Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)
1959-06-11 / nr. 24
GAZETA LITERARĂ IV A. Im .O» IV ALI A R L a noi, la S., multă vreme, pînă la naţionalizare, industriaşul (' P. a însemnat totul ; brutăriile lui asigurau pîinea oraşului, cuptoarele ardeau ziua şi noaptea, lumea (în timpaMMH pul războiului, cînd întreprinderile sale prinseseră puteri şi luaseră avînt, şi după război, în anii aceia grei) se înşira în rinduri nesfîrşite la uşile prăvăliilor „de desfacere“ şi aştepta pîinile mari, bine coapte (căci păi, brutalii lui P., ştiam să lucrăm) purtînd drept marcă distinctivă un vultur, cumva asemănător cu pajura regală. P. se considera rege în oraş şi, într-adevăr, era atotputernic. In ’46, toată lumea ţine minte cum, din ordinul lui, directorul cinematografului din centru scosese de pe afiş „Partizanca“ şi-l înlocuise cu „Serenada din Valea Soarelui“, o copie achiziţionată chiar de industriaş, în folosul oraşului, zice-se; în timpul secetei, depozitele brutăriilor sale erau pline, dar oricîte presiuni se făcuseră asupra lui, nici un sac de făină nu părăsise depozitele ; într-o noapte, noi, la cuptoare, ameţiţi de sărăcie, tristeţi, griji, de atîtea cîte erau pe capul nostru atunci, făcuserăm planul să ieşim în curte, să spargem depozitele şi să tăiem sacii cu făină, împărţind-o imediat populaţiei; ca într-un fel de aiurare care năştea în mintea mea, om în toată firea, un fel de leşin sau de vis, mă vedeam — în cele cîteva minute în care făurisem planul cu ceilalţi — mă vedeam bătînd în porţile caselor, trecînd prin toate cartierele, anunţînd lumea să vină să ia făină, şi oamenii, luînd-o în saci, vase, pahare, albi la faţă, pe haine, pe pantofi, toţi, toţi, toţi, brutari şi oameni albi din cap pînă-n picioare de făină, în bătaia lunii, ca într-o nipgie a lupii.- Vă spun, era un leşin, un vis, o nebunie, dar ştiu că Sfii ieşit înltr-adevăr în curte, vreo şase, câţi eram, ne-am îndreptat spre depozite, cu lopeţile noastre de lemn în mîini, cu cîteva răngi găsite în colţurile încăperii noastre, la cuptoare, şi am păşit chiar cîţiva metri, luminaţi de luna aceea de vară groaznică; în faţa depozitelor însă era P. care a strigat la noi pe neaşteptate, trezindu-ne din ameţeala în care păşeam. Cum apăruse acolo, nu ştiu; poate nici nu era apollo, deşi P. făcea personal inspecţii regulate brutăriilor. In amănunţime, uneori nopţi, alteori zile la rînd, sigur e că ultimul dintre noi a strigat imediat că se arde pîinea în cuptoare. Doi ani mai tirziu, în ’48, la începutul lui iunie, P. fugi din oraş, cu toată familia, la Bucureşti şi de-acolo, cu un avion, de pe un aerodrom secret din preajma Capitalei, peste graniţă, în Elveţia, sau în Portugalia, sau în Mozambic, nimeni la Comitetul de partid nu ştia exact unde. De fapt, nici nu ne mai interesa; simţeam în felul cum se discuta, cum se vorbea la telefon, cum se scurgea ziua, cum tremura aerul, vâlvătaia cuptorului, că se coace ceva. P. fugise noaptea, în noaptea de zece spre unsprezece; nimeni nu prinsese de veste, cuptoarele noastre lucrau, asudam din greu, căci se lăsa o vară grea, neîndurătoare; în zori, de la Comitetul de partid vine Stănel și-mi spune deoparte să mă îmbrac repede şi să-l urmez; mă schimb imediat, ceilalţi mă urmăresc fără vorbe, toate mişcările acestea cuprinzînd un anumit secret, dar care îi mulţumea, deşi nu ştia nici unul, nici el, ce e exact; dar orice mişcare cerută de partid — fie ea cît de neînsemnată, ca o schimbare a şorţului de pildă şi o îmbrăcare rapidă — nu putea sa încapă, pentru noi, decit în forma aceea, foarte clară, a speranţei pe care toţi o plămădeam, simţind dogoproa pilpi în obraz. 