Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)
1957-07-04 / nr. 27
S Sensul vieţii în folclorul romînesc O discuţie despre sensul vieţii in folclorul romînesc este totdeauna binevenită. Aceasta cu dat mai mult cu cit, din încercările care s-au făcut înainte de 23 August 1944, s-au tras concluzii, de cele mai multe ori eronate, rezultate din interpretarea mistică şi idealistă a conţinutului de idei al folclorului. Pozitivarea folclorului din variate unghiuri de vedere este o problemă de reală importanţă şi comportă conlucrarea a mai multe categorii de spetciclişti. Negreşit, aceasta nu înseamină că întotdeauna studierea folclorului implică o tratare monografică exhaustivă. De fapt, de cele mai multe ori, nici nu e posibil acest lucru, intrucit extrem de rar se găsesc acei cercetători specialiști in același timp in probleme de folcloristică, estetică, filozofie, lingvistică etc. De obicei, cercetătorul modern, specializat în una din aceste ramuri, încearcă să desluşească în creaţia populară anumite sensuri legate de obiectul specialităţii sale, dar care, fireşte, nu poate■ ajunge la alte concluzii generale decit ceilalţi, specialişti. Un lucru e cert: din orice unghi am studia folclorul romînesc, concluziile privind specificul lui trebuie să fie aceleaşi. Intreprinzînd o cercetare limitată, C. I. G Iulian face un real serviciu nu numai disciplinei sale de specialitate, filozofia, ci şi folcloristicii, pentru că atrage atenţia asupra unor factori de conţinut, indispensabili oricum am aborda problema. Sunt in cuprinsul lucrării tovarăşului Gulian idei deosebit de preţioase, expuse cu multă claritate şi care ajută ştiinţei folclorului la precizarea unor sensuri ale creaţiei noastre populara i care nu fuseseră formulate încă. Reţine atenţia îndeosebi scurtul capitol de analiză a baladei „Mioriţa", in care, pentru prima oară, se analizează, pe temeiuri ştiinţifice, conţinutul deosebit de interesant al acestei capodopere. Analiza pozitivează, prin subtilitatea cu care e făcută, această baladă de o rară frumuseţe, pe care ani de-a rodul tot felul de interpreţi mistici au prezentat-o alterat şi au tras concluzii care schimbau însuşi sensul esenţei vieţii materiale şi spirituale a poporului nostru. Analiza integrează „Mioriţa" în contextul general folcloric romînesc, ridicindu-i prin aceasta valoarea inedit, simbolică, cu, mai ales, exemplară. Autorul lucrării „Sensul vieţii în folclorul romînesc" schiţează — pe baza unui material, din păcate nu totdeauna suficient de bogat şi bine ales — un fel de „Weltanschaung" al poporului român care este edificator pentru specificul său naţional. Schiţarea acestui tablou desluşeşte cîteva puncte cardinale necesare pentru cunoaşterea evoluţiei poporului nostru in timp şi spaţiu şi care, ca atare are valoarea unui document de netăgăduită autenticitate. Pentru realizarea tabloului vieţii sociale româneşti, cu determinările ei etice, autorul a folosit materialul care-i putea oferi preciziune şi claritate, ocolind, după cine am impresia, o serie de piese care ar fi putut, uneori, stînjeni argumentaria. Mă refer aici la o caracteristică a folclorului, eclectismul, care obligă pe cercetător la observaţii nuanţate, la discernământ, şi ceea ce priveşte alegerea exemplelor. Caracterul eclectic al folclorului nu trebuie, in nici un caz, să ducă la concluzia că masele populare nu au forță de discernământ. Pentru cercetătorul avizat, eclectismul creaţiei populare este uşor explicabil prin procesul continuu de nuanţă osmotică, de interferenţă care are loc între cela ce e nou şi ceea ce e vechi, între tradiţie şi inovaţie, b ) însemnări pe marginea lucrării acelaşi titlu de acad. C C. I. Gulian. In folclorul romînesc tradiţia este extrem de puternică. Această constatare impune cercetătorului o anumită precauţie ■ care trebuie să se manifeste in special in alegerea exemplelor. După părerea mea, iov. C. I. Gulian ar fi trebuit să fie ceva mai exigent din acest punct de vedere. Mai intii, era necesar să fie cercetat un material faptic mult mai bogat — reviste de specialitate — ca, de pildă, Ion Creangă, Făt Frumos, Românul Glumeţ etc., colecţii inedite ca acelea ale lui Eminescu, Pop Reteganul şi altele de dată mai recentă, înregistrări, răspunsuri la chestionare etc. In al doilea rind, trebuia să se ţină seama că în multe cazuri materialul este contrafăcut, aşa cum se întimplă, după părerea mea, cu cel din colecţiile lui N. D. Popescu, RădulescuCodin