Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)
1928-04-01 / nr. 4
țiului scolastic, ca instrument de precizare și ierarhizare rațională a raporturilor dintre om și Dumnezeu; cei interesați pot ceti expunerile și criticile antiluteriene, de la Paber și Catharin până la Döllinger și Denifle. Nu mă gândesc la injusta eliminare a patristicei împlinită de Luther, cu excepția lui Augustin, pe temeiul că S. Ieronim și Origene n’au închinat decât câteva rânduri problemei mântuirei prin Grație. Mă uimește, însă, absența spiritului teologic — care va fi fatală Reformei — în anularea intervenției Bisericei. Biserica, totuș înțeleasă ca Trupul mistic al lui Christos supraviețuind în însăș viața christică a comunității — e una din pildele de manifestare a supranaturalului. Biserica orânduește, disciplinează viața asociativă, concretizând dinamic și tragic transfigurarea omenescului prin dumnezeesc, viețuirea efectivă a valorilor christice în locul celor apolinice sau dionisiace. Sfinții veghează — cu preotul atâtor renunțări — la păstrarea spiritualității pure, apărând’o împotriva mondenității insinuante și ispititoare, apărând’o nu cu argumente dogmatice, ci însăș cu crunta lor mâță, suptă în înfrânări. Prin această solidaritate mistică se trasmite o atmosferă de binefăcătoare și aspră spiritualitate. Dacă Biserica a alterat pe alocuri Tradiția și limfa dumnezeiască a trupului său și din pricina istoriei agitate pe care a parcurs e — nu înseamnă că potențele sale de comunicație mistică sunt pe deplin sfârșite. Pulverizând și volatilizând Biserica — folosesc expresia lui Buonaiuti — Suter a deschis porțile celui mai desfrânat și subiectiv individualism spiritual. Pricinile acestei înlăturări a Bisericei — corectiv obiectiv și impersonal — din ecuația răscumpărării, trebuesc căutate în acea lipsă a sensului teologic al lui Dumnezeu dovedit de Luther — despre care am pomenit aiurea („Itinerariu spiritual“, cap. X, între Luter și Ignațiu de Loyola). Deși sa vădit un om cu frica și iubirea de Dumnezeu bolnăvicios de dezvoltare— Luther a făcut dificilă, dacă nu imposibilă, cunoașterea experimentală a lui Dumnezeu în protestantism. A deschis în conștiință calea surogatelor religioase, confecționate dintrun imbold capricios și dezordonat de spiritualitate pseudo-mistică. Lăsând pe om fără control, exterior și obiectiv, în elanul său către Dumnezeu și mântuire — i-a îngăduit să se mulțumească și să se însenineze prin acceptarea, inconștientă, a unor experiențe de valoare evident pragmatică. Derivatele protestante moderne, și evoluția concepției religioase în filosofia germană până la Schleiermacher — sunt pildă. Dar notele acestea trebuesc încheiate. N'a fost gândul nostru de a reluat metodic și complet expunerea critică a Reformei în Germania. Ceiace am înțeles și nu am înțeles din experiența lui Lutherr — se va vedea altădată. Concluzia lui Buonaiuti merită, însă, să fie tradusă: „Politica realistă națională a ucis autonomia comunității și a sufocat puternica originalitate a soteriologiei (dogma mântuirii) mistice. Aceasta e adevărata dramă a spiritualității germane contemporane”, (pag. 411). MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA „CĂLUGĂRI ȘI ISPITE“ de DAMIAN STĂNOIU „CRESCĂTORUL DE ȘOIMI“ de EMANOIL BUCUȚA „CE AUR“ de N. PLOPȘOR... SEMNALAND printre cei dintâi debutul literar al d-lui Damian Stănoiu, exprimam tot de aci dar în chip vizibil tendențios, bănuiala că numele aceluia care semna în „Viața Românească” lunga nuvelă „In căutarea unei Parohii” se putea, foarte bine, să nu fie decât pseudonimul unui scriitor mai vechi și cunoscut. Făceam aluzie, anume, la un procedeu care se mai folosise odată, chiar în paginile aceleiaș grave reviste ieșene , cazul d-lui Mihail Sadoveanu, care iscălise acolo un roman in continuare, adunat ceva mai târziu în volum sub titlul ,Oameni din Lună”. Mai mult. Atribuiam faptul, probabilei travestiri de nume, la trei scriitori : Mihail Sadoveanu, Gala Galaction și D. Pătrășcanu. Primului mai mult pentru posibilitatea recidivei. Celui de al doilea, pentru mediul bisericesc și aerul teologal în care se desfășura acțiunea nuvelei ior ultimului, pentru atitudinea, caracteristică lui, de ușoară și persiflantă ironie. Căutând pe autorul adevărat în fiecare din ei ori situându-l numai în punctul comun de intersecție al digonalelor poligonului literar format de cei trei scriitori, nu înțelegeam însă deloc, în fond, să-i excludem putința unei existențe reale a sa, în afară și independentă de ei. Dimpotrivă, cunoscând mai dinainte pe părintele Damian Stănoiu, confuzia nu erai decât aparentă și voită. Și este aci locul să lămurim dublul sens, pe care îl închiseseră înlăuntrul ei intențiile noastre: pe de-o parte să atragem atenția asupra maturității debutului care se producea și, pe de alta, să fixăm pe lector asupra asemănărilor onorabile din scrisul d-lui Damian Stănoiu cu literatura d-lor Sadoveanu, Galaction și Pătrășcanu. Nu înlăturam, însă cu totul, eventualitatea unui drang în curând altfel chilometrat literar. Așteptam încă o oarecare limpezire, care nici n'a întârziat să se întâmple, mai fecund decât am fi putut-o bănui, d. Damian Stănoiu nea 184