11 urme? deci ipediat pe Stăpel, ies în curtea brutăriilor respirînd aerul zorilor, mă duc la cişmeaua cu jgheab lung, unde se adapă caii, şi beau din pumni pînă mă răcoresc bine. Stănel mă Ipsa şi, în sfîrşit, mă apoptă că P. a fugit chiar în noaptea ăsta din oraş, lăsînd casa graişte şi pustie, după cum a fost anunţat partidul şi după cum s-a constatat. Urgent, trebuie să mă duc cu Barta — îl cunosc pe Barta? cum să nu, am lucrat împreună, în ’46, la B.p.D., — urgent trebuie să mă duc cu el, m-aşteaptă afară, în faţa brutăriilor, să ocupăm casa lui P. şi să stăm acolo pînă la noi sarcini ; interceptăm orice telefon, orice mişcare, orice sosire şi plecare şi anunţăm, fie prin telefon, fie, dacă nu se poate, prin viu grai, venind unul din noi, rapid, la Comitet; nu putem şti dacă toată fuga lui P. nu e onjanevru, cine ştie ce ascunde, acum se aşteaptă evenimente importante, ai să vezi — mă asigură Stănel. Şi, încă odată sublime că eu răspund în faţa partidului de casa lui P. şi orice se întîmplă acolo. Foarte bine, nici o grijă. Fiţi atenţi, sfătuiţi-vă tot timpul, nu discutaţi aiureli. Am zîmbit. L-am întîlnit pe Barta în stradă — tot aşa mic cum îl lăsasem în '46, tot slab, cu oasele capului bine ieşite în afară, tot fără dinţi în faţă, urîţindu-i zîmbetul neîncetat al ochilor, mari, negri, strălucitori; — nu ne mai văzusem din ’46, exact din aprilie, după victoria soarelui în alegeri. — Unde-ai fost că nu ne-am mai văzut? am început, pornind spre casa lui P., imediat ce ne-am despărţit de Stănel, căruia îi dădusem în ultima clipă încă o asigurase, din ochi, să nu aibă grijă. Nu ne-am mai văzut... — Ar fost 10 luni în Moldova, a fost groaznic cu seceta asta. — Tece mașina? — Tot meseria. M-am întors de o lună, am intrat la școala de partid. — Merge? — Merge, noaptea asta trebuia să dorm acasă, dar m-au chemat la partid de la şapte. Rita nu ştie de nimic. — O să-i spună Stăpel, cineva de la partid. — Mi-a promis. — Ce face? — Cine? — Rita. — Face un coi. — Ei... bravo! Tace. — Nu te bucuri ? — Ba da, dar nu ştiu unde-o să punem, mai avem unul. — Tot în magherniţa aia staţi? — Da, da’ de unde-o cunoşti? — Nu ţii minte c am fost la tine, în ’46, iarna? — Cînd te-au pocnit maniştii. — Exact. — Rita s-a speriat, cînd te-a văzut, erai urît de tot. — Vroia să mă odihnesc în patul vostru și voi să dormiţi pe jos. — Chiar, de ce n-ai vrut? Barta zîmbeşte, zîmbetul acela trist, fără dinţi. — Patul era şubred, grupiesc, şi zîmbetul lui continuă. — Adevărul e că nu-ţi prea vine să te culci într-un pat încălzit de alţii. E ca şi cum ţi-ai schimba viaţa, nu-i plăcut. Dau din cap că da, are dreptate, şi mergem rai departe tăcînd. Mi-aduc aminte că din ’46 observasem obiceiul lui ca, în discuţiile noastre, nu numai între noi doi, ci şi cu alţii, care îi erau şi mai puţin cunoscuţi decît îi eraueu, să arunce fţeofţata cite o vorbă, cite un gînd care nu aveau nici o legătură cu ceea ce vorbeam; totdeauna spunea lucruri neaşteptate, probabil era o urmare a vieţii lui în lagăr, la Auschwitz, nu l-am întrebat niciodată; şi dinţii şi-i pierduse acolo, atît ştia şi vorbea foarte, foarte puţin despre cele trăite acolo. Ne oprim în faţa casei lui P., tăcută, întunecoasă, fără nimic deosebit; afară, o văzusem de nu