Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)
1954-07-22 / nr. 19
Nucleul unui ciclu de romane În declaraţiile făcute nu de mult „Gazetei literare", Cezar Petrescu anunţa că, printre alte lucrări, se află sub tipar şi nuvela sa „Ajun de revoluţie 1848“ pe care o consideră ca puţin a deveni „nucleul unui ciclu de romane“ plănuit încă mai de mult. Acel ciclu, din care nuvela — recent apărută la ESPLA — reprezintă „un episod de o singură zi", va purta numele „Neamul Vardarilor" şi va îmbrăţişa, probabil intr-o vastă acţiune, oameni şi fapte din viaţa mai multor generaţii. Evenimentele povestite în această nuvelă se desprind, cu prospeţimea şi acurateţea unei stampe de epocă, din „vavilonica larmă a răscrucilor de lumi şi soroace, din capitala Valahiei, în acel mijloc de veac soldiu, anume luna lui iunie, ziua de 3, leat 1848“. Respectind unitatea de timp in care proiectează începutul unei mai ample acţiuni, autorul descrie drumurile pe care tînărul student Stroe Vardaru, căuzaş paşoptist, le face prin Bucureşti, întru îndeplinirea unor tainice misiuni încredinţate lui de Nicu Bălcescu. Romancierul zugrăveşte mai intîi cadrul întîmplărilor, într-o uriaşă frază (de aproape cinci sute de cuvinte) care pune să defileze pe dinaintea ochilor noştri, într-o succesiune de peliculă cinematografică, scene şi tipuri bucureştene de epocă. Impresia de talmeş-balmeş oriental, realizată prin acest vertiginos tur de orizont, se precizează apoi, pe îndelete, reflectată prin ochii şi gîndurile eroului. Ca un călător care se pregăteşte pentru o cale lungă, scriitorul îşi îngăduie mari pauze de respiraţie, întreruperi în care cugetarea sa îşi ia zborul sigur, ca să completeze un tablou cu constatări mai vechi, ori să-i descopere tîlcuri noi prin legarea de un alt şi alt tablou. Stroe Vardaru, feciorul mai mare al clucerului Neagu Vardaru, mare negustor bucureştean, nutreşte o adincă dragoste faţă de norodul de clăcaşi din care s-a ridicat neamul lui. Studiile serioase în străinătate şi relaţiile cu cercurile revoluţionare, în special cu Bălcescu, au făcut din odrasla aprigului negustor un intelectual progresist şi un combatant pentru realizarea programului paşoptiştilor români. îmbrăcat în straie aspre de şiac, ca să nu fie recunoscut de neprieteni, el grăbeşte spre a transmite nişte comunicări însemnate. Pe drum este însă oprit de un fost coleg de la Paris, un filfizon spilcuit, un „hon“, cum se zicea pe atunci franţuzeşte, care îl pune la curent cu măsurile antirevoluţionare ale guvernului boieresc. O nouă intîlnire nedorită, de data asta cu căpitanul Costache Chiorul, zbirul tîrgului, îl aduce în situaţia de a-l biciui pe temutul poliţai cu propriu-i harapnic, apoi a-şi cata adăpostul prin nişte curţi dintr-o mahala, într-o goană plină de peripeţii. După contactul lui Stroe cu tîrgul şi oamenii lui, ni se descrie in cîteva linii casa părintească a lui Neagu Vardaru, fostul pandur, ajuns om bogat şi stimat de stăpînire pentru prestigiul întinselor lui vaduri neguţătoreşti de la Brăila pînă la Amsterdam. „Firea pietroasă a Vardarilor“ — cum zice autorul — nu întîrzie să se arate, în ciocnirea ca de cremeni dintre tată şi fiu, atunci când clucerul (care a uitat de lumea de „acasă, de pe fii") descoperă că feciorul lui trage înspre „gloată" mai mult decit la avere şi boierie. Episodul se încheie în zorii zilei următoare, cu un fior tardiv al fostului pandur faţă de simţămintele curate ale tinereţii, după ce Insă fiul intransigent părăsise peste noapte casa părintească. înmărmurit, bătrinu! rămîne cu mîinile întinse, — mîinile lui încă noduroase, de fost truditor, — după feciorul pierdut, după acela „care avea să-l tîrnie şi pe dînsul, măcar pentru o vreme, în iureşul revoluţiei, unde era adevăratul loc al Vardarilor". Atît perspectivele şi tratarea amplă a acţiunii şi eroilor cit şi finalul vizibil abrupt confirmă intenţia episodului de a fi, de bună seamă, nucleul — ori poate începutul — unui roman de mari proporţii sau al unui ciclu de romane. Acest caracter de schiţă a unei mari fresce, pe care-l vădeşte recenta nuvelă istorică a lui Cezar Petrescu, nu respinge totuşi aprecierea independentă a episodului apărut în forma iniţială, încă de acum şase ani, în „Viaţa romînească". In ciuda unor asemănări tematice, această apreciere poate să nu plece neapărat de la o paralelă cu romanul „Un om între oameni“ al lui Camil Petrescu, a cărui primă parte am văzut că se oprea tot „în ajun de revoluţie 1848“. Deosebirea de structură şi de stil dintre opera celor doi prozatori contemporani pune mai degrabă în lumină adevărul că despre aceeaşi temă pot scrie în chip complet diferit şi original mai mulţi autori şi că deci abordarea unui conţinut asemănător, în liniile lui mari, nu duce inevitabil la repetare sau la şablon, aşa cum mai cred unii scriitori. Confruntarea între „Un om între oameni" şi nucleul de roman „Ajun de revoluţie 1848" ne aduce dinaintea unor opere care se ocupă de aceeaşi societate şi de pe aceleaşi poziţii, adică urmărind, în labirintul unui imens material istoric, aspectele majore şi tipurile reliefate acut de lupta de clasă, deci aspectele esenţiale ale vieţii acelei societăţi. Acelaşi cititor