sau din alte exemple citate în lucrare. Tradiţia face ca un folclor să existe o anumită stabilitate a mijloacelor de expresie, a imaginilor, ceea ce, aşa cim spuneam mai sus, cere din partea cercetătorilor atenţie deosebită in alegerea exemplelor. Tradiţia, prelungită prin circulaţie, şi amendată continuu de colectivitate, duce la crearea de piese folclorice de mare rezonanţă artistică, care trebuie luate în discuţie, în primul rind, ori de cite ori vrem să tragem concluzii valabile pentru determinarea sensului vieţii în folclor. De aceea ne-a mirat faptul că, în pragul lucrării sale, C. I. Gulian avertizează cititorii că uneori va renunţa la astfel de exemple, dar pentru oricine era evident că ele erau absolut necesare. Aceasta explică de ce, de multe ori, autorul lucrării n-a legat sensul etic al folclorului de viziunea estetică a poporului. O analiză, fie ea şi sumară, din punct de vedere estetic, ar fi dat mai mult relief concluziilor autorului. S-ar fi putut sublinia că un folclor imaginea artistică are un anumit specific al ei, că ea e rezultatul unui intens efort de sinteză, de generalizare şi nu de amănunţită analiză, de descripţie detailată, — aşa cum se întimplă îndeobşte în literatura cultă. Analiza estetică ar fi arătat că folclorul este de cele mai multe ori aluziv, că el scoate în evidenţă imaginile prin sugestie, că este, aşa cum spune Eminescu, „expresia cea mai simplă a simţămîntului şi a gindirii". O atare concluzie, repet încă o dată, ar fi dus la creşterea exigenţei faţă de materialul folcloric, la o distincţie numi netă intre ceea ce este autentic popular şi ceea ce este pseudopopular. Fireşte, nu vrem să spunem prin aceasta că in cea mai mare parte materialul n-a fost bine ales. Autorul, în măsura materialului utilizat, a fost destul de atent și a procedat întrucâtva ca un ironic modern care alege dintre fapte numai pe acelea care pot da mai multă strălucire tezelor formulate. La o astfel de alegere îndeamnă însăși studierea atentă a folclorului care, în esența sa, cuprinde tot ceea ce reprezintă înalta valoare morală, care poate ajuta, ca să-l parafrazăm pe Lenin, la scrierea unei lucrări despre năzuinţele şi idealurile poporului. Şi, într-adevăr, din acest punct de vedere lucrarea lui C. I. Gulian este izbutită. Ea confirmă că atunci cind, în general, tezele marxism-leninismului sunt folosite cu pricepere, se poate ajunge la stabilirea unor fapte precise, clar formulate. Şi aceasta reprezintă o contribuţie de mare preţ, mai ales în folcloristică, unde, de cele mai multe ori, s-a operat cu noţiuni vagi şi deseori contradictorii. O eventuală retipărire a lucrării, cu luarea în considerare a unor observaţii făcute in cîteva din publicaţiile noastre, ar fi, din toate punctele de vedere, binevenită. Mitu Grossu G. LAZAR „Stradelă din Tulcea" Laurenţiu Fulga creează în cartea sa o anumită „atmosferă“, aproape în sensul propriu al cuvîntului. Oamenii respiră efectiv într-o sferă aparte, ca şi cum războiul nenorocit, cu propaganda sa demagogică şi cu sila sa făţişă, i-a împins într-o altă lume, într-un alt regn, cu alte condiţii de viaţă, cu alte moravuri şi cu alte legi pentru plămîni, pentru sînge, pentru stomac şi, mai ales, pentru creier şi pentru inimă. Oamenii se zbat într-un aer străin funcţiunilor lar organice şi sociale, ca şi cum ar fi puşi să respire aerul din apă, asemeni peştilor, sau pe cel din pămînt, asemeni rădăcinilor... Respiră într-o atmosferă care-i apasă mortal, înfometîndu-i, ameţindu-i, sălbăticindu-i, punîndu-i însă în acelaşi timp faţă în faţă cu ei înşişi, speriaţi de moarte, întrebători, ruşinaţi sau cinici, încercînd să se elibereze din strîmtoarea aerului fatal. În atmosfera de la Cotul Donului, moartea prin glonte a devenit banală, aşteptată cu nervii oarecum resemnaţi, tociţi, adaptaţi, ca şi cum focul războiului ar fi elementul esenţial al aerului pe care trebuie să-l înghită oamenii. De „moartea albă“, moartea de frig în zăpezile nesfirşite, oamenii se mai tem încă, se tem activ, cu încordare şi spaimă, încearcă să reziste ca unui aer viclean, înşelător, ca bioxidului de carbon, adormitor lent şi euforic pentru că „moartea albă îi îmbrăţişează ca o mamă bună şi pătimaşă“. A rămas însă şi o moarte purtată intrinsec de aerul războiului pierdut, o moarte care provoacă reacţii puternice pînă în ultima clipă, o moarte căreia organismul nu acceptă să i se supună şi în faţa căreia omul se zbate cu înverşunare, răzvrătit şi