Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)

1928-04-01 / nr. 4

țiului scolastic, ca instrument de precizare și ierarhizare rațională a raporturilor dintre om și Dumnezeu; cei interesați pot ceti expunerile și criticile antiluteriene, de la Paber și Catharin până la Döllinger și Denifle. Nu mă gândesc la injusta eliminare a patristicei împlinită de Lu­ther, cu excepția lui Augustin, pe temeiul că S. Ieronim­ și Origene n’au închinat decât câteva rânduri problemei mântuirei prin Grație. Mă ui­mește, însă, absența spiritului teologic — care va fi fatală Reformei — în anularea intervenției Bi­­sericei. Biserica, totuș înțeleasă ca Trupul mis­tic­­ al lui Christos supraviețuind în însăș viața christică a comunității — e una din pildele de manifestare a supranaturalului. Biserica orân­­duește, disciplinează viața asociativă, concreti­zând dinamic și tragic transfigurarea omenescu­lui prin dumnezeesc, viețuirea efectivă a valo­rilor christice în locul celor apolinice sau dioni­siace. Sfinții veghează — cu preotul atâtor re­nunțări — la păstrarea spiritualității pure, apă­­rând’o împotriva mondenității insinuante și is­pititoare, apărând’o nu cu argumente dogma­tice, ci însăș cu crunta lor mâță, suptă în înfrâ­­nări. Prin această solidaritate mistică se trasmi­­te o atmosferă de binefăcătoare și aspră spiri­tualitate. Dacă Biserica a alterat pe alocuri Tra­diția și limfa dumnezeiască a trupului său și din pricina istoriei agitate pe care a parcurs e — nu înseamnă că potențele sale de comunicație mistică sunt pe deplin sfârșite. Pulverizând și volatilizând Biserica — folosesc expresia lui Buonaiuti — Suter a deschis porțile celui mai desfrânat și subiectiv individualism spiritual. Pricinile acestei înlăturări a Bisericei — co­rectiv obiectiv și impersonal — din ecuația răs­cumpărării, trebuesc căutate în acea lipsă a sensului teologic al lui Dumnezeu dovedit de Luther — despre care am pomenit aiurea („Itine­­rariu spiritual“, cap. X, între Luter și Ignațiu de Loyola). Deși sa vădit un om cu frica și iu­birea de Dumnezeu bolnăvicios de dezvoltare— Luther a făcut dificilă, dacă nu imposibilă, cu­noașterea experimentală a lui Dumnezeu în protestantism. A deschis în conștiință calea su­rogatelor religioase, confecționate dintrun im­bold capricios și dezordonat de spiritualitate pseudo-mistică. Lăsând pe om fără control, exte­rior și obiectiv, în elanul său către Dumnezeu și mântuire — i-a îngăd­uit să se mulțumească și să se însenineze prin acceptarea, inconștientă, a unor experiențe de valoare evident pragmati­că. Derivatele protestante moderne, și evoluția concepției religioase în filosofia germană până la Schleiermach­er — sunt pildă. Dar notele acestea trebuesc încheiate. N'a fost gândul nostru de a reluat metodic și complet expunerea critică a Reformei în Germania. Ceia­­ce am înțeles și nu am înțeles din experiența lui Lutherr — se va vedea altădată. Concluzia lui Buonaiuti merită, însă, să fie tradusă: „Politica realistă națională a ucis autonomia comunității și a sufocat puternica originalitate a soteriologiei (dogma mântuirii) mistice. Aceasta e adevărata dramă a spiritualității germane contemporane”, (pag. 411). MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA „CĂLUGĂRI ȘI ISPITE“ de DAMIAN STĂNOIU „CRESCĂTORUL DE ȘOIMI“ de EMANOIL BUCUȚA „CE AUR“ de N. PLOPȘOR... SEMNALAND printre cei dintâi debutul literar al d-lui Damian Stănoiu, exprimam tot de aci dar în chip vizibil tendențios, bănuiala că numele aceluia care semna în „Viața Româ­nească” lunga nuvelă „In căutarea unei Parohii” se putea, foarte bine, să nu fie decât pseudoni­mul unui scriitor mai vechi și cunoscut. Făceam aluzie, anume, la un procedeu care se mai fo­losise odată, chiar în paginile aceleiaș grave re­viste ieșene , cazul d-lui Mihail Sadoveanu, care iscălise acolo un roman in continuare, adunat ceva mai târziu în volum sub titlul ,Oameni din Lună”. Mai mult. Atribuiam faptul, probabilei traves­tiri de nume, la trei scriitori : Mihail Sadoveanu, Gala Galaction și D. Pătrășcanu. Primului mai mult pentru posibilitatea recidivei. Celui de al doilea, pentru mediul bisericesc și aerul teolo­gal în care se desfășura acțiunea nuvelei ior ultimului, pentru atitudinea, caracteristică lui, de ușoară și persiflantă ironie. Căutând pe autorul adevărat în fiecare din ei ori situându-l numai în punctul comun de intersecție al digonalelor poligonului literar for­mat de cei trei scriitori, nu înțelegeam însă de­loc, în fond, să-i excludem putința unei exis­tențe reale a sa, în afară și independentă de ei. Dimpotrivă, cunoscând mai dinainte pe pă­rintele Damian Stănoiu, confuzia nu erai decât aparentă și voită. Și este aci locul să lămurim dublul sens, pe care îl închiseseră înlăuntrul ei intențiile noastre: pe de-o­ parte să atragem a­­tenția asupra maturității debutului care se pro­ducea și, pe de alta, să fixăm pe lector asupra asemănărilor onorabile din scrisul d-lui Damian Stănoiu cu literatura d-lor Sadovea­nu, Galac­tion și Pătrășcanu. Nu înlăturam, însă cu totul, eventualitatea unui drang în curând altfel chilometrat literar. Așteptam încă o oarecare limpezire, care nici n'a întârziat să se întâmple, mai fecund decât am fi putut-o bănui, d. Damian Stănoiu ne­a 184

Next