de sară Intonă o rugă din ceasul cel sfânt... Departe spre zarea adâncă coboară Ecoul, — pe aripi uşoare de vânt. Se stînge o clipă de viaţă fugară. Pe rând alte clipe pripite se scurg... O vreme apusă nu revine iară, Şi toate s’afundă în veşnic amurg. Puţin timp o ploaie de raze solare Scaldă în lumină eternul cuprins, Curând astrul zilei se stânge, dispare... Şi totu'i în lume de noapte incins. A omului viaţa'i ca şi-a unei nave, Tinereţa’i floare, moment trecător... Visul e conceptul minţilor bolnave Iar speranţa — drumul, farul salvator. Iar raza ce ţine ca o taină încă Scânteia vieţei în orice atom, Luci-va o vreme păn’ ce bezn adâncă Primi-va efe-apururi şi lucruri şi om. Alfons Cirillo Lipsă de zahar Zaharul a început a deveni din ce în ce mai rar, depozitele de pe la negustori — dealtmintrelea totdeauna nu prea de mare însămnătate — sunt aproape epuizate, iar biroul pentru vânzarea produselor fabricelor de zahar cartelate nu-i în stare să facă faţă comenzilor ce le primeşte, fabricile fiind în inacţiune, afară de cea de la Chitila, ale căreia produse sunt de cea mai inferioară calitate. Starea de lucruri actuală e o vădită dovadă că ori fabricile de zahar cartelate sunt în neputinţă a produce o cantitate de zahar îndestulătoare a acoperi trebuinţele consumaţiunei din ţară, ori că intenţional reduc cantitatea produselor lor şi se păzesc a avea depozite peste trebuinţele curente, pentru a putea menţinea preţul rădicat al zahărului, cu care spoliază pe consumator. Şi într’un caz, şi’n altul, cartelul e în culpă, şi lipsa de zahar ce în mod aproape constant se simte pe pielile noastre ar putea fi un motiv indestul de temenic pentru Statul român de a rezilia convenţia ce-o are cu fabricile de zahar din ţară şi a înlesni importul zahărului străin, prin reducerea taxelor vamale, reducere care ar avea darul pe de-o parte a înlătura lipsa de zahar ce aşa des se repetă, iar pe de altă parte a reduce preţul zahărului aşa de mult rădicat de lăcomia cartelaţilor. Lua-va guvernul asemenea măsuri folositoare marei mase a consumatorilor? Despre aceasta nu numai că ne îndoim, dar suntem siguri că nu va face nimic, mulţi, dintre cei de la conducerea trebilor publice fiind direct interesaţi a face ca beneficiile fabricilor de zahar să fie pre căt cu putinţă mai grase. povestiri anecdotice Fiindcă toată lumea, civilă şi militară, e preocupată astăzi de războiul care a aprins Europa, fiindcă spre Franţa cea generoasă, cea universală prin arta, cultura, civilizaţia şi geniul ei, spre Franţa entusiastă se îndreaptă sufletele tuturora, fiindcă acuma nu se vorbeşte decât de război şi de militari, socotesc interesant să dau, în câteva trăsături, fizionomia bravului erou francez, cătră care poporul francez îşi îndreaptă, ca pe o rugăciune, recunoştinţa şi admiraţia lui, a generalului Galbeni, noul guvernator al Parisului. Voi istorisi, pentru aceasta, două anecdote din viaţa şi din trecutul seu încărcat cu laurii gloriei şi eroismului. Cea dintăi se rapoartă în timpul şederei sale la Tonkin, unde Galbeni, pe-atunci colonel, era însărcinat să organizeze teritoriul militar şi să pacifice o regiune devenită de nelocuit, graţie duplicităţei chineze. Mareşalul Sau, perversul perverşilor, găsi cui să vorbească şi aventura ce-a urmat e din cele mai pitoreşti. O bandă de Chinezi a făcut pustiiri în mai multe sate vecine de frontieră. Colonelul Galbeni reclamă , însă, după câteva zile, mareşalul chinez răspunse că a făcut o cercetare şi că afacerea, inexact raportată, nu poate avea nici o urmare. Ce face Galbeni? îmbracă ţărăneşte pe câţiva dintre soldaţii sei, dintre bravii sei tiralbori, şi -i împrăştie pe teritoriul chinez, unde devastează, la