umil, om şi neom, neputincios prin memoria demnităţii umane şi victorios cîteodată prin totala adaptare la ferocele regn al iadului. Este moartea prin înfometare. Acestei morţi îndeosebi, spaimei de această moarte îndeosebi, Laurenţiu Fulga îi acordă un interes special ca unui definitoriu determinat şi determinant în existenţa halucinantă a oamenilor. Fulga sprijină atmosfera cărţii pe episoade dramatice care privesc fie ansamblul armatei, fie unele individualităţi — cîteodată secundare, cîteodată chiar anonime. Episoadele acestea sînt, de fapt, concretizarea ciocnirii oamenilor cu atmosfera irespirabilă, în care vor sau încearcă să se adapteze, după cum încearcă să reziste. Conflictul esenţial al existenţei aici este deci lupta între forţele dezumanizării, chemate şi stimulate de adaptarea la blestematul aer al infernului evocat, şi forţele rezistenţei umane înăbuşite, slăbite, torturate, izbucnind mereu în spasme zguduitoare şi învingînd în cele din urmă. Foametea pune în mişcare cele mai multe din resorturile acestor episoade dramatice. Sub presiunea foametei cîştigă teren imens forţele dezumanizării. Şi de asemenea în forţa foamei se verifică forţele omenescului, cînd izbutesc să învingă. Evocarea episodului în care oamenii au pornit să taie caii e retorică, argumentată de scriitor. Dar obsesiva revenire a scenelor în care unul sau doi oameni pornesc la pradă, ca fiara hăituită la rîndu-i, dezbrăcînd morţii şi muribunzii şi căutînd o coajă de pîine, nu mai are nevoie de intervenţia vorbită a scriitorului, de tiradele şi expansiunile sale lirice sau oratorice. Am spune, anticipînd o concluzie, că Laurenţiu Fulga este la cea mai înaltă tensiune a talentului său cînd lasă imaginile concrete să se perinde pînă la obsesie înaintea ochilor, constituind efectiv „atmosfera“, şi că primejdia care-l pîndeşte ca un inamic perfid, aşteptînd să se apropie pentru a pune apoi deplină stăpînire pe el, este îndelunga comentare lirică, dacă nu oratorică, a unor momente grăitoare prin sine. Noi subliniem, ca o puternică scenă de mase, aceea a atacării vagoanelor cu făină Dezumanizarea este aici pentru moment biruitor: indivizii dispar ca atare, haite lihnite de foame se încaieră, sacii de făină sunt sparţi cu barbară lăcomie şi praful alb şi crud e înghiţit sălbatic. In masă, amăgirea saturaţiei posibile după luni de foamete îngroapă pînă şi complicatele întrebări ale intelectualilor şi sublocotenentul Ştefan Corbu se lasă dus ca oricare de curent. Luciditatea e greu păstrată şi exponentul forţei ei se arată a fi numai cumpătatul Aporal Mazilu, comunist. Este evident că în înfăţişarea unei anume scene, orice adaos comentator nu e numai iuti. La fel cînd fenomenul de masă e ilustrat pe o frîntură izolată a întregului, reliefînd individualităţi. De exemplu, în întîlnirea căpitanului Melchior cu Corbu şi cu anonimul soldat care a omorit un ostaş sovietic pentru a-i aduce comandantului său raniţa cu eventuale merinde. Soldatul nu mai are din conştiinţa sa omenească decît gîndul că a furis pentru o bucăţică de pîine, gînd care-l umple de groază, dar îl şi cutremură oarecum din umilinţă împingîndu-l să-şi ceară dreptul măcar la o părticică din prada îngrozitoare. Căpitanul Melchior savurează senin şi evlavios conserva rară fără măcar să-şi pună problema împărţirii ei cu cei de faţă. Iar Corbu, care abia trecuse prin grele frămîntări intră, în faţa conservei aromate, într-o totală letargie a conştiinţei umane, fiind ocupat în întregime de nădejdea absurdă şi copleşitoare că Melchior se va „omeni“ şi-i va lăsa şi lui o fărîmă. Reacţia omenescului, din adîncuri, e sezisată emoţionant de Laurenţiu Fugi de asemenea în scene care luminează brusc raportulreal de forţe şi care n-au nevoie de comentariu. Am releva, ca topică, scena „învierii“ lui Corbu, îmbrăţişat de „moare albă“, sublocotenentul zace în zăpadă şi numai o întîmplare ii readuce la viaţă. Doi soldaţi care cutreieră prin împrejurimi, jefuind cadavrele, se opresc asupră-i şi încep să-i tragă din picioare rîvnitele cizme ofiţereşti. Multe zmucituri nu izbutesc să urnească cizma de pe piciorul umflat de ger, dar izbutesc să scoată un geamăt din pieptul cvasi-mortului. Jefuitorii aproape total sălbăticiţi sunt brutali, lipsiţi de orice căldură, dar nu sunt cinici, au scrupule iar în faţa minunii „învierii“, fondul uman se trezeşte fără întrebări şi discuţii filozofice despre soarta omului. Cei care abia apăruseră ca nişte bestii hămesite, gata