Gândirea, 1927 (Anul 7, nr. 1-12)

1927-12-01 / nr. 12

simplă iluzie, momentană acceptare a unei ispi­titoare fantezii filosofice De ce? Pentru că idea­lismul platonic — din care derivă conștiința di­vinității sufletului deci a nemuririi — e com­­­ic, închizând cartea, reintrând în experiența incontinuă a vieței — siguranța nemuririi pare­struit, e sublimarea nostalgiilor omenești, iar nu întruparea unei realități spirituale evidente prin experiență. Absența concretului experimental lasă tot acest genial eșafodaj platonic — gol, deșert de conținut. Nemurirea sufletului în Pla­ton nu se impune ca o realitate imediată — ci ca o posibilitate o punte efectivă către transcendent, care să sfarme izolarea tragică a conștiinței grecești în Cosmos — a aruncat orfism­ul. Orfeu a descope­rit experiența mistică prin care conștiința se transfigurează, luând tiparele dionisiace, divine. Platon și idealismul grec e contemplativ; orfis­­m­ul e dinamic, constructiv pentru că e experimen­tal. Platon imaginează logic, chiar virtual o lume spirituală. Orfeu contopește sufletul uman de realitățile spirituale — ce-l transcenda — printr-­o atașare efectivă, printr’o identificare cu Diony­sos. Inițierea orfică nu e decât, reconstituirea conștiinței în planurile spirituale. Am dovedit aceasta în cartea mea asupra „Misterelor“. Lumea antică, elita păgâna, suferea de absen­ța unui sens al vieței; de aici desperarea tragică a conștiinței grecești de cum a început să ia seama despre șina de aici izbânda cultelor mis­­terice cari împlineau în om iluminarea dăruin­­du-i o viziune și un rost. Dar, nu toți se puteau mântui (mântuirea înseamnă armonizarea tutu­ror funcțiunilor sufletești în jurul unui sens, conducând la auto-creiare și apoi la nemurirea efectivă) prin orfism­ Era o­­ enunțare în fața căreia mulți piereau. Orfismul — deși s’a răs­pândit în toate clasele sociale — a rămas întot­deauna religia unei elite. Nici nu a fost practi­cat autentic decât de o elită, ceilalți inițiați e­­ventuali rămânând în afara transfigurării su­preme. .... Mântuirea era, în orfism, rodul unei vieți de în­frânări, de renunțări, de experiențe religioase ș­i oculte. Era, așa­dar, accesibilă unui restrâns număr de conștiințe. ^ Mântuirea în creștinism, e vecină sufletului, poate fi culeasă ca un frupt, prin însuș actul e­­xistenței fruptului, a dorinței omului și a bra­țului care se întinde către el. Christos a fost Duh și s’a făcut carne. Orfeu a folosit mitul lui Dionysos. Dar mitul e mult mai greu de experi­mentat, de actualizat în suflet — ca o viață reală. (Am arătat în altă parte de ce sensul reli­giozității creștine nu poate fi abătut de exegeza critică a Noului Testament; credința în Christos e fapt sufletesc, realitate intimă — iar nu dog­mă). Creștinul se mântuie ucigând, adică, pă­catul din care izvorăște hibrida conștiință ani­­mală, ajungând om de al lui Dumnezeu, suflet ce păstrează pe Dumnezeu — prin simplul fapt al apariției lui Christos și prin voința de a repe­ta în el această apariție. Eu gândesc: Isus a răsturnat valorile omului, aducând Duhul în locul trupului. Răsturnarea o încercase și idealismul grec, și orficii. Dar, Isus a realizat viața spiritului în carnea lui. Isus a sărit hotarele omenescului. A dovedit cum acest omenesc poate ajunge — firește — dumnezeiesc, întruparea divinului în trup, dă un sens vieței ce curge în acest trup. Creștinul e sigur de mân­tuirea sufletului său și, în acelaș timp, e con­știent de esența divină a acestei mântuiri. Nu mai e silit să-și construiască o conștiință dioni­siacă dealungul atâtor experiențe convergând în promovarea unui singur sens. Sufletul creștinului se iluminează, se atașea­ză de divin —­ prin simpla pogorâre, prin expe­riență, a christicului. Imitarea lui Christos taina mântuirii, pe care orice credință sau ne­e­liniște o poate dezlega. Aceste note în uzul lui Theos­ogheniu sunt de­parte de a stabili toate punctele de orientare în problemă. Se va înțelege, însă, că singura viață e cea spirituală, hrănită cu experiențe spirituale prin atașări la realități spirituale. Grecii au a­­juns la un punct mort prin sintezele idealiste, contemplative; reconstrucția conștiinței, naște­rea ei într-o lume nouă, se împlinește prin ex­periență iar nu prin rațiune. Orficii au deseo­­rit virtualitățile sufletului de a actualiza trans­­cendalul religios prin actualizarea concretă și vie a mitului dionisiac. Creștinii au sublima pil­dă a singurului om care a viețuit și murit pentru un sens spiritual. Christos aduse un bogat potențial religios. Oamenii, de două mii de ani își pot găsi axa sufletului, unitatea organică și armonică a conștiinței, mântuirea —■ prin simpla atașare a esenței christice, prin asimilarea ex­­primentală a sensului și viziunei Universului pe care a avut-o Isus, Duhul întrupat în carne. Firește — această simplă atașare a „cristicu­lui“, înseamnă problema centrală a oricărei con­­științi și înseamnă permanenta și fecunda agonie în Christos. Niciodată agonia nu a fost mai a­­cută ca în anii noștri. Conflictul necontenit din­tre conștiința cămei și conștiința renăscută din Christos — e însăși izvorul vieței spirituale contemporane. Și e, în acelaș timp, cadrul în care se vor lămuri sintezele originala personali­tatea fiecărui suflet neliniștit. MIRCEA ELIADE 357

Next