ştiu cîte ori, îmi dădeam seama că e o casăvagon, veche, mereu schimbată pe dinăuntru, pentru că prea numeroase erau lucrările de zidărie ; o curte lungă, paralelă cu casa, sfîrşindu-se într-o grădină cu garaj, cunoşteam, intru, primul, în curtea asfaltată în carouri între care creştea iarba. Barta mă urmează. După cîţiva paşi, — marchiza, cu vitralii galbene, albastre, roşii, în care sticlesc stins zorii; nu intrăm pe aci, pentru că, din cîte îmi dau seama, din marchiză intri în camerrie din faţă, dinspre stradă, şi nu poţi să ştii cine-i, ce-i, în camerele din fund ; mai e o uşă, după marchiză, care răspunde tocmai în bucătărie ; uşa e deschisă şi intrăm din ce în ce mai prudenţi. Barta, îi simt încordat în urma mea, la un pas. Intrăm în bucătărie, într-adevăr , la lumina zorilor, o lumină în care soarele e mai mult decit o presimţire, vad, ridicînd uşor capul, ligheane de aramă mari prinse pe pereţi, al căror fund sticleşte stins, ca şi geamurile marchizei ; se conturează un dulap enorm, o masă de bucătărie cu linoleum, o maşină de gătit mare, neagră. Aprind brusc lumina, nimerind dintr-o dată comutatorul, la dreapta mea ; nimeni, obiectele — cele desprinse în penumbră. Un chepeng în podea, îl ridic, o scară care duce în pivniţă; fără vorbe, Barta coboară imediat şi-l aştept. Linişte în toată casa : mă gîndesc că aceea ce facem e, mai mult ca sigur, stîngaci, dar n-am mai ocupat vreodată casa unui capitalist şi pe Stănel l-am asigurat să nu aibă griji. Barta se întoarce, îmi face semn să înaintez la stînga, în casă, şi-mi şopteşte : — Nu-i nimeni. Şi Stănel ţi-a spus că nu-i nimeni. Dar la dreapta e o uşă, o deschid, baia, o baie splendidă din cîte înţeleg la lumina care vine din bucătărie , pe jos, mozaic, pe pereţi, pîpă jos, faianţă — duşul portativ, closetul fără lanţ, cu instalaţia într-o cutie mare, emailată , pţă întorc, deschid uşa care leagă bucătăria d pe casă, întuneric, linişte. Simt că nu e nimeni, caţit, pipăind pe perete, comutatorul, te găsesc. O cameră oarecare de trecere, despărţită de următoarea printr-o draperie roşie de pluş ; din doi paşi, Barta e lingă mine, în aceleaşi gesturi cu mine, într-un salt, dăm la o parte draperia, intrăm, la lumina care vine din spate, în sufragerie, spaţioasă , o masă lungă, din lemn de nuc, ca şi scaunele, ca şi vitrinele ; aprindem şi aici lumina, continuînd saltul, deschidem uşa următoare — dormitorul, cu paturile, două, pregătite pentru dormit; ne zărim amîndoi nelămuriţi, în oglinda toaletei, între ferestrele cu perdele grele; încă o uşă — o cameră mică ; la dreapta un piap, deschis, clapele de sidef, albe si ţicesc şi ele ; la stingă, o uşă care răspunde în marchiză, din ce fp ce r mai strălucitoare în răsăritul de soare ; în sfîrşit, încă o uşă, ultima, probabil, da, ultima, o cameră pentru copii în carp, apripzîpiipppna, rănînem apiîndoi fermecaţi : totul, un pat, un culap, o piespioarp, dopa scaupe, e într-ooi albastru dulce, incintător ; pe masă, pe policioara aflată deasupra patului, pe dulap, nu ştiu cîte jucării, capete care piai nostime şi piai frumoase. Şi aici, patul pregătit pentru dormit, un aşternut de un alb şi o fineţe dumnezeiască, după cum înţeleg din gestul lui Barta, care şi-a trecut mîna pe pat. Nu p mă priveşte, se uită în jup, tăcut, pune mîna pe speteaza patului, pe speteaza scăunelelor, fără zîmbet, şi-mi dau seama că, fără zîmbet, capul i se face parcă mai mic, oasele devin mai mari, uscăciunea