să se încaiere pentru o bucăţică de pîine, nu-şi schimbă duritatea comportărilor şi a vorbelor, dar îşi împart resturile de merinde cu cel adus la viaţă, sacrificînd pentru el şi cel mai preţios trofeu al jafului lor, vodca. Necesitatea uşurării cărţii de balastul vorbelor comentatoare nu implică deloc renunţarea la specificul artei lui Laurenţiu Fulga, în care o anumită viziune presupune realmente depăşirea imaginii nude, strict realiste. La Fulga planul desfăşurării obiective a evenimentelor se împleteşte pînă la confundare cu planul vieţii subiective şi monologurile sau discuţiile interioare — uneori e adevărat, obositoare — fac parte integrantă din carte, dindu-i în general un farmec propriu. Halucinaţia, obsesia, coşmarul încalcă planurile realului şi uneori nu mai distingi ce e autentic de ceea ce e fictiv, dar atmosfera creată este tocmai rezultanta acestei confuzii , şi corespunde esenţei realului. Reprezentativ este în acest sens episodul rătăcirii însatul Demianovka a grupului lui Corbu şi Mazilu, în căutarea unui adăpost peste noapte. Intîlnirea cu bătrîna femeie sovietică pe care Corbu o numeşte, în fond, „Justiţia“ este pe muchie între real şi simbolic, imaginea oprindu-se totuşi la hotarul realismului. (Intr-o versiune anterioară, femeia sovietică acuza cu degetul pe fiecare ostaş: tu, tu, ca pe ucigaşul fiului ei, iar fiecare ostaş român răspundea înspăimîntat ca în faţa judecăţii supreme: nu, nu; scena era într-adevăr forţată, pur simbolică şi scriitorul n-a greşit eludînd-o; dar ar fi fost tolerabilă ca o răsfrîngere a halucinaţiei în realitate şi în orice caz, citită cîndva întîmplător, scena ne-a rămas memorabilă, ceea ce n-o condamnă definitiv). Monologurile şi dezbaterile interioare îşi găsesc un corespondent amplu în nesfîrşitele discuţii reale. Umanul şi inumanul se ciocnesc nu numai empiric, în practica vieţii nenorocite a frontului sortit perii, ci şi teoretic, ideologic. Cu atît mai mult în momentul cînd se anunţă capitularea şi se deschid perspective noi încă necunoscute doar de puţin pătrunse în luminozitatea lor profundă, dezbaterea la proporţii Atmosfera cărţii se încarcă dens cu fenomene ale dezorientării şi ale elucidării treptate, în luptă ca şi omenescul şi neomenescul, implicîndu-le chiar. Prin aceasta cartea lui Fulga aminteşte atmosfera gorkiană, îndeosebi Klim Samghin, cu întîlniri nes glorie“ .“S fîrşite între oameni în momente de cotitură şi deci de întrebări şi răspunsuri dintre cele mai felurite. „Inocentul“ care proclamă sosirea vremurilor de apocalips, nebunul religios pe care-l împuşcă furiş un ofiţer şi pe care nimeni nu-l plînge, e un element gorkian căruia, pe Ian pozitiv îi răspunde elementul, şi el gorkian, al lungilor consfătuiri între soldaţii din grupa lui Mazilu, care se apropie treptat de valabila înţelegere a lucrurilor. Dezorientarea şi lupta pentru orientare, capitală în carte şi bine subliniată de scriitor, de la episodul atacului la comandamentul militar pentru apărarea capitulării pînă la episodul semnării primului manifest al prizonierilor, inspirat de comunistul Mazilu, — acel prim manifest împotriva războiului, despre care doctorul Ancuţa se gîndise că „a fost semnat deopotrivă de oameni cinstiţi, de fricoşi, oportunişti şi indiferenţi“. Un loc aparte îl ocupă tragedia grupului condus de sergentul Dobre, victima plină de omenesc a propagandei fasciste. Permanenta luptă dintre uman şi inuman, dintre dezorientare şi elucidare are exponenţi individuali, nu totdeauna precis definiţi artisticeşte, dar autentici cei puţin parţial, în unele din manifestările lor. Eroi ca Ştefan Corbu, sau doctorul Ancuţa se bucură parcă atît de mult de dragostea şi afinitatea sufletească a autorului, încît nu izbutesc să fie obiectivaţi, să fiinţeze independent. Apar mai mult ca nişte alte rego ai scriitorului (mai ales Corbu) nedesprinși încă din plasma liricului ca statuile lui Rodin din masa de piatră. Comunistul Mazilu e prea „făcut“, ca un produs sintetic (judecată complicată + altruism frămîntare lăuntrică pentru soarta oamenilor). De fapt, imaginea care rămîne mai sigură este aceea a unui om er-Vfit «« ~»»rp piitin-1 «1 relief, arătîridu I cu d getu (eec homo) şi subliniindu-i glasul dominator şî lui virea asemeni. Apariţia lui în discuţie este aceea a unui „glas nou, mai puternic decît toate“ care „străbate tăcerea din jur“. Sau: „se auzi în aceeaşi clipă, foarte aproape, un glas deosebit de sever“... ,,In fata lui se