Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)

1954-07-22 / nr. 19

Nucleul unui ciclu de romane­ έn declaraţiile făcute nu de mult „Gazetei literare", Cezar Petrescu anunţa că, printre alte lucrări, se află sub tipar şi nuvela sa „Ajun de revoluţie 1848“ pe care o consi­deră ca puţin a deveni „nucleul unui ciclu de romane“ plănuit încă mai de mult. Acel ciclu, din care nuvela — recent apărută la ESPLA — repre­zintă „un episod de o singură zi", va purta numele „Neamul Vardarilor" şi va îmbrăţişa, probabil intr-o vastă acţiune, oameni şi fapte din viaţa mai multor generaţii. Evenimentele povestite în această nuvelă se desprind, cu prospeţimea şi acurateţea unei stampe de epocă, din „vavilonica larmă a răscrucilor de lumi şi soroace, din capitala Vala­­hiei, în acel mijloc de veac soldiu, anume luna lui iunie, ziua de 3, leat 1848“. Respectind unitatea de timp in care proiectează începutul unei mai ample acţiuni, autorul descrie drumu­rile pe care tînărul student Stroe Var­­daru, căuzaş paşoptist, le face prin Bucureşti, întru îndeplinirea unor tai­nice misiuni încredinţate lui de Nicu Bălcescu. Romancierul zugrăveşte mai intîi cadrul întîmplărilor, într-o uriaşă frază (de aproape cinci sute de cu­vinte) care pune să defileze pe dina­intea ochilor noştri, într-o succesiune de peliculă cinematografică, scene şi tipuri bucureştene de epocă. Impresia de talmeş-balmeş oriental, realizată prin acest vertiginos tur de orizont, se precizează apoi, pe îndelete, reflectată prin ochii şi gîndurile erou­lui. Ca un călător care se pregăteşte pentru o cale lungă, scriitorul îşi în­găduie mari pauze de respiraţie, în­treruperi în care cugetarea sa îşi ia zborul sigur, ca să completeze un ta­blou cu constatări mai vechi, ori să-i descopere tîlcuri noi prin legarea de un alt şi­ alt tablou. Stroe Vardaru, feciorul mai mare al clucerului Neagu Vardaru, mare negustor bucureştean, nutreşte o adin­­că dragoste faţă de norodul de clă­­caşi din care s-a ridicat neamul lui. Studiile serioase în străinătate şi re­laţiile cu cercurile revoluţionare, în special cu Bălcescu, au făcut din o­­drasla aprigului negustor un intelec­tual progresist şi un combatant pentru realizarea programului paşoptiştilor români. îmbrăcat în straie aspre de şiac, ca să nu fie recunoscut de ne­prieteni, el grăbeşte spre a transmite nişte comunicări însemnate. Pe drum este însă oprit de un fost coleg de la Paris, un filfizon spilcuit, un „hon“, cum se zicea pe atunci franţuzeşte, care îl pune la curent cu măsurile antirevoluţionare ale guvernului boie­resc. O nouă intîlnire nedorită, de data asta cu căpitanul Costache Chio­rul, zbirul tîrgului, îl aduce în situa­ţia de a-l biciui pe temutul poliţai cu propriu-i harapnic, apoi a-şi cata adă­postul prin nişte curţi dintr-o mahala, într-o goană plină de peripeţii. După contactul lui Stroe cu tîrgul şi oamenii lui, ni se descrie in cîteva linii casa părintească a lui Neagu Vardaru, fostul pandur, ajuns om bogat şi sti­mat de stăpînire pentru prestigiul în­tinselor lui vaduri neguţătoreşti de la Brăila pînă la Amsterdam. „Firea pietroasă a Vardarilor“ — cum zice autorul — nu întîrzie să se arate, în ciocnirea ca de cremeni dintre tată şi fiu, atunci când clucerul (care a uitat de lumea de „acasă, de pe fii") des­coperă că feciorul lui trage înspre „gloată" mai mult decit la avere şi boierie. Episodul se încheie în zorii zilei următoare, cu un fior tardiv al fostu­lui pandur faţă de simţămintele curate ale tinereţii, după ce Insă fiul intran­sigent părăsise peste noapte casa pă­rintească. înmărmurit, bătrinu! rămîne cu mîinile întinse, — mîinile lui încă noduroase, de fost truditor, — după feciorul pierdut, după acela „care avea să-l tîrnie şi pe dînsul, măcar pentru o vreme, în iureşul revoluţiei, unde era adevăratul loc al Vardarilor". Atît perspectivele şi tratarea amplă a acţiunii şi eroilor cit şi finalul vi­zibil abrupt confirmă intenţia episodu­lui de a fi, de bună seamă, nucleul — ori poate începutul — unui roman de mari proporţii sau al unui ciclu de romane. Acest caracter de schiţă a unei mari fresce, pe care-l vădeşte recenta nuvelă istorică a lui Cezar Petrescu, nu respinge totuşi aprecierea independentă a episodului apărut în forma iniţială, încă de acum şase ani, în „Viaţa romînească". In ciuda unor asemănări tematice, această apreciere poate să nu plece neapărat de la o paralelă cu romanul „Un om între oameni“ al lui Camil Petrescu, a cărui primă parte am vă­zut că se oprea tot „în ajun de revo­luţie 1848“. Deosebirea de structură şi de stil dintre opera celor doi pro­zatori contemporani pune mai de­grabă în lumină adevărul că despre aceeaşi temă pot scrie în chip complet diferit şi original mai mulţi autori şi că deci abordarea unui conţinut ase­mănător,­ în liniile lui mari, nu duce inevitabil la repetare sau la şablon, aşa cum mai cred unii scriitori. Confruntarea între „Un om între oameni" şi nucleul de roman „Ajun de revoluţie 1848" ne aduce dinaintea unor opere care se ocupă de aceeaşi societate şi de pe aceleaşi poziţii, a­­dică urmărind, în labirintul unui imens material istoric, aspectele majore şi tipurile reliefate acut de lupta de clasă, deci aspectele esenţiale ale vieţii acelei societăţi. Acelaşi cititor îşi poate da însă