îşi poate da însă lesne seama cit de diferit scriu cei doi romancieri. Arhitectura cărţilor e diferită (Camil Petrescu scrie o frescă pe mai multe planuri, in vreme ce Neamul Vardarilor se anunţă ca un „roman-fluviu" în genul celebrat de Jules Romains şi Roger Martin du Gard) — stilul lor se deosebeşte fundamental (romanul despre Bălcescu e scris direct, sobru, concis, pe cînd Cezar Petrescu utilizează o frază bogată, cu notaţii ample, adesea de reportaj literar). Camil Petrescu urmăreşte profunzimea şi preciziunea observaţiei ; pe creatorul Vardarilor îl preocupă mai ales proporţiile epice şi repeziciunea cursului evenimentelor. Avem în faţă două personalităţi creatoare distincte. In „Ajun de revoluţie 1848“, din mulţimea figurilor schiţate rapid, în mişcare, se desprind portretele celor doi Vardari: fiul şi tatăl. Ei reprezintă nu numai două generaţii reunite în societatea neliniştită a primei jumătăţi a veacului trecut,dar şi două lumi, animate de concepţii care ajung diametral opuse. Stroe Vardaru ilustrează direct tipul intelectualului care, la 1848, avînd conştiinţa responsabilităţii sale, participă la evenimentele revoluţionare nu fără o nestăpînită înclinare spre romantism. In schimb, Neagu Vardaru nu păşeşte pe un drum drept şi neted, fiindcă viaţa lui a fost mereu arena unor frămîntări. Trînta lui cu viaţa, firea lui aprigă de strîngător şi înavuţit l-au izolat de lumea celor mulţi şi asupriţi ca să-l aburce în tagma celor puţini şi asupritori. Neagu are de apărat averile lui, vadul comercial, rangul, moşiile şi poftele viitoarelor măriri. Dar în adîncul sufletului său, tot mai mijeşte flacăra năzuinţelor neamului de clăcaşi din care s-a ridicat. Mîinile lui îi amintesc mereu de unde vine — despre originea sa îi vor mai aminti şi alţii, înfruntîndu-l cu cerbicie : Stroe, fiul său şi Pîrvu, un vechi tovarăş din vremea luptelor lui Tudor. In ansamblul „nucleului“ de roman, Neagu Vardaru, bine tipizat, ne făgăduieşte un drum plin de cotituri, ascunzişuri şi surprize. Episodul prezent dezvăluie contradicţiile care macină destinul acestui personaj, reprezentant al burgheziei în ascensiune, pe care originea şi amintirile îl trag spre clasa asupriţilor, iar situaţia lui prezentă, interesele de parvenit îl alătură duşmanilor poporului. In acelaşi timp, poziţia socială a tagmei negustorilor mari, alăturată pe rînd celor două tabere, îl împotriveşte vremelnic clasei feudale, în sprijinul revoluţionarilor Printr-un artificiu literar, autorul recurge în acel moment la imaginea „mîinilor care-şi aduc aminte", imagine de care însă abuzează, ajungind să sugereze că tovărăşia bătrînului Vardaru cu căuzaşii s-ar datora în primul rînd unui prezumtiv glas al sîngelui, în speţă mîinilor, atît de muncite cu ani în urmă, ce furnizează conştiinţei sale un fel de „memento". Fără îndoială că personajul acesta complex, de o promiţătoare amploare, se va dezvolta firesc potrivit realelor lui dimensiuni. Înainte de a trece la celelalte, e locul să constatăm că, sub raportul proporţiilor, eroul pozitiv (Stroe Vardaru) e mult prea linear, îngustimea „fişei" lui fiind de natură să nu ne ofere deocamdată o replică la tipul celuilalt Vardaru care se anunţă masiv. Deosebit de interesant se arată şi chipul caricatural al „lion“-ului Coco Conduraky, conturat cu multă vervă ironică, cunoscută la Cezar Petrescu în caracterizarea unor personaje similare, de exemplu a lui Toto Saranda din ciclul 1907. In viguroase şi sugestive trăsături e zugrăvit poliţaiul sălbatic şi decăzut, căpitanul Costache de la Agie, dinele de pază al regimului boieresc şi turcesc. Şi rămîne întipărită în mintea cititorului scurta apariţie a olteanului Pîrvu, fostul ostaş din ,,oastea izbăvirii" a lui Tudor din Vladimiri, venit cu sofii săi să se alăture căuzaşilor Bălcescului. Din „neamul Vardarilor" ni se prezintă fugar şi cealaltă ramură, din Moldova, a profesorului Pavel Vardaru de la Academia Mihăileană, ale cărui vlăstare s-au şi înrolat în mişcarea de eliberare naţională. Nuvela conţine numeroase alte „proiecte" de personaje, mai ales din păturile muncitoare: lucrători, mici slujbaşi, ţărani lipsiţi de pămînt, care urmează să se desăvîrşească în volumele viitoare. ★ Nuvela lui Cezar Petrescu, recent apărută, este şi o făgăduială din partea unuia dintre cei mai apreciaţi scriitori romîni contemporani, că o nouă evocare a neuitatului an 1848 va veni să îmbogăţească literatura noastră. Ţinind seama de vastul plan de activitate al romancierului, această făgăduială constituie şi un document literar a cărui cercetare bucură şi interesează atit pe cititori, cit şi pe obişnuiţii condeiului. Aceste note de lector nu pot fi încheiate înainte de a sublinia preţuirea pe care o merită ilustratorul A. Stoicescu, semnatarul vignetelor pline de culoarea epocii şi de înţelegere faţă de textul ilustrat. Mihnea Gheorghiu Intre anii 1940—1944, ani de furtună ai Franţei, Aragon a fost crainicul înflăcărat al poporului francez în lupta împotriva hitlerismului invadator, un dîrz şi neînfricat luptător din mişcarea de rezistenţă. Sub pseudonimul François La Colère, el a scris în aceşti ani unele din cele mai arzătoare versuri franceze, pătrunse adine de marea