afla Tudor Mazilu“. Din păcate si mai fantomatic este Ion Condrea, de fapt exclusiv o proiectie difuz lirică a dragostei scriitorului fără prezentă efectivă ,în romanescul autentic al cărţii. O mare realizare în creaţia personajelor este generalul Condeescu definit mai puţin prin analiza psihologică directă şi fastidioasă pe alocuri, cît prin sublinierea cu subtilitate a reacţiilor sale concrete la incitaţii concrete (vezi, de exemplu, scena extraordinară în care generalul, demn şi stăpînit în exterior, continuă să se bărbierească în vreme ce maiorul Hanton îi păzeşte cu pistolul scos, iar în interior se agită sub presiunea supremei lucidităţi nenumărate valuri de conştiinţă. Dintre capii ticăloşilor, exponenţi prin excelenţă ai forţelor inumane şi lovite de noua perspectivă a lucrurilor, se relevă Giurgea şi Androne, dar nici Hariton nu e un personaj lipsit de interes (deşi schematic caracterologic, nu artisticeşte !), nici căpitanul Novac nu e uşor uitat. Laurenţiu Fulga îşi pune personajele în faţa răspunderilor lor sociale şi această poziţie îi defineşte, grupîndu-i. Se nasc prietenii şi frăţii puternice printr-o altere parte conştientă, parte instinctivă, interesantă este sublinierea artistică a ideii de solidaritate posibilă, de o parte, şi imposibilă de alta. Grupurile oamenilor care trec prin eroica încercare a responsabilităţii sînt ferme, sau din ce în ce mai ferme. Grupul celorlalţi care proclamă inumanul sau se lasă copleşiţi de ei, care cad dezorientaţi, cînd nu provoacă ei înşişi, intenţionat, dezorientare, este în neîncetată demoliţie. II destramă atît forţele negative din ei (hotărîrea de a juca poză de filosovietici, înşelînd încrederea şi conservîndu-se), cît şi forţele pozitive care mai viază în ei. In fond, Giurgea e mai bun decît Hariton şi tresărirea tîrzie a omenescului într-însul se îmbină cu disperarea orgolioasă a celui fără scăpare, de unde sinuciderea. Iar forţa consecvent negativă a lui Androne stă în cinismul său de intelectual fascist, care, după o clipă în care-şi recunoaşte „nu fără a se cutremura“ că are „sufletul mic“ se comportă lucid, conform constatării sale. Forţa cărfii lui Fulga stă în imaginea concretă a sufletului omenesc aflată pe strîmtoare şi căutîndu-şi scăparea, oferită în fond de capitulare şi de viitorul contact cu lumea sovietică. Primejdia ei stă în nesfîrşite digresiuni de tot felul pe care, cu vorbele scriitorului, le-am îngloba în categoria ,,stărilor de paranteze“ care rememorează totul, judecă totul şi încarcă inutil sau chiar vătămător adeseori. Cititorul ar fi simţit mai curînd „nevoia unei paranteze de linişte şi tăcere“, după momentele puternice, în locul divagaţiilor, amintirilor şi comentariilor verbioase. Dar, deasupra parantezelor, cartea lui Fulga trăieşte puternic şi adevărat, zguduindu-ne. înfăţişarea crudă a oamenilor care, asemeni celor din motto-ul citat după Homer, au fost încă de vii în bezna iadului are un efect stenic, de natura anticului Catharsis și unul mobilizator de natura celui mai puternic document antifascist și antirăzboinic. Savin Bratu UHan HUI : „Oameni iară (SANÉTA LITERÁRA! ION VLASIU: „Am plecat din sat“ Reîntilnirea cu literatura lui Ion Vlasiu e un prilej de satisfacţie. Intregindu-şi povestirea apărută acum două decenii, îndulcind, aşa cum se spune în sculptură, liniile prea aspre, neverosimile, planurile colţuroase, supunînd materialul epic unui criteriu artistic unitar, Ion Vlasiu ne-a dat în „Am plecat din sat“ o operă larg semnificativă pe care estetica formală o numește — ca să folosim termenul originar — „Bildungsroman“, în cazul nostru, povestirea unei deveniri artistice, preocupare constantă la autor atît în versiunea primă a povestirii, cit şi în schiţa de roman cu tendinţe de obiectivare „Poveste cu năluci“, sau în nuvelele cu zgîrcenie încredinţate tiparului. Intre întrebarea cu rezonanţe grave: „Unde-i lumea?