lui, neştearsă în trei ani de libertate, mai bine întipărită pentru totdeauna, pe faţă, pe trup. Trece o maşină, deodată, afară, pe strada dosnică, puţin populată chiar în timpul zilei ; totul zdrăngăne, se mişcă, de pe tavan cade tencuiala, parcă aud pași în urmă. Nu, a scîrțîit parchetul. — Nu-i nimeni... șoptește Barta. — Să ne întoarcem. Rămînem în sufragerie. Ai văzut telefonul ? — In camera aia, după bucătărie Ne întoarcem, lăsînd ușile larg deschise ; lumina din camera copiilor, ajungînd pînă-n dormitor ; din nou umbrele noastre în oglindă ; intrăm în sufragerie, aprind lumina, îl las pe Barta singur, mă duc alături să caut telefonul , firul e tăiat. Mă întorc în sufragerie, îl anunţ pe Barta , pe o măsuţă, un radio. II deschid, e bun, e însă prea devreme, emisiunea de dimineaţă nu a început. Mă aşez la masa lungă a sufrageriei : scaune pluşate, aproape noi, o faţă de masă albă, din cea mai fină olandă, cu mari paturi — ca acelea înscrise pe pîinea noastră — în mijloc, în colţuri. Nu-s prea multe obiecte, ceea ce te face să crezi că sufrageria e spaţioasă ; în faţa mea, o vitrină cît un dulap de mare r— tp trecere chiar o confundasem cu un dulap — plină cu argintărie, porţeispărie, spruhii de nasp îp cristal şi alpaca. Barta continuă să privească în jur, țară zîmbet — Casă urîţă... spun. Aprindem am îndoi țigările noastre, aruncînd ghibriturile și scrumul în scrupiiep ; mă mişc pe scaun ÎP- diinmdUTl pe spate întorc capul la dreapta, gjjd pînă în bucătărie, la stînga, pînă în camera pentru copţi ; am o privire foarte bună asupra întregii case, uşile larg deschise, cum spuneam, luminile aprinse peste tot, perdelele trase, numai în camera cu pianul, din dreptul marchizei, lumina soarelui din ce în ce mai puternică. Nu poate veni nimeni prin surprindere. — Casă urîtă... încep din nou. — A lăsat totul, să fie al dracului, pînă și patul desfăcut. Barta începe să se plimbe prin sufragerie, în jurul mesei. — Mi-e foame, ţie nu ? — Şi mie — recunosc. — Miroşi a cuptor, a brutărie, de aia mi-e şi mai foame, zîmbeşte. Miroşi a pîine. Barta deschide vitrina şi ridică fie pe catifeaua unei cutii, în care stau înşirate cuţitaşe şi furculiţe de argint, o coală de hîrtie albă, scrisă , cum nu o observasem pînă acum, pr* ştiu. — Ce-i aia ? Barta mi-o aduce, începînd să citească cu glas tare: „Am lăsat caaa deschisă..“ Lîngă mine, peste umărul meu, citeşte numai din ochi : „Am lăsat casa deschisă, ştiind bine ce fac ; după ce veţi jefui cămara, sufrageria, dormitorul, chiar şi baia, vă atrag atenţia că trebuie să puneţi absolut totul la loc, pînă la ultimul fir de aţă luat pe hainele dvoastră. La întoarcerea mea, peste cîteva luni, nu mai mult de şase, vreau să găsesc totul ca şi neatins, în caz contrar trimiţîndu-vă unul cîte unul în faţa tribunalelor militare, pe care le voi institui atunci pentru judecarea jefuitorilor“. Barta scuipă pe hîrtie şi saliva lui se scurge peste cerneală, diluînd-o , împăturesc coala în patru şi o pun în buzunarul de la piept, al hainei ; s-o păstrez, va mai fi nevoie, să-mi distrez nepoţii peste cîţiva ani. 11 întreb pe Barta dacă l-a cunoscut pe P. Nu , îi povestesc întîmplarea aceea din ’46, cu noi, de la cuptoare, înnebuniţi să-i spargem depozitele, apariţia lui, noaptea, în bătaia lunii, vorbele lui, tot aşa ca în rîndurile lăsate în vitrină, vrînd să facă pe regele care nu el se teme de supuşi, ci supuşii de el, de la primul cuvînt rostit, şi fuga noastră înapoi ; îi