sa iubire pentru patrie şi de ura clocotitoare împotriva fasciştilor, împotriva asupritorilor. In aceste împrejurări, Aragon s-a ridicat la înălţimea unui mare poet cetăţean, accentele sale revoluţionare atingînd uneori impetuosul avînt, dîrzenia, patosul şi combativitatea versurilor de foc danteşti. Continuînd şi dezvoltînd experienţa de luptă acumulată în anii rezistenţei, romanul lui Aragon „Comuniştii“ zugrăveşte într-o mare, bogată şi variată frescă, viaţa de tumult şi frămuri a poporului francez intre anii 1139 -1945 Au apărut pînă acum cinci volume în Franţa, iar în româneşte, zilele acestea a ieşit de sub tipar — în traducerea lui Constantin Ţoiu — volumul patru. Din lumea fremătătoare de viaţă a romanului lui Aragon se desprind in primul rînd eroii care reprezintă tot ce are mai bun poporul francez Aceia sunt comuniştii, militanţi activi pentru interesele şi libertatea Franţei luptătoare. Cu o mare putere de reprezentare Aragon a creat chipurile centrale ale unor oameni înaintaţi care nu mai pot fi uitaţi niciodată. Un asemenea om este Raoul Blanchard, muncitor la uzinele Renault, voluntar în Spania, activist îndrăzneţ şi patriot, care nu dă înapoi în faţa nici unei primejdii, ducînd chiar în primele linii pe front cuvîntul de luptă fierbinte al partidului. Aşa este mai cu seamă Joseph Gigoix, una din cele mai emoţionante şi mai mişcătoare figuri ale cărţii. Gravănit, încă de la primele atacuri hitleriste, el rămîne orb, fără mîini şi picioare. In spital, luptătorul dă dovadă de o uriaşă forţă morală, de o mare putere de înţelegere a scopurilor şi acţiunii partidului Fără a se plînge, el priveşte drept în faţă, bărbăteşte, starea în care se află — asemenea lui Pavel Korceaghin sau Alexei . Meresiev, cunoscuţii eroi ai lui Ostrovski şi Boris Polevoi — singura preocupare a lui Gigoi, este şi acum aceea de a fi şi mai departe cît mai folositor partidului şi patriei. Comuniştii lui Aragon provin din pături sociale deosebite. Numeroase sunt figurile de comunişti intelectuali, ca un reflex direct al acţiunii pe care a dus-o în anii aceia Partidul Comunist Francez pentru a stringe în jurul său pe intelectualii cinstiţi. Aceste personaje au multe trăsături amintind personalităţi reale cunoscute. Aşa este de exemplu profesorul Michel Falzer (portretul literar al lui Politzer, asasinat de hitlerişti în 1942), aşa sunt Armand Barbentane, redactor la „L’Humanité“, sau deputatul Lucien Cesbron şi mulţi alţii. Viu reliefate sunt figurile femeilor luptătoare, ’ ale comunistelor. Ele întrupează toată dîrzenia şi combativitatea fiicelor poporului francez, însetat de libertate şi luptînd pentru marile idealuri sociale, Iat-o astfel pe Rose Ducéhier, pe Margueritte Corvisart, provenind din mica burghezie, care sub îndrumarea partidului şi-a format o concepţie înaintată despre lume şi activează febril şi curajos pentru a răspîndi prin manifeste, cu preţul vieţii, ideile luminoase ale partidului. ■ De cealaltă parte a baricadei, un impresionant lot, în culori întunecate, din vasta frescă a lui Aragon, îl formează personajele negative, recrutate în marea lor majoritate dintre conducătorii reacţionari ai Franţei, din marea burghezie şi finanţă. Sunt prezenţi bancherii, şacalii industriali, ca Denis d’Aigrefeuille ori Wisner, fabricant de tancuri, care nu se sfieşte să aibă legături în acelaşi timp şi cu Londra şi cu Berlinul. Ei sunt abilii trăgători de sfori, urzitorii din umbră ai războaielor de jaf şi cotropire. Ei mînuiesc cu dibăcie diabolică marionetele politice. Majoritatea personajelor negative o formează, de altfel, tocmai această faună de politicieni corupţi. Se adaugă aici şi nenumăraţii reprezentanţi ai culiselor diplomaţiei, sau experţii în acţiunile de spionaj şi trădare. Aci trebuie să subliniem un foarte interesant şi specific procedeu artistic, — împletirea realităţii cu ficţiunea artistică — pe care îl utilizează Aragon în reprezentarea acestor personaje. Astfel, în roman apar Daladier, Paul Reynaud, mareşalul Pétain, George Bonnet şi alţi reprezentanţi ai Franţei politice ai anilor acelora. Alături de asemenea politicieni, identificaţi prin numele şi acţiunile lor care au adus atît rău Franţei şi democraţiei, apar alţii ca Dominique Malet, deputat radical, cu totul devotat lui Daladier, ori ca deputatul neofascist, cagulardul Romain Visconti. Prezentarea unor asemenea personaje reale, care se pot uşor identifica, accentuează şi mai mult caracterul istoric documentar al operei lui Aragon. întreaga Franţă trăieşte şi freamătă in paginile cărţii lui Aragon. De altfel, foarte multe capitole ale cărţii sînt parcă tot atîtea reportaje vii, trăite, ale anilor acelora: problema neintervenţiei în Spania, exodul spaniolilor republicani care se refugiază în Franţa, problema pactului germanosovietic (august 1939), cu întreaga atmosferă pe care încerca s-o creeze burghezia reacţionară în jurul acestui pact, măsurile luate împotriva comuniştilor punerea în ilegalitate a partidului, suprimarea ziarului „L’Humanité", punerea sub acuzare şi ridicarea imunităţii parlamentare grupului comunist francez Duclos, Fajon, Bonté, etc. Cu o deosebită ascuţime şi putere de pătrundere descrie Aragon haosul