“, conturînd dintr-o dată poziţia artistului care-şi rememorează etapele vieţii şi dramatismul căutării formelor de oglindire artistică a lumii, în clipa în care tînărul din Lechinţa ajunge la concluzia că „viaţa legată de nimic este de neînţeles“, se înşiruie o succesiune de lumi interferente. „Gînd eram mic, lumea era cu totul altfel. Greu de spus cum anume. Simţeam că e împrejur, colb şi colo, ca o fiinţă ciudată pe care o întrebi cite ceva şi ea tace zîmbind, ademenindude s-o urmezi şi să mai întrebi , să tot întrebi“ — aceste fraze sugestive deschid porţile primei lumi din povestire, aceea a copilăriei. Ionel a Măriei lui Ionaş, pentru care totul va reprezenta de la început motiv de întrebări exasperante puse unor părinţi chinuiţi de problema existenţei, va fi un copil poznaş, cu spirit viu, îndrăgostit de tot ce e nou. El va visa treaz privind zborul lin al norilor, o elocventă imagine a unei lumi evanescente — se va întreba de ce pleacă oamenii în America (sîntem în anii dinaintea primului război, în Transilvania habsburgică) şi treptat, căutînd un suport mai sigur, dar de negăsit intr-o lume în care se insinuează, aspru şi implacabil, realitatea relaţiilor sociale şi naţionale, i se vor lumina resorturile unei societăţi clădite pe ură şi dublă asuprire : economică şi politică. Din lumea aceasta , în care Ionel a Măriei lui Ionaş este şi ţinta batjocurii oamenilor din pricina urîţeniei lui, a timidităţii şi a viziunilor onirice care-l urmăresc şi în stare de trezie — Vlasiu a păstrat, cu sentimentul unui permanent şi difuz regret, imaginea părinţilor, a bunicilor şi mai ales a bunicii, singura mai apropiată de visurile, durerile şi izbînzile de mai tîrziu ale artistului în devenire. A mai reţinut şi chipul cîtorva colegi, al lui Paşcu, cel în stare să potolească setea de cunoştinţe a copilului. Reţinem posibilitatea scriitorului de a evolua de la o extremă la cealaltă a stărilor sufleteşti, ca şi bogăţia paletei lui de culori contrastante cu care zugrăveşte fapte şi oameni. Fiecare erou, oricît de episodic, este surprins in ceea ce are mai caracteristic. Partea a doua a povestirii reprezintă drama în sina a tînarului artist, însetat de cunoaştere, minat de necesitatea imperioasă de a înţelege tainele creaţiei, de a descifra după primul război mondial sensul încîlcit al unei lumi, mai rele, măi lipsite de omenie, decit aceea dinainte. Elev al şcolii de meserii, tîmplar, zugrav de biserici, muncitor ceferist, vagabond şi îndrăgostit, mereu asaltînd oraşul cu speranţa victoriei şi totdeauna respins cu brutalitate de o societate în care banul reprezenta şi cheia visurilor, Ionel a Măriei lui Ionaş, devenit acum Ion Vlas, va înfrunta cu bărbăţie toate loviturile. El va purta adînc întipărită în suflet imaginea vieţii de la ţară şi a acelei realităţi în care marele anonim, poporul, nu şi-a precupeţit forţele în lupta pentru o orînduire dreaptă. Această a doua parte a povestirii se încheie cu prima izbîndă a artistului : expoziţia de la Tg. Mureş, unde prezintă lucrări făurite din pietrele kilometrice, furate de pe marginea şoselei naţionale care traversează satul Ogra. Capitolele finale ale povestirii, pline de dramatism, aduc dezlegarea zecilor de întrebări pe care şi le pusese odinioară copilul ; acum ştie „unde-i lumea“ şi cum trebuie oglindită ea în artă , prin legătura intimă cu lumea celor mulţi, şi cu creaţia populară. Această lume i-a deschis scriitorului „Drumul spre oameni“, continuarea acestui cuceritor „Am plecat din sat“ — izbîndă certă a prozatorului Ion Vlasiu. L. Voita Răsfoind revistele Despre denaturări şi „trivialitateA rticolul lui Dumitru Isac, — „Despre trivialitate şi «puritanism»’* — este regretabil. Râspunzind unei cronici literare despre „Derbedeii“ lui Nicuţă Tănase, semnată de Ov. S. crohmălniceanu în „Viaţa romînească“, D. Isac denaturează cele spuse de criticul „Vieţii romîneşti“ şi manifestă aceeaşi tristă îngustime ca şi în celelalte articole ale sale. După ce dă ample citate, în care diferiţi scriitori luau atitudine împotriva naturalismului, D. Isac trece brusc la articolul lui Ov. S. Crohmălniceanu, insinuînd astfel că dînsul ar fi un apărător al... trivialităţii. Cine cunoaşte activitatea lui Ov. S. Crohmălniceanu ştie că aceasta nu e deloc just. Cu această metodă a răstălmăcirii, insinuărilor şi calomniei nu putem fi de acord, mai ales cînd ea vizează pe un critic marxist care şi-a cîştigat un binemeritat prestigiu. Care este, acum, metoda critică a lui D. Isac ? Găsind într-un roman de mare valoare ca „Moromeţii“ de Mariin Preda, unele fraze „tari“, care nu au o mare greutate specifică în roman, el „sezisează“ asemenea fraze (plăcerea lui D. Isac de a da, abundent, asemenea citate e suspectă...). Se scoate în evidenţă şi conchide că „Moromeţii“ e o carte... naturalistă. Acelaşi procedeu în cronica despre „Derbedeii“, acelaşi în cronica despre „Groapa“. Or, a lăsa deoparte toate celelalte calităţi ale unei opere şi a nu reliefa decît cîteva pasaje sau alineate, „distrugînd“ cu ajutorul lor un