rândul lor, un sat. Mareşalul Sau reclamă şi, după câteva zile, colonelul răspunde că a făcut o anchetă şi că afacerea, inexact raportată, nu are nici o urmare. Chinezul a înţeles lecţia dată şi, din acea zi, invaziile au încetat, fără a se fi consumat nici un cartuş. ❖ # A doua anecdotă se reportează la epoca în care generalul Galbeni proceda la pacificarea metodică a insulei Madagascar. Mare parte dintre șefii malgachi se unise deja cu drapelul francez. Unul din ei, totuși rămânea infractor tuturor sugestiilor, tuturor solicitărilor. Indărătnicie, mândrie, ură instinctivă de străin, toate aceste cauze concurau, fără îndoială, a-l întări în îndărătnicia sa. La toate insistenţele, la toate măsurile încercate de guvernul francez, el răspundea invariabil printr’un refuz. în sfârşit, generalul Galbeni se hotărăşte a’i adresa o ultimă somaţie. Ii dă timp, pănă a doua zi la amează, ca să'şi facă supunerea. Trecut acest termen, va acţiona. Şeful malgach răspunse că va sta la el, în locuinţa sa, şi că, dacă şeful francez vrea supunerea sa, n’are decât să vie acasă la el să’l caute. Ziua, noaptea, dimineaţa de a doua zi trec. Nici o veste de la şeful malgach. E amează. La ora precisă, uşa locuinţei sale se deschide. Un om apare în prag. Dintr’o privire şeful malgach l-a recunoscut: e generalul Galbeni. El e, într’adevăr. A venit făr’a înştiinţa pe nimeni, cu patru oameni drept orice escortă. A intrat singur , scoate un revolver de la brâu şi, înaintând drept spre şeful rebel, îi sboară crierii. Singur în acel sat duşman, la o bună distanţă de Tananariva, guvernatorul francez îşi risca de-o sută de ori viaţa. Moartea respectă pe bravi ca el. După o oară, Galbeni, sănătos, eşia din satul pacificat şi cucerit. (Va urma) Petru Th. Gâdei Canalizare ori batjocoră? E revoltător modul în care primul venit e lăsat să-şi bată joc de acest oraş şi de interesele locuitorilor lui. Un caz foarte tipic avem de semnalat în această privinţă . De mai bine de trei luni, strada Sărărie a fost desfundată, sub motivul de a fi canalizată, şi desfundată stă şi astăzi. Câtva timp s a lucrat la acea canalizare cu o încetineală dezasperantă. Acum lucrările au fost întrerupte cu desăvârşire, iar strada stă închisă prin mormanele de pământ scoase din şanţurile făcute pentru canalizare, care întrerup cu desăvârşire circulaţia tramvaiului şi a căruţelor, iar, pe timp de ploae, chiar şi circulaţia pietonilor, ameninţaţi a se prăbuşi prin şanţuri. Se zice că lucrarea a fost întreruptă din pricină că antrepenorul nu are tuburile trebuitoare canalizărei. Dacă, faptul e adevărat, cum i s'a îngăduit să spargă şi să baricardeze strada? Ori care ar fi motivul întreruperei lurărilor, noi cerem administraţiei comunale ca de ugenţă să silească pe antrepenor ori să le termine imediat, ori să astupe şanţurile făcute şi să redeie strada circulaţiei. Administraţia comunală s'ar cuveni să ţie samă că acei ce 'şi au locuinţele în partea locului au nevoie, în vederea iernei ce se apropie, să se aprovizioneze cu lemne, zarzavat, etc., aprovizionări absolut imposibile a se face în actuala stare de lucruri, şi să lucreze în consecinţă, căci nu-i drept ca un număr enorm de cetăţeni să sufere din nepriceperea, neprevederea ori neglijenţa antreprenorului cu pricina. COCUŢA 11 Celei mai dragi. Ne aflam mai mulţi prieteni pe terasa berăriei din B., unde ne luptam din răsputeri atât cu halbele de bere, cât şi cu nişte mititei mustuoşi de se topeau în g^ură, mai aruncând, din când în când, priviri înfocate câtorva darnicele nostime oare de tot, ce stăteau la o masă vecină. Era o zi frumoasă de mai şi frumuseţa naturei infiltrase o veselie şi o voioşie de nedescris în toate