spun şi lui că, totuşi, nu cred că P. să fi fost acolo, totul fiind o arătare în faţa ochilor noştri, obosiţi de foame şi sărăcie, sau poate din pricina lunii. Barta se învîrteşte prin sufragerie şi-mi răspunde că nu, mai mult ca sigur. P. a fost acolo, dar nouă ne-a fost frică de el, asta-i tot. Ne-a fost frică. — Acum nu ne-ar rpai fi. Sînteip mult mai tari. — Mult mai tari. — Dar cum putea dormi un copil în camera aia ? Ai văzut cum s-a mișcat totul cînd a trecut mașina ? — Copilul lui nu ședea aci, — îi răspund, supunîndu-mă gîndurilor lui, era în Elveţia. Camera asta e numai aşa. Ii spun să aibă grijă două pupute. Mă duc la baie ; baia e splendida, cum am observat şi prima oară^ la prima aruncătură de ocni ; mă gîndesc, în cele cîteva clipe cît stau, ce plăcere trebuie să fie să-ţi duci duşul ăsta de-a lungul corpului, niciodată nu m-am spălat aşa şi-mi place foarte mult să mă spăl. Cum se liniştesc lucrurile — adică ce înseamnă că se liniştesc ? îi luăm fabrica, brutăriile devin ale noastre, asta înseamnă că ne liniştim, că mă liniştesc, — cu ei se liniştesc lucrurile facem băi noi, jos, lîngă cuptoare, sau nu, facem o clădire popă pentru băi şi peste tot punem duşuri de astea şi toţi vor fi încîntaţi. Mi-e foame, poate de aceea simt atît de puternic cum de undeva, prin pereţii camerei de baie, vipe miros de alimente, de brînză, de cîrnaţi, de fructe, de unt, undeva trebuie să fie cămara. Ce prostie, să pui baia lîngă cămară ! Niciodată nu am să fac o asemienea prostie, cînd o să am casa mea, şi o s-o am, dacă nu imediat cum se liniştesc lucrurile, ceva mai tîrziu. Ies din baie şi în bucătărie văd că după dulapul din dreapta uşii de la camera de baie; mai în fund, într-un colţ al bucătăriei (cînd intrasem prima oară în bucătărie, nu-l puteam vedea, fiind întuneric) se face o altă uşă, de culoarea roşcată a peretelui, abia deosebită de el ; o deschide cămara ; deschid lupi apa, un fiertor eliptris, rafturi pîrin tavan, camera deajuns de îngustă, o fereastră mare, deschisă, pentru aerisire , pe rafturi — mîncare. Calupuri de caşcaval, neîncepute, în coaja lor maronie,, în dreptul lor cîte o etichetă pe care scrie : caşcaval. Cîteva farfurii pline cu cireşe — eticheta cireşe. Pe rafturile de sus, pîini albe, de casă, nu ştiu cîte bucăţi. Fără etichete. Asta fiindcă ştim şi noi că se numeşte pîine Deschid răcitorul : farfurii albe cu bucăţi mari de carne, pe ele cărţi de vizită pe partea albă, nescrisă, cu indicaţii : antricoate de vacă, ficat, creier, fripturi de porc. Doi castraveţi cu cartea lor de vizită : castraveţi Roşii — roşii în iunie, cu cartea de vizită : roşii de seră. Bucăţi de brînză — precizarea, în scris, brînză de Brăila. Pe grătarul cel mai de sus al răcitorului — prăjituri cu frişcă, de asemenea numite ca să înţelegem noi, cei nemîncaţi, cei analfabeţi. Închid răcitorul, închid lumina cămării , închid uşa, mă întorc în sufragerie. Barta stă pe unul din scaune, moţăind. — Ţi-e somn, îi spun. Du-te efe mînîncă ceva din cămară, ai de toate ; după aia te culci, facem cu schimbul. — Ce a durat atîta ? mă întreabă pentru a scăpa de vinovăția c-a moţăit. — Am citit în cămară. — Ce-ai citit în cămară ? — Ai să vezi. In dreptul fiecărei bucăţi de carne, stă scris ce e : antricot, friptură, că noi, nemîncaţii, nu ştim şi cînd o fi să-i dăm totul înapoi, să fie clar ; îşi bate joc de noi. Numai pe pîine nu scrie nimic. — E, pe dracu’ — Barta deschide ochii mari ; totuși îl îndemn să se ducă să mînînce, că-i e foame. — Tu ai mîncat ? — Nu. — Pe ce ? — Așa. Nu mai mi-e foame. — Nici mie nu mai îmi e. II înțeleg, îi spun să se culce, peste trei ore îl scol și mă culc eu. — Da’ de unde știi cînd trec trei ore^ N-avem ceas. — Simt eu, acum nu-i mai mult de cinci, după cum bate soarele; pe urmă, la șase, sună „Talpa”, lasă. Barta se ridică și se îndreaptă spre dormitor. 