lesne seama cit de diferit scriu cei doi romancieri. Arhitectura cărţilor e diferită (Camil Petrescu scrie o frescă pe mai multe planuri, in vreme ce Neamul Vardarilor se anunţă ca un „roman-fluviu" în genul celebrat de Jules Romains şi Roger Martin du Gard) — stilul lor se deosebeşte fun­damental (romanul despre Bălcescu e scris direct, sobru, concis, pe cînd Cezar Petrescu utilizează o frază bo­gată, cu notaţii ample, adesea de re­portaj literar). Camil Petrescu urmă­reşte profunzimea şi preciziunea obser­vaţiei ; pe creatorul Vardarilor îl preo­cupă mai ales proporţiile epice şi re­peziciunea cursului evenimentelor. A­­vem în faţă două personalităţi crea­toare distincte. In „Ajun de revoluţie 1848“, din mulţimea figurilor schiţate rapid, în mişcare, se desprind portret­ele celor doi Vardari: fiul şi tatăl. Ei repre­zintă nu numai două generaţii reunite în societatea neliniştită a primei ju­mătăţi a veacului trecut,­­­dar şi două lumi, animate de concepţii care ajung diametral opuse. Stroe Vardaru ilustrează direct tipul intelectualului care, la 1848, avînd conştiinţa responsabilităţii sale, parti­cipă la evenimentele revoluţionare nu fără o nestăpînită înclinare spre ro­mantism. In schimb, Neagu Vardaru nu pă­şeşte pe un drum drept şi neted, fiind­că viaţa lui a fost mereu arena unor frămîntări. Trînta lui cu viaţa, firea lui aprigă de strîngător şi înavuţit l-au izolat de lumea celor mulţi şi a­­supriţi ca să-l aburce în tagma celor puţini şi asupritori. Neagu are de a­­părat averile lui, vadul comercial, ran­gul, moşiile şi poftele viitoarelor mă­riri. Dar în adîncul sufletului său, tot mai mijeşte flacăra năzuinţelor nea­mului de clăcaşi din care s-a ridicat. Mîinile lui îi amintesc mereu de unde vine — despre originea sa îi vor mai aminti şi alţii, înfruntîndu-l cu cerbi­cie : Stroe, fiul său şi Pîrvu, un vechi tovarăş din vremea luptelor lui Tudor. In ansamblul „nucleului“ de roman, Neagu Vardaru, bine tipizat, ne făgă­duieşte un drum plin de cotituri, as­cunzişuri şi surprize. Episodul prezent dezvăluie contradicţiile care macină destinul acestui personaj, reprezentant al burgheziei în ascensiune, pe care originea şi amintirile îl trag spre clasa asupriţilor, iar situaţia lui pre­zentă, interesele de parvenit îl ală­tură duşmanilor poporului. In acelaşi timp, poziţia socială a tagmei negus­torilor mari, alăturată pe rînd celor două tabere, îl împotriveşte vremelnic clasei feudale, în sprijinul revoluţio­narilor Printr-un artificiu literar, au­torul recurge în acel moment la ima­ginea „mîinilor care-şi aduc aminte", imagine de care însă abuzează, ajun­­gind să sugereze că tovărăşia bătrî­­nului Vardaru cu căuzaşii s-ar datora în primul rînd unui prezumtiv glas al sîngelui, în speţă mîinilor, atît de muncite cu ani în urmă, ce furnizează conştiinţei sale un fel de „memento". Fără îndoială că personajul acesta complex, de o promiţătoare amploare, se va dezvolta firesc potrivit realelor lui dimensiuni. Înainte de a trece la celelalte, e locul să constatăm că, sub raportul proporţiilor, eroul pozi­tiv (Stroe Vardaru) e mult prea li­near, îngustimea „fişei" lui fiind de natură să nu ne ofere deocamdată o replică la tipul celuilalt Vardaru care se anunţă masiv. Deosebit de interesant se arată şi chipul caricatural al „lion“-ului Coco Conduraky, conturat cu multă vervă ironică, cunoscută la Cezar Petrescu în caracterizarea unor personaje simi­lare, de exemplu a lui Toto Saranda din ciclul 1907. In viguroase şi suges­tive trăsături e zugrăvit poliţaiul săl­batic şi decăzut, căpitanul Costache de la Agie, dinele de pază al regimu­lui boieresc şi turcesc. Şi rămîne în­tipărită în mintea cititorului scurta a­­pariţie a olteanului Pîrvu, fostul ostaş din ,,oastea izbăvirii" a lui Tudor din Vladimiri, venit cu sofii săi să se alăture căuzaşilor Bălcescului. Din „neamul Vardarilor" ni se pre­zintă fugar şi cealaltă ramură, din Moldova, a profesorului Pavel Var­daru de la Academia Mihăileană, ale cărui vlăstare s-au şi înrolat în mişca­rea de eliberare naţională. Nuvela conţine numeroase alte „proiecte" de personaje, mai ales din păturile mun­citoare: lucrători, mici slujbaşi, ţă­rani lipsiţi de pămînt, care urmează să se desăvîrşească în volumele vii­toare. ★ Nuvela lui Cezar Petrescu, recent apărută, este şi o făgăduială din par­tea unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori romîni contemporani, că o nouă evocare a neuitatului an 1848 va veni să îmbogăţească literatura noastră. Ţinind seama de vastul plan de activitate al romancierului, această făgăduială constituie şi un document literar a cărui cercetare bucură şi interesează atit pe cititori, cit şi pe obişnuiţii condeiului. Aceste note de lector nu pot fi în­cheiate înainte de a sublinia preţuirea pe care o merită ilustratorul A. Stoi­­cescu, semnatarul vignetelor pline de culoarea epocii şi de înţelegere faţă de textul ilustrat. Mihnea Gheorghiu I­ntre anii 1940—1944, ani de fur­tună ai Franţei, Aragon a fost crainicul înflăcărat al poporului francez în lupta împotriva hitle­­rismului invadator, un dîrz şi neîn­fricat luptător din mişcarea de rezis­tenţă. Sub pseudonimul François La Colère, el a scris în aceşti ani unele din cele mai arzătoare versuri fran­ceze, pătrunse adine de