strategic militar al Franţei, haos redat cu minuţiozitatea unui jurnal de front. Scriitorul surprinde cu luciditate contradicţiile între englezi şi francezi, rivalitatea lor politică care duce şi la o rivalitate şi neînţelegere militară, generatoarea dezastrelor militare şi a invaziei Franţei de către tancurile hoardelor hitleriste. Din lumea atotcuprinzătoare a operei lui Aragon nu pot lipsi acele personaje „neutre”, „apolitice“, dar in fond oameni cinstiţi, oameni simpli. Acestea evoluează treptat spre dobîndirea unei depline înţelegeri a situaţiei politice. Cu fiecare volum al cărţii lui Aragon ele se lămuresc şi se conturează pozitiv tot mai net şi curînd vor veni pentru a mări rîndurile luptătorilor pentru libertatea Franţei, rîndurile comuniştilor. De altfel, procesul acesta de lămurire şi de atragere a oamenilor simpli şi cinstiţi spre măreţele idei ale partidului sînt tipice şi situaţiei din Franţa actuală in care Partidul Comunist Francez, ridicînd steagul libertăţilor democratice aruncat peste bord de burghezie, duce cea mai indîrjită luptă pentru democraţie, pentru libertate naţională şi pace. Asemenea personaje sunt Robert Gaillard, membru dinainte de război al asociaţiei „France-U.R.S.S.“, om cinstit, iubitor de „linişte’’ personală Sub impulsul evenimentelor, în lumina explicaţiilor marxiste, el se va lămuri din ce în ce mai mult şi suntem singuri că va deveni un activ luptător al partidului. Aşa este şi Watrin, un om loial, care a crezut sincer în idealurile „democraţiei“ burgheze, dar care asistînd la loviturile îndreptate de reprezentanţii unei asemenea democraţii împotriva luptătorilor comunişti evoluează radical spre stingă. Cazul cel mai interesant îl oferă însă perechea de îndrăgostiţi, a cărei dramă personală se împleteşte cu aceea a Franţei anilor acestora, Cécile Wisner şi Jean de Moncey. Aceşti doi tineri vor şti să se smulgă din mediul burghez în care s-au născut, vor şti să lupte împotriva prejudecăţilor, împotriva atracţiei banilor. Procesul de clarificare este grăbit la Cécile prin cunoaşterea unui minunat tip de comunist, cum este Gigoix, pe care îl îngrijeşte la spital, iar la Jean de cunoaşterea realităţilor de nefront şi a unor luptători comunişti ca Blanchard, împreună cei doi tineri ajung la concluzia că burghezia Franţei, oligarhia dominatoare, sînt putrede pînă în măduva lor şi că trebuie să lupte cu fermitate şi să rupă cu trecutul Perechea aceasta de îndrăgostiţi este desigur una din cele mai izbutite realizări ale marelui roman francez. Cartea lui Aragon este una din cele mai populare şi mai iubite cărţi ale Franţei. In ce constă caracterul popular al romanului? In primul rînd în optica lui, in lumina sub care Aragon vede realitatea şi lumea. Această concepţie despre lume şi societate demonstrează clar că Aragon a scris de pe poziţiile cele mai înaintate şi mai combative, acelea ale clasei muncitoare franceze, ale poporului francez. Interpretarea tuturor situaţiilor, a ideilor şi oamenilor se face cu ochiul lucid, critic, al artistului angajat. In acelaşi timp trebuie să arătăm că înţelegînd în modul cel mai just raporturile reale, pătrunzînd miezul situaţiilor, Aragon nu se rezumă niciodată la redarea brută a faptelor. Realismul lui Aragon are şi calitatea de a privi personajele în devenire, in viitor. De aceea se poate vorbi cu certitudine despre caracterul militant al operei „Comuniştii“, o mărturie a orientării către realismul socialist. Cele cinci volume ale romanului lui Aragon „Comuniştii“, apărute pînă astăzi, sînt o operă de mare valoare propagandistică şi agitatorică în sensul cel mai inait al cuvîntului. Literatura capătă la Aragon înalta ei funcţie educativă. Cartea este un adevărat imn de slavă adus luptei poporului şi gloriosului Partid Comunist Francez, purtătorul steagului libertăţilor Franţei. Dar cartea nu este numai o glorificare a trecutului, o frescă istorică, oricît de izbutită, ci şi proiectarea în viitor a tuturor posibilităţilor şi năzuinţelor poporului francez Romanul izbuteşte să comunice cititorilor un puternic optimism, o mare încredere în om, în viitor, în popor. Și în aceasta constă în primul rînd umanismul socialist, umanismul marelui scriitor francez Louis Aragon Alexandru Bălăci O epopee a Franței luptătoare ★ GAZETA LITERARĂ Esenţialul în viaţă — esenţialul (Urmare din pag. I-a) ţară fericită, nu care avem pe cine iubi şi stima“. Din păcate, se pare uneori că unii din dramaturgii noştri nu cunosc nici aceste cuvinte ale lui Gorki, iar ceea ce e şi mai rău, e că acei dramaturgi nu cunosc nici ţara despre care vorbeşte Gorki şi în care trăiesc ei. Insă, dacă vorbim despre tradiţiile dramaturgiei lui Gorki, e greu să se găsească în istoria literaturii un alt exemplu de iubire nemărginită a dramaturgului faţă de oamenii puternici, vii, sănătoşi şi de dispreţ distrugător faţă de toate ticăloşiile de orice fel. încă la începutul sec. al XX-lea, Gorki a ştiut nu numai să opună lumii micilor burghezi din Rusia de atunci pe Nil, dar să-l şi facă acuzator şi judecător al acestei lumi. Ce să mai spunem despre dramaturgii care astăzi bolborosesc că urmează aproape întocmai poruncile lui Gorki de a demasca ce e mic-burghez, însă