11 aud trîntindu-se pe pat, mă ridic și dau deoparte perdelele grele ale sufrageriei; soarele de vară luminează puternic încăperea şi în razele lui joacă praful stîrnit de mişcarea mea pruscă, praful perdelelor, al mobilelor, al casei acesteia neşuferite ; nu pot vedea de aci, din sufragerie, strada, dar văd la fereastra casei vecine cum o femeie bătrînă priveşte casa lui P., apoi, la un alt geam, un bărbat în pijama, ridicînd transperantul, deschizînd fereastra şi rămînînd în aşteptare, cu braţele încrucişate, rezegiat de tocul ferestrei, privind atent cartea lui P. Barta vine din dormitor, somnoros, cu haina pe umăr şi se aşează pe scaunul lui ; pune tiamna pe faţa de masă şi-şi potriveşte faţa pe braţ, pe haină, iar pe braţ. — Nu pot dormi în patul lui, îmi vine rău, cearşafurile au un miros. Şi perna. M-aşez lîngă el, îmi scpt salopeta, îi ridic capul de pe haina lui şi-i spun să doarmă pe salopeta mea, după ce o împăturesc bine, ca un sul . — Iţi mototoleşti haina. Salopeta mea, nu contează. — Abbroase a făină, — îmi spune căutînd cu obrazul un loc pentru dompit. E un miros bun. Făina şi benzina sînt mirosurile care-mi plac cel mai mult, ţie ? — Şi mie. — Iţi place benzina ? — Da. — Acum, în Moldova, am dormit numai în maşină, pe banchetă, foarte prost; îmi plăcea că mirosea a benzină,’dar ştii ce-mi doream un pat? De cîţi ani crezi că-mi doresc un pat bun ? — Nu ştiu. Barta şi-a pus obrazul drept pe salopetă, nu-i văd coţii,i dar, desigur, îi ţine deschişi, pentru că nu poate adormi, pe salopeta mea decolorată, capul mic i s-a făcut mai negru, mai mic, însă îmi place ce gîndiri are, mereu. — De mult, nici nu mai mi-aduc aminte ; eram cu Silvia. — Care Silvia ? — Silvia Ormanski, de la U.T.C. — Pe care a prins-o Gestapoul la Budapesta, în ’42. — Da, eram cu ea atunci, la Budapesta ; căutam un pat pentru o noapte ; au prins-o numai pe ea, pe ea o urmăreau, am sărit după ea în dubă; n-am putut s-o las singură; m-au dus la Auschwitz, pe ea nu știu. — La... dar nu mi-aduc aminte unde auzisem că fusese internată Silvia Omnanski. — Nu știu unde au dus-o, am crezut în primele săptămîni că e cu mine și-i puneam cîte o felie de pîine pe fereastra barăcii în care credeam că e bolnavă; o dată i-am pus o gamelă cu supă. Pe urmă, cînd am văzut că nu e, n-am mai putut dormi; mă crezi că n-am dormit la Auschwitz ? — Te cred. — Nu, alții nu mă cred. — Cum să nu te cred. Barta își întoarce privirea către mine, rămînînd cu obrazul pe salopetă. — Pe urmi, cînd m-am căsătorit cu Rita, iar n-am avut pat, adică, ai văzut... — Am văzut, era pe butuci. — N-am putut cumpăra unul bun, a venit copilul ! l-am luat lui, noi ca noi. Mă ridic și încep să umblu prin sufragerie, în jurul mesei. Barta nu mă urmărește, rămîne cu fața pe salopetă. Deodată, pe un alt ton, bănuind că va urma ceva, ca de obicei, fără nici o legătură cu ceea ce vorbise înainte : — Dragomire, eu știu ce se petrece astă-noapte, care-i secretul. — Oare-i? Mă opresc și mă rezem, în picioare, de spătarul unui scaim. Bafta 50 îndreaptă, îşi pune capul