marea sa iu­bire pentru patrie şi de ura cloco­titoare împotriva fasciştilor, împotriva asupritorilor. In aceste împrejurări, Aragon s-a ridicat la înălţimea unui m­are poet cetăţean, accentele sale revoluţionare atingînd uneori impetuosul avînt, dîr­­zenia, patosul şi combativitatea ver­surilor de foc danteşti. Continuînd şi dezvoltînd experienţa de luptă acumulată în anii rezistenţei, romanul lui Aragon „Comuniştii“ zugrăveşte într-o mare, bogată şi va­riată frescă, viaţa de tumult şi fră­­m­uri a poporului francez intre anii 11­39 -1945 Au apărut pînă acum cinci volume în Franţa, iar în româ­neşte, zilele acestea a ieşit de sub tipar — în traducerea lui Constantin Ţoiu — volumul patru. Din lumea fremătătoare de viaţă a romanului lui Aragon se desprind in primul rînd eroii care reprezintă tot ce are mai bun poporul francez A­­ce­­ia sunt comuniştii, militanţi ac­tivi pentru interesele şi libertatea Franţei luptătoare. Cu o mare putere de reprezentare Aragon a creat chi­purile centrale ale unor oameni înaintaţi care nu mai pot fi uitaţi niciodată. Un asemenea om este Raoul Blan­chard, muncitor la uzinele Renault, voluntar în Spania, activist îndrăzneţ şi patriot, care nu dă înapoi în faţa nici unei primejdii, ducînd chiar în primele linii pe front cuvîntul de luptă fierbinte al partidului. Aşa este mai cu seamă Joseph Gigoix, una din cele mai emoţionante şi mai mişcă­toare figuri ale cărţii. Grav­­ănit, încă de la primele atacuri hitleriste, el rămîne orb, fără mîini şi picioare. In spital, luptătorul dă dovadă de o u­­riaşă forţă morală, de o mare putere de î­nţelegere a scopurilor şi acţiunii partidului Fără a se plînge, el pri­­veşte drept în faţă, bărbăteşte, starea în care se află — asemenea lui Pavel Korceaghin sau Alexei . Meresiev, cu­noscuţii eroi ai lui Ostrovski şi Boris Polevoi — singura preocupare a lui Gigoi, este şi acum aceea de a fi şi mai departe cît mai folositor parti­dului şi patriei. Comuniştii lui Aragon provin din pături sociale deosebite. Numeroase sunt figurile de comunişti intelectuali, ca un reflex direct al acţiunii pe care a dus-o în anii aceia Partidul Comu­nist Francez pentru a stringe în ju­rul său pe intelectualii cinstiţi. Aceste personaje au multe trăsături amintind personalităţi reale cunoscute. Aşa este de exemplu profesorul Michel Falzer (portretul literar al lui Po­litzer, asasinat de hitlerişti în 1942), aşa sunt Armand Barbentane, redac­tor la „L’Humanité“, sau deputatul Lu­cien Cesbron şi mulţi alţii. Viu reliefate sunt figurile femeilor luptătoare, ’ ale comunistelor. Ele în­trupează toată dîrzenia şi combativi­tatea fiicelor poporului francez, înse­tat de libertate şi luptînd pentru ma­rile idealuri sociale, Iat-o astfel pe Rose Ducéh­ier, pe Margueritte Cor­­visart, provenind din mica burghezie, care sub îndrumarea partidului şi-a format o concepţie înaintată despre lume şi activează febril şi curajos pen­tru a răspîndi prin manifeste, cu pre­ţul vieţii, ideile luminoase ale par­tidului. ■ De cealaltă parte a baricadei, un impresionant lot, în culori întunecate, din vasta frescă a lui Aragon, îl for­mează personajele negative, recrutate în marea lor majoritate dintre con­ducătorii reacţionari ai Franţei, din marea burghezie şi finanţă. Sunt pre­zenţi bancherii, şacalii industriali, ca Denis d’Aigrefeuille ori Wisner, fabri­cant de tancuri, care nu se sfieşte să aibă legături în acelaşi timp şi cu Londra şi cu Berlinul. Ei sunt abilii trăgători de sfori, urzitorii din um­bră ai războaielor de jaf şi cotropire. Ei mînuiesc cu dibăcie diabolică ma­rionetele politice. Majoritatea perso­najelor negative o formează, de altfel, tocmai această faună de politicieni corupţi. Se adaugă aici şi nenumăraţii reprezentanţi ai culiselor diplomaţiei, sau experţii în acţiunile de spionaj şi trădare. Aci trebuie să subliniem un foarte interesant şi specific proce­deu artistic, — împletirea realită­ţii cu ficţiunea artistică — pe care îl utilizează Aragon în reprezentarea acestor personaje. Astfel, în roman apar Daladier, Paul Reynaud, mare­şalul Pétain, George Bonnet şi alţi reprezentanţi ai Franţei politice ai ani­lor acelora. Alături de asemenea po­liticieni, identificaţi prin numele şi acţiunile lor care au adus atît rău Franţei şi democraţiei, apar alţii ca Dominique Malet, deputat radical, cu totul devotat lui Daladier, ori ca de­putatul neofascist, cagulardul Romain Visconti. Prezentarea unor asemenea personaje reale, care se pot uşor iden­tifica, accentuează şi mai mult ca­racterul istoric documentar al operei lui Aragon. întreaga Franţă trăieşte şi freamătă in paginile cărţii lui Aragon. De alt­fel, foarte multe capitole ale cărţii sînt parcă tot atîtea reportaje vii, trăite, ale anilor acelora: problema neinter­venţiei în Spania, exodul spaniolilor republicani care se refugiază în Franţa, problema pactului germano­­sovietic (august 1939), cu întreaga atmosferă pe care încerca s-o creeze burghezia reacţionară în jurul acestui pact, măsurile luate împotriva comu­niştilor punerea în ilegalitate a partidu­lui, suprimarea ziarului „L’Humanité", punerea sub acuzare şi ridicarea imu­nităţii parlamentare grupului co­munist francez Duclos, Fajon, Bonté, etc. Cu o deosebită ascuţime şi putere de pătrundere descrie Aragon haosul