de fapt, în piesele lor nu izbutesc să arate în toată plinătatea oamenii care în viaţa noastră reală se ridică cu toată puterea atît împotriva rămăşiţelor mic-burgheze cit şi a rămăşiţelor oricărei alte infamii capitaliste. Unii dintre aceşti dramaturgi îndrăznesc să se declare asanatori şi sacagii, fără să întrebuinţeze acolo unde trebuie aceste cuvinte ale lui Maiakovski. Dar ei uită principalul, că Maiakovski ştia în numele cui işi spunea el asanator şi sacagiu ; el a creat cu o forţă imensă chipul posesorului de paşaport sovietic, al Cetăţeanului Sovietic scris cu literă mare, şi de pe poziţia acestui cetăţean tuna împotriva a ceea ce era rău şi trivial. Nu în zadar, în zilele noastre, se joacă cu atîta succes piesa satirică a lui V. Maiakovski: „Baia“, în care el, cu mulţi ani înainte, îi scarmănă un chip necruţător pe toţi birocraţii şi conformiştii şi-i nimiceşte de pe poziţia omului care priveşte departe în viitor. Problema numărului eroilor pozitivi şi negativi în piese, în general, şi în comedii în special, e o problemă de foarte mică importanţă. Sunt profund convins că, de exemplu, A. Korneiciuk, hotărîndu-se să scrie piesa satirică „Frontul“, nu s-a preocupat deloc de calculul prealabil cu privire la numărul personajelor pozitive şi negative, pe care va trebui să le înfăţişeze. Pe el îl interesa esenţialul şi anume : dezrădăcinarea „gorlovismului" din armata noastră şi a alcătuit piesa cum era mai bine pentru a realiza concepţia creatoare, şi a reuşit. Esenţialul nu constă în numărul personajelor pozitive sau negative, ci în răspunsul la întrebarea pentru ce îşi creează autorul piesa , oare îşi urăşte cu adevărat personajele negative sau numai se preface că le urăşte, iar în realitate le tratează cu toată indulgenţa sau chiar cu curiozitate ; îşi iubeşte oare cu adevărat, din suflet, eroii pozitivi sau îi aduce pe scenă cuindiferenţă, pentru un echilibru artificial. In ultimul timp, unii dramaturgi şi critici prezintă o alternativă ciudată . Ce e mai bine — o comedie fără nici un erou pozitiv sau o comedie cu eroi pozitivi slabi ? In acelaşi timp se stabileşte aproape ca o lege că eroii negativi din comedii sunt oameni vii, iar cei pozitivi — scheme. Pentru a apăra această teorie ciudată, ni se dau chiar exemple clasice : Nelkin din „Nunta lui Krecinski“ e prezentat aproape ca o „categorie veşnică“ de erou pozitiv într-o comedie, care a fost, este şi va fi ca atare. Dar ne întrebăm, dacă Suhovo-Kobîlin, datorită condiţiilor timpului său şi concepţiei sale, n-a ştiut să opună în comedia lui canaliei talentate Krecinski un adevărat om pozitiv, de ce să punem în aceeaşi balanţă şi comedia sovietică ? Oare lipsesc în realitatea noastră oamenii de talent şi, voi adăuga, de spirit, care să demaşte tipurile negative, avînd asupra lor o superioritate vădită, nu numai în ceea ce priveşte concepţia justă generală asupra lucrurilor, ci şi în ceea ce priveşte forţa caracterului, talentului şi farmecului uman ? In jurul nostru există mulţi oameni de felul acesta şi atunci nu înţelegem de ce n-ar intra ei în comediile noastre ! Să ne oprim asupra unui exemplu, care la prima vedere pare că dezminte cele afirmate de noi mai sus. In comedia lui V. Minko „Fără a-i spune pe nume“, eroii negativi sunt descrişi cu mai multă strălucire decit cei pozitivi. Cu toate acestea, comedia, în genere, a fostreuşită. Şi ce rezultă din asta ? Comedia a reuşit, fiindcă eroii negativi sunt demascaţi nu numai prin cuvinte juste, ci prin însuşi mersul vieţii şi rămîn ca nişte proşti în faţa eroilor pozitivi, pe care spectatorul îi simpatizează, cu toate că nu sînt descrişi destul de conştiincios, asta — In primul rînd. In al doilea rînd, dacă V. Minko și-ar fi descris eroii pozitivi cu mai mult talent, cu mai multă strălucire și umor, subliniem cu umor, am fi avut nu o comedie reuşită, ci o comedie bună. Sarcina de a demasca fenomenul negativ stă într-o anumită măsură în faţa fiecărui scriitor care vrea să scrie adevărul despre viaţă, fără să ocolească asperităţile şi laturile umbrite. Gradul de atenţie pe care scriitorul trebuie să-l acorde demascării negativului nu poate fi decretat , atît individualitatea scriitorului, cît şi caracterul fenomenelor de viaţă cuprinse de el în orbita cîmpului său vizual, determină foarte multe lucruri. E neîndoios însă un singur fapt : forţa idealurilor pozitive ale scriitorului trebuie redată în orice operă în toată amploarea ei. Trebuie să simţim cum scriitorul se cutremură de ură şi dispreţ faţă de ticăloşiile pe care e sili — da, tocmai silit, — să le tragă de urechi şi să le scoată la lumina soarelui, pentru a le nimici şi nicidecum pentru a le colecţiona. Ticăloşia expusă, dar nedemascată sau demascată numai formal şi care nu provoacă în spectator sentimentul de repulsie şi ură, de în literatură un rău. A arăta fenomenul negativ numai în scopul colecţionării, inseamnă a dăuna societăţii. Şi de cele mai multe ori cu asta se ocupă oamenii care, în menirea lor de a biciui laturile întunecate ale vieţii noastre şi sub pretextul că-şi fac datoria faţă de societate, au găsit doar o ocazie potrivită de a-şi etala în văzul tuturor propriul lor spirit mic-burghez, acumulat an cu