între palme şi mă priveşte : — Ştii care-i ? — Care? — Stănel ţi-a spus că vin evenimente importante — este ? — Este. — Da’ nu ţi:a spus care. — Noi qii‘4 sPd® carp— Nici piip — da’ ştiu : naţionali- ZăfPi? ldam totul, naţionalizăm. Tac, mă gîndesc că acesta-i un secret de partid, dacă Stănoi nu ne-a spus decit să păzim casa şi să aşteptam sarcinile — şi deci nu are rost să-l discutam. Dar ochii lui Barta mă urmăresc în timp ce mă mişc şi mă roagă să-l întreb mai departe; nu vreau, nu vreau să discutăm lucruri pe care nu le cunoaştem, deşi, recunosc că, la urma urmei, n-a ar fi cine ştie ce grav, mai ales că simt acelalaşi lucru. Că le luăm toţi, tot ce au luat cu japca, exploatîndu-ne ani de zile, afurisiţii dracului ! De ce n-aş discuta, ce-i secret în asta ? Dar, în acelaşi timp, tocmai pentru că clipa,i atît de grea şi importantă, vreau să fiu perfect disciplinat şi să nu discut ce nu trebuie, cum mi-a dat sarcină Stănel. — De unde ştii ? — Ştiu. — Cine ţi-a spus ? — Nu mi-a spus nimeni. Simt. Nu părăseşte poziţia — nemişcat, cu capul între palme, urmărindu-mi, d ochii în care fulgeră repede, tare repede, zîmbetul lui. — Eu simt întotdeauna ce se întîmplă; la 6 martie, în ’46, am știut că învineam a doua și , și anul trecut, în decemebrie, m-am dus cu Rita prin oraș să facem ceva cumpărături de Anul Nou... nu știu cum văd într-o vitrină fotografia dobitocului, mă uit lung la el și-i spun Ritei că anul ăsta scăpăm de monarhie. — Faci pe deşteptul. Barta nu se supără, unde şi, îngăduitor cu spine, fiindcă nici nu face să mă convingă, îşi culcă iar capul pe salopetă : — Nu fac pe deştepul, sîntem comunişti; asta-i tot, ce, parcă tu nu simţi tot aşa ? Nu-i răspund; pare încet, mă apropii de el — E cea mai mare bucurie a mea şi că-s comunist şi înţeleg toate, repede; am avut ieri seminar la „Manifestul“ partidului... Tace şi-mi închipui că a adormit vorbind, cu fraza neterminată; mă îndepărtez de el, dar : — Nu mi-e somn; mai mult ca sigur că asta e. A simţit el, să nu simţim noi ? De ce a fugit ? De fapt, n-am mai făcut niciodată aşa ceva... nici un muncitor şi de-aia, vezi, ţi se pare... dar e sigur. Pe front, tot aşi se întîmplă... soldaţii să înţeleagă din cîteva recunoaşteri ce vrea comandamentul... ăştia-s cei mai buni soldați. — Tu nu vrei să dormi ? — Mă gîndesc ce va fi mai departe... tu zici să-mi pun digjii. Da’ cine-o să aibă timp ? Nu vezi, domnul are de gînd să se întoarcă... — Are petrumg— Peste șase luni.... — Nici peste șase veacuri... în masa pe gheață — și mă întărită gîndul la ce ne-a scris şi cum a lăsat casa. In camera din dreapta a pătruns bine soarele şi asta mă bucură dintr-o dată; mă duc acolo, intru în marchiză, trag cu urechea dacă nu vine Stănel să ne anunţe naţionalizarea — altceva nu poate fi. Mă întorc, văd în fund, pianul, deschid capacul, ating clapele, stînd în picioare; în minte îmi zumzăie „Internaționala“, nimic altceva, dar nu știu să cint la pian, n-am ureche muzicală și nici pe nimerite nu iese. 1- Lasă-i dracului, strigă Barta. N-auzi ce dezacordat e ? Nimic nu-i ca lumea în casa asta. — Vroiam să cint ceva. — Ce ? — Nsci auzit? „Intrenaţionala“. •77 Nu semăna. Barta ride şi aruncă salopeta spre mine. — Ia-o, nu pot să dorm. O maşină se opreşte în faţa porţii de fier; coboară Stănel şi încă doi tovarăşi. Stănel e obosit, cearcăne vinete la ochi; ne comunică, imediat după ce ne-am strîns mîinile şi am apucat să-i spun că totul e-n ordine, să alergăm