strategic militar al Franţei, haos re­dat cu minuţiozitatea unui jurnal de front. Scriitorul surprinde cu lucidi­tate contradicţiile între englezi şi francezi, rivalitatea lor politică care duce şi la o rivalitate şi neînţelegere militară, generatoarea dezastrelor mi­litare şi a invaziei Franţei de către tancurile hoardelor hitleriste. Din lumea atotcuprinzătoare a o­­perei lui Aragon nu pot lipsi acele personaje „neutre”, „apolitice“, dar in fond oameni cinstiţi, oameni sim­pli. Acestea evoluează treptat spre do­­bîndirea unei depline înţelegeri a situaţiei politice. Cu fiecare volum al cărţii lui Aragon ele se lămuresc şi se conturează pozitiv tot mai net şi curînd vor veni pentru a mări rîndu­­rile luptătorilor pentru libertatea Fran­ţei, rîndurile comuniştilor. De altfel, procesul acesta de lămurire şi de a­­tragere a oamenilor simpli şi cinstiţi spre măreţele idei ale partidului sînt tipice şi situaţiei din Franţa actuală in care Partidul Comunist Francez, ridicînd steagul libertăţilor democra­tice aruncat peste bord de burghezie, duce cea mai indîrjită luptă pentru democraţie, pentru libertate naţională şi pace. Asemenea personaje sunt Robert Gaillard, membru dinainte de război al asociaţiei „France-U.R.S.S.“, om cinstit, iubitor de „linişte’’ personală Sub impulsul evenimentelor, în lumina explicaţiilor marxiste, el se va lămuri din ce în ce mai mult şi suntem­ sin­guri că va deveni un activ luptător al partidului. Aşa este şi Watrin, un om loial, care a crezut sincer în idea­lurile „democraţiei“ burgheze, dar care asistînd la loviturile îndreptate de reprezentanţii unei asemenea de­mocraţii împotriva luptătorilor comu­nişti evoluează radical spre stingă. Cazul cel mai interesant îl oferă însă perechea de îndrăgostiţi, a cărei dra­mă personală se împleteşte cu aceea a Franţei anilor acestora, Cécile Wis­ner şi Jean de Moncey. Aceşti doi tineri vor şti să se smul­gă din mediul burghez în care s-au născut, vor şti să lupte împotriva pre­judecăţilor, împotriva atracţiei banilor. Procesul de clarificare este grăbit la Cécile prin cunoaşterea unui minunat tip de comunist, cum este Gigoix, pe care îl îngrijeşte la spital, iar la Jean de cunoaşterea realităţilor de ne­front şi a unor luptători comunişti ca Blanchard, împreună cei doi tineri ajung la concluzia că burghezia Franţei, oligarhia dominatoare, sînt putrede pînă în măduva lor şi că tre­buie să lupte cu fermitate şi să rupă cu trecutul Perechea aceasta de în­drăgostiţi este desigur una din cele mai izbutite realizări ale marelui ro­man francez. Cartea lui Aragon este una din cele mai populare şi mai iubite cărţi ale Franţei. In ce constă caracterul popular al romanului? In primul rînd în optica lui, in lumina sub care Aragon vede realitatea şi lumea. A­­ceastă concepţie despre lume şi socie­tate demonstrează clar că Aragon a scris de pe poziţiile cele mai înain­tate şi m­ai combative, acelea ale cla­sei muncitoare franceze, ale poporu­lui francez. Interpretarea tuturor si­tuaţiilor, a ideilor şi oamenilor se face cu ochiul lucid, critic, al artistului angajat. In acelaşi timp trebuie să a­­rătăm că înţelegînd în modul cel mai just raporturile reale, pătrunzînd mie­zul situaţiilor, Aragon nu se rezumă niciodată la redarea brută a faptelor. Realismul lui Aragon are şi calitatea de a privi personajele în devenire, in viitor. De aceea se poate vorbi cu certitudine despre caracterul militant al operei „Comuniştii“, o mărturie a orientării către realismul socialist. Cele cinci volume ale romanului lui Aragon „Comuniştii“, apărute pînă as­tăzi, sînt o operă de mare valoare propa­gandistică şi agitatorică în sensul cel mai inait al cuvîntului. Literatura ca­pătă la Aragon înalta ei funcţie edu­cativă. Cartea este un adevărat imn de slavă adus luptei poporului şi glo­riosului Partid Comunist Francez, purtătorul steagului libertăţilor Fran­ţei. Dar cartea nu este numai o glo­rificare a trecutului, o frescă istorică, oricît de izbutită, ci şi proiectarea în viitor a tuturor posibilităţilor şi nă­zuinţelor poporului francez Romanul izbuteşte să comunice cititorilor un puternic optimism, o mare încredere în om, în viitor, în popor. Și în a­­ceasta constă în primul rînd umanis­mul socialist, umanismul marelui scriitor francez Louis Aragon Alexandru Bălăci O epopee a F­ranței luptătoare ★ GAZETA LITERARĂ Esenţialul în viaţă — esenţialul (Urmare din pag. I-a) ţară fericită, nu care avem pe cine iubi şi stima“. Din păcate, se pare uneori că unii din dramaturgii noştri nu cunosc nici aceste cuvinte ale lui Gorki, iar ceea ce e şi mai rău, e că acei drama­turgi nu cunosc nici ţara despre care vorbeşte Gorki şi în care trăiesc ei. Insă, dacă vorbim despre tradiţiile dramaturgiei lui Gorki, e greu să se găsească în istoria literaturii un alt exemplu de iubire nemărginită a dra­maturgului faţă de­ oamenii puter­nici, vii, sănătoşi­­ şi de dispreţ dis­trugător faţă de toate ticăloşiile de orice fel. încă la începutul sec. al XX-lea, Gorki a ştiut nu numai să opună lumii micilor burghezi din Ru­sia de atunci pe Nil, dar să-l şi facă acuzator şi judecător al acestei lumi. Ce să mai spunem despre drama­turgii care astăzi bolborosesc că ur­mează aproape întocmai poruncile lui Gorki de a demasca ce e mic-bur­­ghez, însă