an. Cînd citeşti piese ca „Prinţul moştenitor“ de A. Marienhof, nu simţi deloc că autorul e silit să scoată la iveală ticăloşia şi mucegaiul pentru că vrea să te nimicească. Dimpotrivă, uneori ni se pare că dacă această ticăloşie şi acest mucegai ar fi nimicite, autorul n-ar şti de ce să rîdă, despre ce să scrie, fiindcă puţin îl interesează restul. Asemenea piese, după cum pe bună dreptate s-a remarcat la noi, sînt un exemplu de dramaturgie cu adevărat lipsită de conflict, căci deși din punct de vedere teoretic sentimentul de dreptate în ele pare că învinge, totuși acest sentiment învinge numai dincolo de scenă. Cineva dincolo de scenă a luat hotărîrea să-i înlăture pe carierişti şi birocraţi, cineva a demascat dincolo de scenă pe netrebnici. In piesă s-au făcut aluzii la faptul că undeva, dincolo de scenă, ar exista forţe capabile să se răfuiască cu netrebnicii aduşi pe scenă, dar, de fapt, pe scenă nu se produce nici un fel de luptă. Toate eforturile autorilor au fost întrebuinţate pentru a ne prezenta pe ticăloşii netrebnici cît se poate mai viu, mai interesant, mai atractiv, iar adversarii lor — oameni buni — au fost înfăţişaţi la întîmplare, ca oameni fără trup şi stare, şi, în felul acesta, realitatea noastră a fost denaturată în chipul cel mai grosolan. Exact în felul acesta stau lucrurile, de exemplu, în piesa „Oaspeţii“ de L. Zorin, piesă despre al cărei fond dăunător nu au fost sezisaţi la început mulţi scriitori, printre care şi autorul acestor rînduri. In genere, asemenea piese false au ajuns la astfel de rezultate, atunci cînd eroii negativi au existat real la ele, în carne şi oase, iar cei pozitivi participau doar exterior, nefiind în stare să învingă răul cu forţele lor şi bizuindu-se doar pe ajutorul din afară. Oare ce înseamnă asta, dacă nu aceeaşi dramaturgie lipsită de conflict, privită invers, împotriva căreia am luptat şi vom lupta ! Faptul că pînă la urmă puterea sovietică, poporul sovietic, demască şi înlătură cu succes diferiţi netrebnici şi oameni înstrăinaţi, diferiţi purtători activi ai rămăşiţelor capitalismului şi colportori ai molimii capitaliste, — aceasta este, fireşte, adevărat, însă la formă generală acest adevăr e perfect cunoscut şi fără ajutorul dramaturgilor. Cum sînt demascaţi la mod concret şi făcuţi inofensivi în viaţa noastră parrtenii ticăloşi şi înstrăinaţi, iată, aceasta doreşte să vadă spectatorul pe scenă ! In viaţa reală, adevăraţii oameni sovietici au de partea lor toate avantajele Ei sînt mai mulţi, fiindcă ei alcătuiesc majoritatea covîrşitoare a poporului. Ei sînt mai inteligenţi şi mai puternici, şi ei nu înving numai datorită foiletonului din presa centrală sau hotărîrii comitetului regional. Dimpotrivă, de multe ori foiletonul din presa centrală sau hotărîrea respectivă care-i demască pe oamenii răi apar ca rezultat al eforturilor, al activităţii, al luptei patrioţilor sovietici, a oamenilor cu morală şi principialitate comunistă înaltă, care, în unele cazuri, au dus bătălia înainte de apariţia foiletonului ce biciuia ticăloşia şi murdăria, iar în altele înainte de a fi condamnaţi aşa cum merită, de către opinia publică, oamenii care defăimează numele de comunist. A crede că lucrurile stau altfel înseamnă a ne închipui că oamenii noştri sînt indivizi fără vlagă, care, deşi suferă din cauza diferitelor răutăţi, nu stnt capabili să scape de ele. Asta înseamnă a avea un punct de vedere nejust despre puterea caracterului, despre măsura principialităţii şi fermităţii eroilor noştri pozitivi, care stat fii ai poporului şi se numără cu milioanele. Şi cînd critica îşi ridică glasul împotriva scriitorilor care n-au înţeles întreaga profunzime a sarcinilor trasate de partid în faţa literaturii, ei nu stat deloc criticaţi că au arătat oameni răi , oamenii răi trebuie arătaţi. Ei nu sînt criticaţi deloc pentru că au adus pe scenă răul, căci răul trebuie dat în vileag şi nu tăinuit. Ei sînt criticaţi că n-au arătat cum intr-adevăr acest rău e demascat la viaţă de către oamenii sovietici, care construiesc o lume nouă şi care, stăpînind puternica armă a criticii şi autocriticii, ei înşişi, cu forţa şi autoritatea lor, elimină cu tărie din societate pe oamenii răi şi mătură răul din calea lor. Dacă lucrurile nu s-ar petrece aşa, n-am putea construi o societate nouă, comunistă, şi doar noi o construim şi încă o construim victorios. Nu e vorba aici deloc de o dozare farmaceutică — atîta bun, atîta rău. E vorba dacă scriitorul cunoaşte viaţa societăţii noastre, dacă o înţelege, dacă-i vede perspectiva dezvoltării sau nu o înţelege, nu-i cunoaşte şi nu-i vede această perspectivă. Susţine el oare numai prin vorbe credinţa în victoria regimului nostru, a ideilor noastre, sau vede în exemplul oamenilor vii, cum şi de ce înving aceste idei, acest regim. Dramaturgia, fără eroi pozitivi puternici, cu suflete minunate, care ne sunt dragi, e tot atît de goală şi de neinteresantă, cum ar fi de goală şi de neinteresantă — şi mai mult decit atît : imposibilă — viaţă fără oameni buni ! Nu întîmplător, amintindu-ne de o serie de spectacole şi piese apărute în ultima vreme, ne gîndim cu căldură şi emoţie, la primul rînd, la întruchipările vii ale caracterelor adevăraţilor