sufletele — cu toate că,in ce ne privea pe noi, între noi fie zis, cauza marei noastre dispoziţii putea foarte bine să fie şi cantitatea cam considerabilă de bere, ce băusem... in cinstea primăverei. Şi tot in cinstea primăverei nu ni se dezlipeau privirile de la trei madone, cari abea şi inuiau buzişoarele rumene în paharul cu bere şi se înroşiau la faţă ca nişte frumoşi boboci de trandafiri roşii, de câte ori privirile lor întâlniau pe ale noastre. Printre noi se afla şi amicul Costin, supranumit Poetul basma, care cam avea păcătui de a comite versuri, dar care, excluzind acest mic defect, era un băet de zahar, căci nu şi citea versurile la nimeni şi de aceea era iubit de toţi, ca şi pentru caracterul meu blajin şi firea sa visătoare dar schimbăcioasă. Acum îl vedeai trist, şi, peste puţin se înveselea ca din senin, bucurându-se de planurile ce-şi făurise în gând, în acest interval, planuri cari mai niciodată nu erau realizabile. Pe când veselia noastră era în toiul ei, iar noi ne simţiam mai bine dispuşi decât oricând, el îşi răzămă capul între mâni şi rămase aşa, cu privirea perdută. După un timp, în care noi ceilalţi glumeam şi făceam spirite pe sama lui Costin, el se reculese şi, fără a da vreo atenţie glumelor noastre, începu : — Băeţi, să nu vi se pară curioasă starea mea de adineoarea. Dac’aţi şti voi ce sa petrecut în sufletul meu în acest moment !... „Dragi prieteni, fetele de la masa dealături, şi’n special cea mică, brunetă şi cam cârnuţă, mi-a reamintit vremuri trecute, vremuri uitate, trăite în fericire. „In aceste câteva momente de visare am lipsit din viaţa actuală, nu i-am mai simţit nici mizeriile, nici farmecele-i otrăvitoare. In atmosfera această înbuibată de mirosul alcoolului şi încărcată cu fume de tutun, am trăit, în câteva minunte, ani întregi. Mi s’au perindat în memorie, după cum se perindă tablourile pe pânza unui cinematograf, atâtea scene petrecute, pline de fericire, încât acum, când am revenit la realitate, mă simt foarte nenorocit. „înainte de-a veni în acest oraș, scriam la un ziar politic, din X. Cu modesta sumă ce câştigam, numi puteam permite luxul unei locuinţe mai în centru, ci trăiam retras întro cameră modestă mai la marginea oraşului, întro mahala ce sămăna o adevărată grădină. Era un timp frumos de primăvară, ca şi acum, când, deschizind fereastra, zăresc în ograda de-alături o fată, o frumuseţă de fată. In scurt timp ne-am împrietenit şi singura mea grijă era ca, îndată ce soseam acasă, să deschid fereastra şi să vorbesc cu ea oare întregi. „Să fi văzut voi ce strălucire aveau ochii ei mari, negri, şi ce trăsături gingaşe avea ! ... Dar corpul el ar fi ispitit şi pe Sfântul Antonie şi nu cred să existe cineva care s-o vadă şi să n o iubească. „La început vorbeam cu ea numai pentru a omora timpul , mai apoi, din obişnuinţă , dar nu trecu mult şi acest lucru vmi deveni necesar. In ziua n care ne vedeam, eram neliniştit şi nemulţumit întreaga zi, pentru ca, îndată ce-o întâlniam, toată indispoziţia să mi se răsipească la prima rază a ochilor ei, după cum se răsipeşte data la apariţia primelor raze de soare. „O iubeam, dragii mei. O iubeam cum nu poate să iubească omul de două ori în viaţa sa ; şi dânsa, deşi era tânără, dar, cu instinctul înnăscut în femee, îmi gâci dragostea şi chiar arătă cămi i displac. „Cra vecin, m'am introdus cu uşurinţă în familia ei, şi de-atunci nu era zi în care să nu stăm împreună câte 2—3 oare. „Şi ce fericiţi ne simţiam stând alături pe canapea, mână n mână, privindu-ne în ochi oare întregi, făr’a pronunța vr’un cuvânt, lăsând loc inimelor să vorbească. (Va urmai G. C. Delaracova. 1) Fragmente din volumul nHoâenu"‘, ce va apărea In curfund.