de fapt, în piesele lor nu izbutesc să arate în toată plinăta­tea oamenii care în viaţa noastră reală se ridică cu toată puterea atît împotriva rămăşiţelor mic-burgheze cit şi a rămăşiţelor oricărei alte in­famii capitaliste. Unii dintre aceşti dramaturgi în­drăznesc să se declare asanatori şi sacagii, fără să întrebuinţeze acolo unde trebuie aceste cuvinte ale lui Maiakovski. Dar ei uită principalul, că Maiakovski ştia în numele cui işi spunea el asanator şi sacagiu ; el a creat cu o forţă imensă chipul posesorului de paşaport sovietic, al Cetăţeanului Sovietic scris­ cu literă mare, şi de pe poziţia acestui cetă­ţean tuna împotriva a ceea ce era rău şi trivial. Nu în zadar, în zilele noastre, se joacă cu atîta succes piesa satirică a lui V. Maiakovski: „Baia“, în care el, cu mulţi ani înainte, îi scarmănă un chip necruţător pe toţi birocraţii şi conformiştii şi-i nimiceşte de pe poziţia omului care priveşte departe în viitor. Problema numărului eroilor pozi­tivi şi negativi în piese, în general, şi în comedii în special, e o pro­blemă de foarte mică importanţă. Sunt profund convins că, de exemplu, A. Korneiciuk, hotărîndu-se să scrie piesa satirică „Frontul“, nu s-a preo­cupat deloc de calculul prealabil cu privire la numărul personajelor po­zitive şi negative, pe care va trebui să le înfăţişeze. Pe el îl interesa e­­senţialul şi anume : dezrădăcinarea „gorlovismului" din armata noastră şi a alcătuit piesa cum era mai bine pentru a realiza concepţia creatoare, şi a reuşit. Esenţialul nu constă în numărul personajelor pozitive sau negative, ci în răspunsul la întrebarea pentru ce îşi­ creează autorul piesa , oare îşi urăşte cu adevărat personajele nega­tive sau numai se preface că le ură­şte, iar în realitate le tratează cu toată indulgenţa sau chiar cu curio­zitate ; îşi iubeşte oare cu adevărat, din suflet, eroii pozitivi sau îi aduce pe scenă cu­­indiferenţă, pentru un echilibru artificial. In ultimul timp, unii dramaturgi şi critici prezintă o alternativă ciudată . Ce e mai bine — o comedie fără nici un erou pozitiv sau o comedie cu eroi pozitivi slabi ? In acelaşi timp se stabileşte aproape ca o lege că eroii negativi din comedii sunt oa­meni vii, iar cei pozitivi — scheme. Pentru a apăra această teorie ciudată, ni se dau chiar exemple clasice : Nelkin din „Nunta lui Krecinski“ e prezentat aproape ca o „categorie veşnică“ de erou pozitiv într-o come­die, care a fost, este şi va fi ca atare. Dar ne întrebăm, dacă Suhovo-Ko­­bîlin, datorită condiţiilor timpului său şi concepţiei sale, n-a ştiut să opună în comedia lui canaliei talentate Kre­cinski un adevărat om pozitiv, de ce să punem în aceeaşi balanţă şi co­media sovietică ? Oare lipsesc în realitatea noastră oamenii de talent şi, voi adăuga, de spirit, care­ să demaşte tipurile ne­gative, avînd asupra lor o superio­ritate vădită, nu numai în ceea ce priveşte concepţia justă generală asu­pra lucrurilor, ci şi în ceea ce pri­veşte forţa caracterului, talentului şi farmecului uman ? In jurul nostru e­­xistă mulţi oameni de felul acesta şi atunci nu înţelegem de ce n-ar intra ei în comediile noastre ! Să ne oprim asupra unui exemplu, care la prima vedere pare că dez­minte cele afirmate de noi mai sus. In comedia lui V. Minko „Fără a-i spune pe nume“, eroii negativi sunt descrişi cu mai multă strălucire de­cit cei pozitivi. Cu toate acestea, co­media, în genere, a fost­­­reuşită. Şi ce rezultă din asta ? Comedia a reu­şit, fiindcă eroii negativi sunt demas­caţi nu numai prin cuvinte juste, ci prin însuşi mersul vieţii şi rămîn ca nişte proşti în faţa eroilor pozitivi, pe care spectatorul îi simpatizează, cu toate că nu sînt descrişi destul de conştiincios, asta — In primul rînd. In al doilea rînd, dacă V. Minko și-ar fi descris eroii pozitivi cu mai mult talent, cu mai multă strălu­cire și umor, subliniem cu umor, am fi avut nu o comedie reuşită, ci o comedie bună. Sarcina de a demasca fenomenul negativ stă într-o anumită măsură în faţa fiecărui scriitor care vrea să scrie adevărul despre viaţă, fără să ocolească asperităţile şi laturile um­brite. Gradul de atenţie pe care scrii­torul trebuie să-l acorde demascării negativului nu poate fi decretat , atît individualitatea scriitorului, cît şi ca­racterul fenomenelor de viaţă cuprinse de el în orbita cîmpului său vizual, determină foarte multe lucruri. E ne­îndoios însă un singur fapt : forţa idealurilor pozitive ale scriitorului trebuie redată în orice operă în toată amploarea ei. Trebuie să simţim cum scriitorul se cutremură de ură şi dis­preţ faţă de ticăloşiile pe care e sili — da, tocmai silit, — să le tragă de urechi şi să le scoată la lumina soarelui, pentru a le nimici şi nici­decum pentru a le colecţiona. Ticăloşia expusă, dar nedemascată sau demascată numai formal şi care nu provoacă în spectator sentimentul de repulsie şi ură, d­e în literatură un rău. A arăta fenomenul negativ numai în scopul colecţionării, in­seamnă a dăuna societăţii. Şi de cele mai multe ori cu asta se ocupă oa­menii care, în menirea lor de a biciui laturile întunecate ale vieţii noastre şi sub pretextul că-şi fac datoria faţă de societate, au găsit doar o ocazie potrivită de a-şi etala în văzul tu­turor propriul lor spirit mic-burghez, acumulat an cu an. Cînd citeşti