oameni sovietici în luptă şi mişcare. Astfel ne amintim de entuziastul şi curajosul Pavlik Tucikov şi de duioasa, gingaşa şi, în acelaşi timp, neînduplecata Liusea Vedernikova din „Anii peregrinărilor“ de A. Arbuzov. Ne amintim de Selihov, de tăcutul şi fermul Selihov, care piere fiziceşte, dar care învinge în luptă, din „Un tovarăş de drum primejdios“ a lui A. Salînski. Ne mai amintim de Ecaterina Topilina din piesa „Inima nu iartă" de A. Sofronov, o femeie care, datorită forţei ei sufleteşti, curajului şi principialităţii ei, a putut să învingă cea mai profundă dramă personală. In acelaşi timp, vorbind despre locul eroului pozitiv în dramaturgia noastră şi despre principiile reprezentării fenomenelor şi tipurilor negative, trebuie să subliniem cu hotărîre că nu apelăm la atenuarea criticii, ci la adîncirea ei. E nejust şi dăunător a rupe in literatura noastră problema reprezentării fenomenului pozitiv de problema reprezentării celui negativ : fără o , înţelegere justă a fenomenului pozitiv, nici cel negativ nu poate fi înţeles. Tot atît de nejuste şi dăunătoare sînt încercările de a ignora în genere aceste probleme, dizolvînd înseşi noţiunile de pozitiv şi negativ în noţiunea obiectivistă, de „simplu om viu", care nu e nici rău, nici bun, de om la genere. Sarcinile literaturii noastre sînt dictate de sarcinile construirii societăţii comuniste. Cunoscînd documentele celui de al XlX-lea congres al partidului, hotărîrile plenarelor C.C., noi, scriitorii, am văzut întreaga forţă şi lipsa de compromis în critică, manifestată în aceste documente de partid. Insă ar fi orb acela dintre noi care n-ar vedea că toată această critică e bazată pe aprecierea reală a forţelor noastre şi a perspectivelor noastre, pe prezentarea a sute şi mii de exemple concrete pozitive, pe cunoaşterea obiectivă şi multilaterală a tuturor victoriilor istorice obţinute de noi şi a tot ceea ce este pozitiv, a tot ceea ce se realizează acum, pe adînca încredere în forţa regimului, a partidului şi a poporului nostru. Trebuie să fii orb şi surd ca să nu înţelegi ce raport direct au toate acestea cu sarcinile literaturii. Căci e imposibil să scrii adevărul despre societatea noastră, fără să pui in rertrul operei literare ceea ce e pozitiv şi hotărîtor, ceea ce determină mişcarea înainte. Tocmai datorita acestor forţe pozitive ne permitem să ridicăm cu atîta sinceritate şi hotărîre problema lipsurilor şi slăbiciunilor noastre, s-o ridicăm in viaţă şi s-o ridicăm şi în literatură K. Simonov (Traducere din „PRAVDA“, nr. 185) în dramaturgie Mr. Guliver Pickerston în Ţara uriaşilor Chiar înainte de a trece frunteriile Ţării Romîneşti, Mr. Guliver Pickerston, emisar diplomatic al reginei Engliterei, are o tresărire de spaimă la vederea unor cămăşi de in cu mineci lungi, întinse la uscat pe o fringhie in curtea hanului, unde făcuse un scurt popas. Starea sufletească a lui Mr. Guliver Pickerston te duce cu girului la emoţiile celuilalt Guliver, eroul lui Jonathan Swift, care intr-una din călătoriile sale de pomină ajunge şi el intr-o ţară a uriaşilor. Dealtfel, nu numai potrivirea situaţiilor iniţiale dar şi însuşi titlul nuvelei: „Mr. Guliver Pickerston in Ţara uriaşilor" arată că autorul ei s-a gîndit să sugereze cititorului o asemenea analogie. Dar pe cită vreme eroul lui Swift trece prin pericole reale iar comportarea lui nu-i ştirbeşte prestigiul de om curajos. Guliver Pickerston transformă in imaginaţie proporţiile mediului înconjurător şi se inspăimintă de propriile lui scorniri. Petru Vintilă foloseşte procedeul exagerării artistice, nu pentru a crea personajului său o realitate fabuloasă, in care acesta să se mişte ca un erou de basm, ci spre a-l reliefa mai pregnant unele trăsături de caracter in scopul de a-l satiriza mai cu vehemenţă. Spaima care-l cuprinde pe Guliver Pickerston nu este rezultatul unei reacţii psihice faţă de fenomene copleşitoare ale naturii. Mr. Pickerston soseşte în Ţara Rominească avînd o misiune secretă. De aceea se ascunde sub nume fals, dîndu-se drept negustor englez. De fapt îl cheamă Grawey *) Nuvelă de Petru Vintilă — Viaţa rominească nr. 4/1954, şi este lord. A primit din partea reginei lui misiunea de a culege informaţii referitoare la bogăţiile Ţării Romineşti in scopul acaparării lor in folosul Engliterei. In tainicul raport pe care-l întocmeşte, Mr. Guliver înşiră cu priceperea unui om de afaceri o întreagă listă de bunuri, apreciindu-le calităţile din punct de vedere al cîştigului. Dar, spre deosebire de un negustor de rind, Mr. Pickerston nu se lansează in afaceri mărunte, ci concepe totul in stil mare ; vrea să acapareze întreaga Ţară Rominească. Pentru a înţelege manevrele diplomatice ale lui Pickerston, trebuie să ţinem seama că acţiunea nuvelei se petrece, după toate aparenţele, în secolul al 18-lea, perioadă în care domnitorii Ţării Romîneşti se aflau pe de-a întregul la discreţia Porţii Otomane. Autorul nu indică date istorice concrete. Capul ţării apare sub denumirea generică de „domnitor". Este un om slab, bun numai de petreceri şi chiverniseală, se plînge de nesupunerea pămîntenilor şi trăieşte într-o teamă permanentă că va fi schimbat din domnie. De aceea, mai ales în