Gândirea, 1931 (Anul 11, nr. 1-12)
1931-02-01 / nr. 2
MATEIU ION CARAGIALE DE RADU DRAGNEA "versurile publicate mai întâiu de d-l Caragiale lăsau să se întrevadă autorul acestei povestiri, de romancier. Poetul nu zugrăvește întâmplări străine de el și nu are de desfășurat subiecte. In Craii de Curtea-Veche s’a descoperit pe sine reușind să ne poarte prin lumea altora, iar d-sa să rămână în afară, acele prime cerințe ale genului pe care nu le găsim în ultimele încercări de a face romane românești. Vechea confuziune a romanului și prozei artistice, care a crescut prin d-l Sadoveanu până la un echivoc, întreținut și de critică, deși părea să o fi spulberat câțiva reprezentanți ai actualei generații, revine stăruitor în așa zisele poeme ale răsboiului sau ale mării. Și ceea ce este mai grav, e că acești autori nu trag cu d-l Sadoveanu consecințele stilului frumos, abdicând cu știință de la real, ci cu procedeele d-sale localizează acțiuni, situează în timp, și tind să facă oameni în carne și oase, dar care nu reușesc câtuși de puțin să trăiască, se evaporează sub artificiile stilului lucrat. Dealtfel nu e deloc necesar ca o eroare să înceteze după ce a fost denunțată, și cu atât mai puțin în literatură sau câmpul fără fund al arbitrariului, însă era de așteptat ca după d-nii Cezar Petrescu, Caragiale, critica să nu mai facă vechea confuzie. Dar ce n’a fost în stare critica să observe, au impus scriitorii singuri, aproape ca întotdeauna. Și d-l Caragiale va avea o bună parte din merit la limpezirea apelor prozei romanciere de ale celei frumoase sau artistice. Dacă se poate spune că la d-l Sadoveanu avem aproape acelaș vis sub denumirea, numai literară, a felurite figuri, care însă vorbesc aceeaș limbă și îmbracă acelaș stil, limba și stilul d-lui Sadoveanu, în povestirea d-lui Caragiale sunt tot atâți oameni diverși câți eroi adună acțiunea. Stiliștii, lăsându-se în voea cuvintelor care se atrag unele pe altele după sonorități și constelații inspirate, acopăr realul de pânza țesăturii lor unică și uniformă. Este cazul mai nou al d-lui I. Teodoreanu, care prin vidul poetic imagist a trădat de la început obiectul romanului. D-l Caragiale a înțeles că stilul nu trebue să se interpună literar de la d-sa la realități și că trebue lăsați să vorbească oamenii, fiindcă limba romanului este limba noastră a tuturora. Ceea ce în vorirea unora dintre personagiile sale este grosolan, vulgar până la abjecție și tare până al redarea pitorească, era necesar să ia pe seama sa autorul, care nu urmărește decât să fie adevărat ferindu-se să se lase înșelat asupra realului, nici din ipocrizie, și nici din considerentele stilului frumos, înzestrat cu aceste însușiri, avea autorul ,,a pătrunde sufletul omenesc în toată ticăloșia de care e în stare”, avea să creeze o povestire a viitului. Precum se știe, un roman al viitului este Cousine Bette, unul dintre cele mai trainice romane ale lui Balzac, care a trecut în galeria sa nepieritoare pe Hulor și Crevel. Ca să nu mai vorbim și de sondagiile geniale ale lui Dostoevski în acelaș abis, până la al cărui fiind părinții bisericei s’au încercat să pătrundă și să pună cu moraliștii laici în văzul nostru natura omenească. Când d-l Caragiale ne împărtășește rodul investi- 64