piese ca „Prinţul moş­tenitor“ de A. Marienhof, nu simţi deloc că autorul e silit să scoată la iveală ticăloşia şi mucegaiul pen­tru că vrea să te nimicească. Dim­potrivă, uneori ni se pare că dacă această ticăloşie şi acest mucegai ar fi nimicite, autorul n-ar şti de ce să rîdă, despre ce să scrie, fiindcă pu­ţin îl interesează restul. Asemenea piese, după cum pe bună dreptate s-a remarcat la noi, sînt un exemplu de dramaturgie cu adevărat lipsită de conflict, căci deși din punct de vedere teoretic sentimentul de dreptate în ele pare că învinge, to­tuși acest sentiment învinge numai dincolo de scenă. Cineva dincolo de scenă a luat hotărîrea să-i înlăture pe carierişti şi birocraţi, cineva­­ a demascat dincolo de scenă pe ne­trebnici. In piesă s-au făcut aluzii la faptul că undeva, dincolo de scenă, ar exista forţe capabile să se răfu­iască cu netrebnicii aduşi pe scenă, dar, de fapt, pe scenă nu se produce nici un fel de luptă. Toate efortu­rile autorilor au fost întrebuinţate pentru a ne prezenta pe ticăloşii ne­trebnici cît se poate mai viu, mai interesant, mai atractiv, iar adver­sarii lor — oameni buni — au fost înfăţişaţi la întîmplare, ca oameni fără trup şi stare, şi, în felul acesta, realitatea noastră a fost denaturată în chipul cel mai grosolan. Exact în felul acesta stau lucrurile, de exem­plu, în piesa „Oaspeţii“ de L. Zorin, piesă despre al cărei fond dăunător nu au fost sezisaţi la început mulţi scriitori, printre care şi autorul a­­cestor rînduri. In genere, asemenea piese false au ajuns la astfel de rezultate, atunci cînd eroii negativi au existat real la ele, în carne şi oase, iar cei po­zitivi participau doar exterior, ne­fiind în stare să învingă răul cu forţele lor şi bizuindu-se doar pe aju­torul din afară. Oare ce înseamnă asta, dacă nu aceeaşi dramaturgie lips­ită de con­flict, privită invers, împotriva căreia am luptat şi vom lupta ! Faptul că pînă la urmă puterea sovietică, poporul sovietic, demască şi înlătură cu succes diferiţi netreb­nici şi oameni înstrăinaţi, diferiţi pur­tători activi ai rămăşiţelor capitalis­mului şi colportori ai molimii capi­taliste, — aceasta este, fireşte, ade­vărat, însă la formă generală acest adevăr e perfect cunoscut şi fără ajutorul dramaturgilor. Cum sînt de­mascaţi la mod concret şi făcuţi ino­fensivi în viaţa noastră parrtenii tică­loşi şi înstrăinaţi, iată, aceasta do­reşte să vadă spectatorul pe scenă ! In viaţa reală, adevăraţii oameni sovietici au de partea lor toate avan­tajele Ei sînt mai mulţi, fiindcă ei alcătuiesc majoritatea covîrşitoare a poporului. Ei sînt mai inteligenţi şi mai puternici, şi ei nu înving numai datorită foiletonului din presa cen­trală sau hotărîrii comitetului regio­nal. Dimpotrivă, de multe ori foile­tonul din presa centrală sau hotă­rîrea respectivă care-i demască pe oamenii răi apar ca rezultat al efor­turilor, al activităţii, al luptei patrio­ţilor sovietici, a oamenilor cu mo­rală şi principialitate comunistă înaltă, care, în unele cazuri, au dus bătălia înainte de apariţia foiletonului ce bi­ciuia ticăloşia şi murdăria, iar în altele înainte de a fi condamnaţi aşa cum merită, de către opinia pu­blică, oamenii care defăimează numele de comunist. A crede că lucrurile stau altfel în­seamnă a ne închipui că oamenii noş­tri sînt indivizi fără vlagă, care, deşi suferă din cauza diferitelor răutăţi, nu stnt capabili să scape de ele. Asta înseamnă a avea un punct de vedere nejust despre puterea caracterului, despre măsura principialităţii şi fer­mităţii eroilor noştri pozitivi, care stat fii ai poporului şi se numără cu milioanele. Şi cînd critica îşi ridică glasul îm­potriva scriitorilor care n-au înţeles întreaga profunzime a sarcinilor tra­sate de partid în faţa literaturii, ei nu stat deloc criticaţi că au arătat oameni răi , oamenii răi trebuie ară­taţi. Ei nu sînt criticaţi deloc pentru că au adus pe scenă răul, căci răul trebuie dat în vileag şi nu tăinuit. Ei sînt criticaţi că n-au arătat cum intr-adevăr acest rău e demascat la viaţă de către oamenii sovietici, care construiesc o lume nouă şi care, stă­­pînind puternica armă a criticii şi autocriticii, ei înşişi, cu forţa şi au­toritatea lor, elimină cu tărie din so­cietate pe oamenii răi şi mătură răul din calea lor. Dacă lucrurile nu s-ar petrece aşa, n-am putea construi o societate nouă, comunistă, şi doar noi o construim şi încă o construim victorios. Nu e vorba aici deloc de o dozare farmaceutică — atîta bun, atîta rău. E vorba dacă scriitorul cunoaşte viaţa societăţii noastre, dacă o înţelege, dacă-i vede perspectiva dezvoltării sau nu o înţelege, nu-i cunoaşte şi nu-i vede această perspectivă. Susţine el oare numai prin vorbe credinţa în victoria regimului nostru, a ideilor noastre, sau vede în exemplul oame­nilor vii, cum şi de ce înving aceste idei, acest regim. Dramaturgia, fără eroi pozitivi pu­ternici, cu suflete minunate, care ne sunt dragi, e tot atît de goală şi de neinteresantă, cum ar fi de goală şi de neinteresantă — şi mai mult decit atît : imposibilă — viaţă fără oameni buni ! Nu întîmplător, amintindu-ne de o serie de spectacole şi piese apărute în ultima vreme, ne gîndim cu căldură şi emoţie, la primul rînd, la întru­chipările vii ale caracterelor adevăra­ţilor oameni sovietici în