acasă, să ne îmbrăcăm ce avere mai bun, peste un ceas să fim la brutărie. Aci se sigilează totul, de ce să-mi îmbrac ce am piai blip ? Naţionalizăm, este ? întreabă înfrigurat Barta. Şi în timp ce străbatem primele camere ale casei-vagon şi urmăresc mişcările rapide ale lui Stănel, gestul scurt cu care-l bate pe umăr pe Barta, dispoziţiile lui să se înceapă cu sigilarea camerei din fund, — încep să înţeleg că totul devine al nostru şi, desigur, trebuie să-ii pun hainele cele bune; îi arăt scrisoarea lăsată (text Stănel o piteşte în fugă; din pricina salivei lui Barta, cîteva cuvinte s-au sters, nu se mai pot citi, dar Stănel nmpi cere lămuriri; îm dă hîrtia înapoi și ritţică din umeri; plecăm în dormitor, Barta ob-' servă că ăştia nu știau ce-i aia un pat . — Numai noi ştim. Mai întîi, nu trebuie să fie aşa de lat, ca o moşie; trebuie să fie atît ca să încapi tu cu femeia ta, nu mai mult. Şi ştii ce mai trebuie ? Nu-l mai ascult, pentru că mă gîndesc ce bine că nevastă-mea a călcat ieri cămaşa mea cea mai bună, albă, s-o îmbrac acum, pentru naţionalizare. Radu COSAŞU Desene de MARIA CONSTANTIN Fabrica de ciment din Bicaz Pe sub aceste coşuri verticale Am mai trecut, şi trec din nou acum, Ca sub un munte-nvăluit în fum, Ce umple veşnic cerurile goale. îmi place să-l înconjur pe la poale Şi să mă pierd pe omenescu-i drum, Printre aceşti voinici, care ştiu cum Să sfarme piatra în făină moale. Prin marea curte-a fabricii trecînd, Simt tinereţea ei nealterată Şi mă cuprinde uneori un gînd ! Sub coşurile-acestea, niciodată Nu a trecut Patronul —^ şi îmi pare Că-i mai curat cimentul, din născare. Petre SOLOMON In halele uzinei Aici, între aceste ziduri, aud cum îngenunche metalul în sine însuşi, sfios ca un bivol fulgerat între coarne. Grumazu-i coboară trepte fierbinţi sub privirea arzătoare a oamenilor. Inima incendiază sîngele, nervii, gîndurile, o singură hotărîre străbate trupul întreg, un gînd, o dorinţă , mai mult oţel pentru ţărmii de aur ai comunismului. Omule, tu eşti o flacără, sculptînd viitorul tău, viitorul ţării ! Cezar BALTAG Lauda uzinei Uzina te-ntîmpină cu mirosurile ştiute de fier încins, de păcură, atît de aproape! Ferind feţele soarelui în ochiuri de ape, pasul calcă mai neroas, mai iute. Aici pulsul ţării bate puternic şi dens ; în ritmul lui, cărămizile cresc oraşul, ca pe-o columnă. Aici cîntecul meu ca aiătă sens, capătă flacără, se răsfiră, se-adună. Pe linii ferate l-aş tot duce, prin ţară, cu vagoanele pe care vopseaua nu s-a zvîntat, pe sub berzele ce se-ntorc primăvară de primăvară, cîntecul meu, mai puternic, mai curat ! Nichita STANESCU Săvineşti (fişă biografică) Anul de naştere : o mie nouă sute cincizeci şi nouă. Nici o arhivă nu poate dovedi altă dată. Localitatea : Săvineşti. Conducător : Partidul. Profesia : întreprindere nouă, Pentru mase plastice, lată, Ca-n nişte ţinuturi fantastice, Petrolu-i la-nceput petrol curat, Sondele ţării l-au scos, l-au adumit Şi aici, odihnindu-se-o clipă Ca după-un drum obositor şi greu, Se coboară prin ţevi, se-nfiripă Mereu. Vrăjitorii de fier îl trimit, îl aruncă, îl vîntură nevăzuţi de oameni, Apoi îl scot pentru altă muncă Şi nu mai ştii cu cine să-l asameni. Dincolo, adevăraţii vrăjitori, — îl aşteaptă să pună, îmbrăcate-n alb, în filatură, în sălile scăldate cu lumină, Muncitoarele-l pun după măsuri Şi-l trimit mai departe, De unde răzbate Ritmul neîntrerupt, plăcut, Al războaielor de ţesut. Darie NOVACEANU oamenii