întreg volum, constituie un procedeu neloial, neprincipial. Acesta este procedeul cu ajutorul căruia Grama, cel de tristă amintire, a încercat să distrugă opera lui Eminescu. Şi n-a reuşit Acesta este procedeul cu ajutorul căruia Cocoş, cel de ridicolă amintire, a încercat să distrugă opera lui Arghezi. Şi n-a reuşit. Cu ajutorul acestei metode Samedevici a încercat (şi n-a reuşit) să distrugă opera lui Mihail sadoveanul. Cu ajutorul acestui procedeu s-a încercat să se distrugă, de către unii critici dogmatici, „Desculţ“ de Zaharia Stancu, nuvelele lui Petru Daumfiuriu, „Megura“ de t Eu£ 12- biu Camilar şi poeziile lui Mihai Beniuc. Evident, nu au reuşit. D. Isac doreşte să distrugă, tot cu metoda Grama—Cocoş, „Moromeţii“, „Groapa“, „Derbedeii”. Nu va reuşi. Totuşi, furia lui calvinistă împotriva literaturii române este un simptom îngrijorător. Acum, Grama—Isac doreşte să distrugă opera critică a lui Ov. S. C.ohmălniceanu. Nu va reuşi. Cocoş- Isac vrea poate să distrugă şi opera „trivială“ (ah, ce mai citate poate găsi Savonarola Cocoş !) a lui Villon, Rabelais, Shakespeare, Voltaire, Baudelaire, Dostoievski, Eminescu, Caragiale, Rebreanu etc. Va reuşi oare ? Nu prea am crede. Cronicar A A noua colecţie de critică şi istorie literară , curînd va apare o nouă colecţie de critică şi istorie literară, intitulată „Caiete critice“, tipărită de Editura de stat pentru literatură şi artă. Primul număr, aflat sub tipar, se deschide cu articolul „Cîte ceva despre critica literară" de scad. Mihail Ralea. Va fi dezbătută ca problemă centrală : Romanul romînesc actual. Se vor publica pe această temă studiile : despre clasa muncitoare în romanul realist-socialist; despre noua literatură cu temă țărănească; despre opera scriitorilor Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda. Studiile sînt semnate de Mihai Gafiţa, Dumitru Micu, S. Damian, Savin Bratu, S. Arghir. Se va mai publica o bibliografie a romanului romînesc după 23 August precum și o bibliografie a criticii noastre literare despre roman între anii 1948—1957. Volumul întîi va mai cuprinde studii de istorie literară semnate de acad. Tudor Vianu şi acad. Perpessicius (despre Eminescu), Vladimir Streinul („Forme prozodice romîneşti în sec. XIX“); studii de literatură universală ; despre dramaturgia lui Maiakovski de H. Deleanu; despre Baudelaire de Valentin Lipatti ; Anatole France de B. Elvin; studii de metodologie critică: „începuturile criticii marxiste; Plehanov, P. Lafargue şi F. Mehring“ de P. Langfelder; un studiu despre Ibrăileanu de L. Raicu. Mai semnează Al. Piru, I. Negoiţescu, Ovidiu Babu. I ERWIN WITTSTOCK „Die Begegnung“ (nuvele) După „Olarii din Agnita" (1954), „Nuvele și povestiri din Ardeal" (1955), aceste din urmă reeditate în 1956, Editura de stat pentru Literatură și artă a tipărit de curind câteva nuvele ale scriitorului german din Ardeal, Erwin Wittstock : „Die Begegnung" (Intîlnirea), care împrumută volumului titlul: „Der Hochzeitsschmuck“ (Bijuteria de nuntă) şi „Die Schiffbrüchigen“ (Naufragiaţii), Intîlnim în paginile cărţii acelaşi suflu de mare povestitor cu care autorul, aparţinînd ca vîrstă şi formaţie primelor decenii ale veacului nostru, ne-a obişnuit şi în istorisirile sale precedente. Wittstock îşi alege cu predilecţie temele din sectorul de viaţă rurală şi citadină a Ardealului. Imagini din copilărie şi din adolescenţă, împletite cu descripţii înaripate ale peisajului de munte şi plaiurilor de dincolo de Carpaţi, apar în povestirile autorului. „Intonirea“ ne descoperă un Wittstock necunoscut încă, interiorizat, sobru, aproape ermetic. Eroul, orb, invalid de război, narează o stranie întîmplare trăită de el pe frontul italo-austriac în primul război mondial şi anume intîlnirea lui, ofiţer de cavalerie în fosta armată austro-ungară, cu un sergent italian care îi iese pe neaşteptate în cale. Necesitatea de a evita orice zgomot care i-ar putea descoperi şi stirni astfel focul artileriei din ambele tabere, apropie pe austriacul uşor rănit de „inamicul" său italian şi creează între ei o înţelegere tacită, o comunitate imediată de destinezare ne face să ne gîndim la cea permanentă şi generală : pacea şi frăţia dintre oameni. Pe canavaua acestei idei de bază, autorul a ţesut o poveste de dragoste cu sfîrşit tragic, desfăşurată într-o serie de intîmplări aparent miraculoase dar care, odată lămurite, sfişie vălul „suprana- , turalului“ şi îşi găsesc fireasca lor explicaţie. Viaţa din tranşee