discuţiile cu caracter oficios, caută să se comporte astfel ca să fie pe placul marelui serascher, Aga-Uzun. Cu îndelunga lui practică in dezlegarea iţelor diplomatice, Mr. Pickerston işi dă seama că trebuie să cîştige simpatia şi încrederea dregătorului turc. Cîteva pungi de aur cimentează proaspăta legătură de amiciţie. Ocupat cu petreceri, discuţii de afaceri, visind la avantajele ce i le rezervă viitorul — Mr. Pickerston uită pentru o vreme că s-ar afla într-o ţară a uriaşilor Insă un incident petrecut în cetatea de scaun îi tulbură iarăşi liniştea. Oamenii lui Ion Zavergiul au stîrnit o busculadă, omorind pe marele vornic. Ion, căpetenia incursiunii, este prins şi aruncat în închisoare. Împreună cu Uzun-Aga, Mr. Pickerston se duce să-l cerceteze în temniţă. Scena aceasta constituie unul din momentele nodale ale nuvelei. Toate firele , acţiunii, care se desfăşuraseră pînă acum izolate în aparenţă, se încrucişează spre a crea o situaţie plină de dramatism. Cititorul se aşteaptă la o confruntare dramatică între personaje care reprezintă două tendinţe antagonice. Din păcate scriitorul ratează această scenă. Are loc o discuţie convenţională, in cursul căreia Ion, răspunzînd la întrebările lui Pickerston, debitează cîteva fraze generale despre boieri. Aceeaşi lipsă de intensitate dramatică se vădeşteşi în episodul final unde are loc din nou o ciocnire intre cele trei personaje. Uzun- Aga şi Mr. Pickerston se află prizonierii lui Ion care între timp scăpase din captivitate. Scăderile se datoresc insuficientei adinciri a figurii conducătorului zavergiilor. Sentimentele, gindurile sale, motivele care îl îndeamnă la acţiune, nu ne sint dezvăluite In totalitatea ei, nuvela însă cîştigă interesul cititorului. Succesiunea rapidă a evenimentelor, pe care le urmăreşti pe alocuri cu surîsul pe buze, alteori cu un sentiment de îneîntare, reconstituie, intr-un chip original o perioadă istorică în trăsăturile ei esenţiale. Folosind procedeul exagerării artistice pentru a sublinia antiteza intre Mr. Pickerston şi locuitorii de baştină ai Ţării Romîneşti, autorul reuşeşte să dea un relief pregnant ideilor pe care le conţine nuvela, spre a le face persistente în sufletul cititorului. V. Nicerovici X) ILYA EHRENBERG (monografie) de T. TRIFONOVA In editura „Gartera rusă" a apărut un studiu critic despre opera lui Ilya Ehrenburg, studiu semnat de T. Trifonova. Monografia se remarcă prin obiectivitate ştiinţifică, prin analiză principială şi competentă, menită să lumineze trăsăturile caracteristice ale personalităţii marelui scriitor şi gazetar sovietic şi să explice înrîurirea operei sale pe plan mondial. Cercetînd drumul evoluţiei ideologice şi artistice a lui Ilya Ehrenburg, criticul pătrunde în păienjenişul dibuielilor şi căutărilor adesea deficitare, din ani tinereţii, nu evită dezvăluirea erorilor sau confuziilor grave, nu nivelează perioadele pline de asperităţi din activitatea literară şi publicistică a talentatului scriitor sovietic. Referindu-se la acea fază e dezvoltării scriitorului, cînd era încă prizonierul unor concepţii şi orientări oscilante, greşite, precizînd originea şi amploarea lor, criticul caută în acelaşi timp să reliefeze tendinţele pozitive, realiste, existente şi în acea perioadă Analiza epocii şi a operei literare în spiritul învăţăturii marxist-leniniste oferă criticului posibilitatea să explice ştiinţific cristalizarea concepţiei ideologice şi estetice a lui Ilya Ehrenburg, formarea scriitorului militant, intransigent, de astăzi, exponent talentat şi lider al năzuinţelor poporului sovietesc ale tuturor popoarelor spre pace, libertate şi cultură. Ataşamentul nedezminţit față de popor mindria patriotică pentru realizările ţării sovietice, cinstea scriitoricească, pasiunea pentru găsirea drumului artei adevărate, stima pentru om şi pentru valorile culturii progresiste universale caracterizează profilul uman şi literar al lui Ilya Ehrenburg. Partidul comunist a valorificat aceste însuşiri, l-a ajutat să biruie confuziile şi ezitările, l-a îndrumat spre crearea marilor opere literare şi publicistice care i-au adus o faimă mondială. T. Trifonova se ocupă în primele capitole ale monografiei de lucrările de debut ale scriitorului, ce se disting prin demascarea acerbă, vehementă, a viciilor lumii imperialiste, descriind apoi procesul greu dar fextil al apropierii scriitorului de noua realitate și zugrăvirea figurilor pozitive din romanele „Şi a fost ziua a doua". ..Pe nerăsuflate". „Căderea Parisului“, „Furtuna“. Studiul conţine observaţii preţioase cu privire la stilul publicisticii lui Ehrenburg, la procedeele lui specifice de creaţie. Apariţia în romîneişte a studiilor criticilor sovietici (monografiile despre clasici: Gogol, Tolstoi, Cehov, despre scriitorii sovietici: Al. Tolstoi, Fedin, Ehrenburg, etc.) reprezintă un ajutor şi ţin stimulent puternic pentru munca istoricilor şi criticilor noştri iiterari. Este necesar ca, urmînd drumul creator al criticilor sovietici, criticii noştri literari să se dedice curajos muncii de alcătuire a monografiilor literare, cercettnd in spiritul învăţături' marxist'en'niste creaţia scriitorilor noştri clasici şi a celor mai buni scriitori contemporană.