luptă şi miş­care. Astfel ne amintim de entu­ziastul şi curajosul Pavlik Tucikov şi de duioasa, gingaşa şi, în acelaşi timp, neînduplecata Liusea Vederni­kova din „Anii peregrinărilor“ de A. Arbuzov. Ne amintim de Selihov, de tăcutul şi fermul Selihov, care piere fiziceşte, dar care învinge în luptă, din „Un tovarăş de drum primejdios“ a lui A. Salînski. Ne mai amintim de Ecaterina Topilina din piesa „Inima nu iartă" de A. Sofronov, o femeie care, datorită forţei ei sufleteşti, cu­rajului şi principialităţii ei, a putut să învingă cea mai profundă dramă personală. In acelaşi timp, vorbind despre lo­cul eroului pozitiv în dramaturgia noastră şi despre principiile repre­zentării fenomenelor şi tipurilor nega­tive, trebuie să subliniem cu hotă­­rîre că nu apelăm la atenuarea criticii, ci la adîncirea ei. E nejust şi dăunător a rupe in li­teratura noastră problema reprezen­tării fenomenului pozitiv de problema reprezentării celui negativ : fără o , înţelegere justă a fenomenului pozitiv, nici cel negativ nu poate fi înţeles. Tot atît de nejuste şi dăunătoare sînt încercările de a ignora în genere aceste probleme, dizolvînd înseşi no­ţiunile de pozitiv şi negativ în no­ţiunea obiectivistă, de „simplu om viu", care nu e nici rău, nici bun, de om la genere. Sarcinile literaturii noastre sînt dictate de sarcinile construirii socie­tăţii comuniste. Cunoscînd documen­tele celui de al XlX-lea congres al partidului, hotărîrile plenarelor C.C., noi, scriitorii, am văzut întreaga forţă şi lipsa de compromis în critică, ma­nifestată în aceste documente de par­tid. Insă ar fi orb acela dintre noi care n-ar vedea că toată această cri­tică e bazată pe aprecierea reală a forţelor noastre şi a perspectivelor noastre, pe prezentarea a sute şi m­ii de exemple concrete pozitive, pe cu­noaşterea obiectivă şi multilaterală a tuturor victoriilor istorice obţinute de noi şi a tot ceea ce este pozitiv, a tot ceea ce se realizează acum, pe adînca încredere în forţa regimului, a partidului şi a poporului nostru. Trebuie să fii orb şi surd ca să nu înţelegi ce raport direct au toate acestea cu sarcinile literaturii. Căci e imposibil să scrii adevărul despre societatea noastră, fără să pui in rer­trul operei literare ceea ce e po­zitiv şi hotărîtor, ceea ce determină mişcarea înainte. Tocmai datorita a­­cestor forţe pozitive ne permitem să ridicăm cu atîta sinceritate şi hotă­­rîre problema lipsurilor şi slăbiciu­nilor noastre, s-o ridicăm in viaţă şi s-o ridicăm şi în literatură K. Simonov (Traducere din „PRAVDA“, nr. 185) în dramaturgie Mr. Guliver Pickerston în Ţara uriaşilor C­hiar înainte de a trece frunte­riile Ţării Romîneşti, Mr. Gu­­liver Pickerston, emisar diplo­matic al reginei Engliterei, are o tresărire de spaimă la vederea unor cămăşi de in cu mineci lungi, întinse la uscat pe o fringhie in curtea hanu­lui, unde făcuse un scurt popas. Starea sufletească a lui Mr. Guliver Pickerston te duce cu girului la emo­ţiile celuilalt Guliver, eroul lui Jona­than Swift, care intr-una din călăto­riile sale de pomină ajunge şi el in­tr-o ţară a uriaşilor. Dealtfel, nu numai potrivirea situaţiilor iniţiale dar şi însuşi titlul nuvelei: „Mr. Gu­liver Pickerston in Ţara uriaşilor" a­­rată că autorul ei s-a gîndit să su­gereze cititorului o asemenea analo­gie. Dar pe cită vreme eroul lui Swift trece prin pericole reale iar compor­tarea lui nu-i ştirbeşte prestigiul de om curajos. Guliver Pickerston trans­formă in imaginaţie proporţiile me­diului înconjurător şi se inspăimintă de propriile lui scorniri. Petru Vintilă foloseşte procedeul exagerării artistice, nu pentru a crea personajului său o realitate fabuloasă, in care acesta să se mişte ca un erou de basm, ci spre a-l reliefa mai pregnant unele trăsă­turi de caracter in scopul de a-l sa­tiriza mai cu vehemenţă. Spaima care-l cuprinde pe Guliver Pickerston nu este rezultatul unei re­acţii psihice faţă de fenomene cople­şitoare ale naturii. Mr. Pickerston so­seşte în Ţara Rominească avînd o mi­siune secretă. De aceea se ascunde sub nume fals, dîndu-se drept negus­­tor englez. De fapt îl cheamă Grawey *) Nuvelă de Petru Vintilă — Viaţa rominească nr. 4/1954, şi este lord. A primit din partea re­ginei lui misiunea de a culege infor­maţii referitoare la bogăţiile Ţării Ro­­mineşti in scopul acaparării lor in fo­losul Engliterei. In tainicul raport pe care-l întocmeşte, Mr. Guliver înşiră cu priceperea unui om de afaceri o întreagă listă de bunuri, apreciindu-le calităţile din punct de vedere al cîşti­­gului. Dar, spre deosebire de un ne­gustor de rind, Mr. Pickerston nu se lansează in afaceri mărunte, ci con­cepe totul in stil mare ; vrea să aca­pareze întreaga Ţară Rominească. Pentru a înţelege manevrele di­plomatice ale lui Pickerston, tre­buie să ţinem seama că acţiunea nu­velei se petrece, după toate aparen­ţele, în secolul al 18-lea, perioadă în care domnitorii Ţării Romîneşti se aflau pe de-a întregul la discreţ­ia Por­ţii Otomane. Autorul nu indică date istorice concrete. Capul ţării apare sub denumirea generică de „domnitor". Este un om slab, bun numai de petre­ceri şi chiverniseală, se plînge de ne­supunerea pămîntenilor şi trăieşte în­­tr-o teamă permanentă că va fi schim­bat din domnie. De aceea, mai ales în discuţiile cu caracter