şi din spatele frontului, freamătul neastimpărului alternind cu indolenţa resemnării în rîndurile soldaţilor, gratuitele acte de eroism, ca şi întregul zbucium inutil al celor ce luptă pentru o cauză cu care n-au nimic comun, descrise fără retorism şi fără comentar, îl fac pe cititor să simtă tot chinul care se desprinde din paginile nuvelei. Uneori autorul recurge la imagini feerice, de apoteoză care nu ţin strîns de economia acţiunii. Frecventele sondaje psihologice care întrerup naraţiunea şi-l silesc pe cititor să reia de mai multe ori pasajele pentru a desluşi ce se petrece, nedumeresc. Acţiunea din a doua nuvelă a volumului , „Bijuteria de nuntă", se petrece, spre deosebire de cele mai multe dintre nuvelele lui Wittstock, nu în Ardeal, ci în Ungaria de nord. Ardeleanul Brecht pleacă într-un orăşel unguresc să-şi petreacă o scurtă vacanţă la un vechi camarad de război. Kovács, de care se despărţise ca 20 de ani în urmă. Kovács aşteaptă de la tînăra lui soţie un copil care, pe temeiul virtuţilor magice ale unei bijuterii moştenite în familie, o străveche salbă de aur lucrată artistic, trebuie să de băiat. Soţia lui Kovács naşte peste noapte la sanatoriu mult aşteptatul fiu, ceea ce dezlănţuie, odată cu bucuria nemaipomenită a fericitului tată, un chef monstru la locuinţa acestuia, la care participă alături de prietenii din localitate ai lui Kovács, şi Brecht. A doua zi acesta află cu stupoare că bijuteria a dispărut. Bănuielile cad asupra lăutarilor, asupra unei vecine (o bătrină domnişoară spiritistă) şi chiar asupra lui Brecht. De aci o serie de complicaţii tragi-comice şi neaşteptate care imprimă nuvelei un caracter de roman poliţist de bună calitate. Trebuie spus că meşteşugul de povestitor al lui Wittstock atinge în această bucată virtuozitatea. Neprevăzutul devine un erou de prim plan, el determinind şi însufleţind atitudinea personajelor. Nuvela cu care se încheie volumul, „Naufragiaţii", reţine in mod deosebit atenţia nu numai prin amploarea şi complexitatea ei, dar mai ales pentru că acţiunea se petrece în mediul romînesc din Ardeal într-o perioadă istorică foarte familiară nouă. Intr-o altă nuvelă a sa, „Vinătoare de urşi", Wittstock zugrăveşte cu mult pitoresc local figuri de ţărani români din creierii munţilor Făgăraşului, dovedind o temeinică cunoaştere a specificului romînesc rural. Acţiunea „Naufragiaţilor“ se situează într-un oraş industrial ardelenesc cu populaţie compactă sasă şi, un timp, la 5—6 ani după terminarea primului război mondial. Guvernul brătienist, pe atunci la putere, aplică o serie de măsuri de „rominizare" printre care şi înlocuirea consiliilor comunale alese prin comisii aşa zise interimare numite de guvern şi alcătuite din români aparţinînd, bineînţeles, partidului de la putere. Cornel Frincu şi Ionel Moldovan, fii de ţărani modeşti, prieteni din copilărie, au studiat amândoi dreptul, au făcut avere şi carieră. Frincu avusese cu ani în urmă o aventură stranie: vasul cu care întreprinsese o călătorie pe mare naufragiază ; in învălmăşeala acţiunilor de salvare îi cade in braţe o copilă de 13 ani, pe care o posedă, dar după aceea nu mai ştiu nimic unul despre celălalt... Urmările acestei Intimplări se fac simţite mai tirziu şi ■ izbucnesc cu tot dramatismul în momentul cînd Moldovan este numit preşedinte al comisiei interimare din oraşul lor. Afacerist veros, Frincu, pe temeiul unei vagi făgăduinţi făcute cu uşurinţă de Moldovan intr-o noapte de beţie, îi cere acestuia din urmă să comită un grav act de incorectitudine în calitatea lui de primar. Moldovan refuză, Frîncu montează o răzbunare odioasă menită să compromită reputaţia, cariera şi fericirea conjugală ale lui Moldovan. Pe această fabulaţie şi în jurul desfăşurării ei trepidante şi neprevăzute, autorul a compus un tablou de puternic realism al societăţii privilegiate din bătrînul burg ardelenesc din vremea aceea, încheind aceste rânduri, vrem să ne exprimăm o nedumerire. De ce acest înzestrat scriitor, cu vastele lui resurse, se refugiază în trecut, cînd actualitatea îi oferă atîtea aspecte demne de a fi cuprinse şi zugrăvite. Oricum, însă, „Naufragiaţii“ vor plăcea cititorului român (ESPLA a publicat in colecţia „Luceafărul“ două nuvele de Wittstock sub titlul „Fiul vizitiului") prin evocarea unor intimplări şi figuri apropiate cunoaşterii lui, dar mai ales prin felul in care autorul se apropie cu omenie şi înţelegere de o populaţie căreia nu-i este cu nimic străin. Ion Bîrsan