oficios, caută să se comporte astfel ca să fie pe placul marelui serascher, Aga-Uzun. Cu înde­lunga lui practică in dezlegarea iţelor diplomatice, Mr. Pickerston işi dă seama că trebuie să cîştige simpatia şi încrederea dregătorului turc. Cîteva pungi de aur cimentează proaspăta le­gătură de amiciţie. Ocupat cu petre­ceri, discuţii de afaceri, visind la a­­vantajele ce i le rezervă viitorul — Mr. Pickerston uită pentru o vreme că s-ar afla într-o ţară a uriaşilor Insă un in­cident petrecut în cetatea de scaun îi tulbură iarăşi liniştea. Oamenii lui Ion Zavergiul au stîrnit o busculadă, omo­­rind pe marele vornic. Ion, căpetenia incursiunii, este prins şi aruncat în închisoare. Împreună cu Uzun-Aga, Mr. Pickerston se duce să-l cerceteze în temniţă. Scena aceasta constituie unul din momentele nodale ale nuvelei. Toate firele , acţiunii, care se desfăşuraseră pînă acum izolate în aparenţă, se încrucişează spre a crea o situaţie plină de dramatism. Cititorul se aş­teaptă la o confruntare dramatică în­tre personaje care reprezintă două ten­dinţe antagonice. Din păcate scriitorul ratează această scenă. Are loc o dis­cuţie convenţională, in cursul căreia Ion, răspunzînd la întrebările lui Pic­kerston, debitează cîteva fraze gene­rale despre boieri. Aceeaşi lipsă de intensitate dramatică se vădeşte­­şi în episodul final unde are loc din nou o ciocnire intre cele trei personaje. Uzun- Aga şi Mr. Pickerston se află prizo­nierii lui Ion care între timp scăpase din captivitate. Scăderile se datoresc insuficientei adinciri a figurii condu­cătorului zavergiilor. Sentimentele, gin­­durile sale, motivele care îl îndeamnă la acţiune, nu ne sint dezvăluite In totalitatea ei, nuvela însă cîştigă interesul cititorului. Succesiunea rapidă a evenimentelor, pe care le urmăreşti pe alocuri cu surîsul pe buze, alteori cu un sentiment de îneîntare, reconsti­tuie, intr-un chip original o perioadă istorică în trăsăturile ei esenţiale. Fo­losind procedeul exagerării artistice pentru a sublinia antiteza intre Mr. Pickerston şi locuitorii de baştină ai Ţării Romîneşti, autorul reuşeşte să dea un relief pregnant ideilor pe care le conţine nuvela, spre a le face per­sistente în sufletul cititorului. V. Nicerovici X) ILYA EHRENBERG (monografie) de T. TRIFONOVA In editura „Gartera rusă" a apărut un studiu critic despre opera lui Ilya Eh­renburg, studiu semnat de T. Trifono­va. Monografia se remarcă prin obiec­tivitate ştiinţifică, prin analiză princi­pială şi competentă, menită să lum­i­neze trăsăturile caracteristice ale per­sonalităţii marelui scriitor şi gazetar sovietic şi să explice înrîurirea operei sale pe plan mondial. Cercetînd drumul evoluţiei ideolo­gice şi artistice a lui Ilya Ehrenburg, criticul pătrunde în păienjenişul di­­buielilor şi căutărilor adesea defici­tare, din ani tinereţii, nu evită dez­văluirea erorilor sau confuziilor grave, nu nivelează perioadele pline de aspe­rităţi din activitatea literară şi publi­cistică a talentatului scriitor sovietic. Referindu-se la acea fază e dezvoltării scriitorului, cînd era încă prizonierul unor concepţii şi orientări oscilante, greşite, precizînd originea şi amploarea lor, criticul caută în acelaşi timp să reliefeze tendinţele pozitive, realiste, existente şi în acea perioadă Analiza epocii şi a operei literare în spiritul învăţăturii marxist-leniniste oferă cri­ticului posibilitatea să explice ştiinţi­fic cristalizarea concepţiei ideologice şi estetice a lui Ilya Ehrenburg, for­marea scriitorului militant, intransi­gent, de astăzi, exponent talentat şi lider al năzuinţelor poporului soviete­sc ale tuturor popoarelor spre pace, li­bertate şi cultură. Ataşamentul ne­dezminţit f­ață de popor mindria pa­triotică pentru realizările ţării sovie­tice, cinstea scriitoricească, pasiunea pentru găsirea drumului artei adevă­rate, stima pentru om şi pentru valo­rile culturii progresiste universale ca­racterizează profilul uman şi literar al lui Ilya Ehrenburg. Partidul comunist a valorificat aceste însuşiri, l-a ajutat să biruie confuziile şi ezitările, l-a îndrumat spre crearea marilor opere literare şi publicistice care i-au adus o faimă mondială. T. Trifonova se ocupă în primele ca­pitole ale monografiei de lucrările de debut ale scriitorului, ce se disting prin demascarea acerbă, vehementă, a viciilor lumii imperialiste, descriind a­­poi procesul greu dar fextil al apro­pierii scriitorului de noua realitate și zugrăvirea figurilor pozitive din roma­nele „Şi a fost ziua a doua". ..Pe ne­răsuflate". „Căderea Parisului“, „Fur­tuna“. Studiul conţine observaţii pre­ţioase cu privire la stilul publicisticii lui Ehrenburg, la procedeele lui spe­cifice de creaţie. Apariţia în romîneişte a studiilor cri­ticilor sovietici (monografiile despre cla­sici: Gogol, Tolstoi, Cehov, despre scrii­torii sovietici: Al. Tolstoi, Fedin, Ehren­­burg, etc.) reprezintă un ajutor şi ţin stimulent puternic pentru munca isto­ricilor şi criticilor noştri iiterari. Este necesar ca, urmînd drumul creator al criticilor sovietici, criticii noştri lite­rari să se dedice curajos muncii de al­cătuire a monografiilor literare, cerce­­ttnd in spiritul învăţături'­ marxist­­'en'niste creaţia scriitorilor noştri cla­sici şi a celor mai buni scriitori con­temporană.

Next