Gazeta literară, ianuarie-iunie 1964 (Anul 11, nr. 1-26)
1964-01-02 / nr. 1
(Mêlle Toinon, Voltaire ţi în spatele aetshita Raţiunea şi Nebunia, Intîia în veşmînt auster abaţial, a doua cu botfori, par vîlvoi, fâcind gesturi extravagante. Melle Toinon şi Voltaire îngenunche aproape simultan unul în faţa celuilalt). ABELLE TOINON : Permite să-ngenunchi in fata unui zeu. VOLTAIRE : De cine vorbești astfel, chip adorabil ? Eu sînt un bâtrîn, spre Haos împins de-al morţii pinten. MELLE TOINON : Dar care pe Parnas se urcă încă sprinten. VOLTAIRE : Un dinte mi-a căzut acum un ceas din gură. MELLE TOINON : Cu strungăreaţă ai mai nobilă figură. VOLTAIRE : Mă dau bătut ! La spirit, tu, hotărît, mă-ntreci. MELLE TOINON : Ai fi uimit cu mintea și pe vestifii Greci ! VOLTAIRE : Ce gratie ! Te-am prins. Nu ești Venera oare ? MELLE TOINON : Frumoasă nu prea sînt. VOLTAIRE : Mai rău ! Incîntătoare ! MELLE TOINON : Voltaire, cu-atîta spirit lupta e inegală. VOLTAIRE : Femeia să te-nvingă e cea mai mare fată. MELLE TOINON : Să fim de tine-nvinse e o plăcere fină. VOLTAIRE : De voi muri subit, să știi că ești de vină. MELLE TOINON : Cu tine, geniu rar, mai darnică e viața. Ca soarele răsai tot tînăr dimineața. VOLTAIRE : De-abuz de voluptate, că mai trăiesc mă mir. Mari'selle Toinon, dă-mi voie o clipă să respir. (se aşează) MELLE TOINON : Voltaire, cine sínt ăştia ce te-nsoțesc mereu, încît în patru ochi cu tine-asta e greu ? VOLTAIRE : Muţi sínt pentru alţi oameni şi de ureche tari. Eu însă îi aud. Sînt ai mei secretari. MELLE TOMON : Tntîiul dă din mîini și pare furios. Cellalt, bine-mbrăcat, e foarte serios. La ce-fi slujesc ? Nu-fi din haina nici pălăria. VOLTAIRE : Unul e Rafiunea și altul Nebunia. In tot ce fac, ei sînt consiliul meu regesc. Cu ei de vorbă stau și mă povățuesc. MELLE TOINON : Mai spornicești în basme decît Perrault. De fel Nu pot să cred ce spui. VOLTAIRE : Ifi dau acest inel. în degetul cel mic să-l pui și oricînd vrei. Auzi tot ce vorbesc cu secretarii mei. (către Nebunie, care dă din mîini și face gesturi de nerăbdare) îmi place această fată, vreau și părerea ta. NEBUNIA : în’dată strînge-o-n braţe, ca un neghiob nu sta. RAJIUNEA : Un gest de violenţă nu socotesc prudent. Eu zic că e mai bine să-i faci un compliment. NEBUNIA : Cine-ndrăzneşte iute e totdeauna tare. RAJIUNEA : Admit, cu multă grijă, cel mult o sărutare. VOLTAIRE : Ce zici Mam’selle Toinon ? MELLE TOINON : Nebunu-i adorabil ! (cu ochii-n jos) Ce spune Rafiunea e mult mai acceptabil. (Voltaire sărută pe Mam'selle Toinon) NEBUNIA : Oferă-i un castel cu parc și-un diamant Și fii de astă seară al ei focos amant. RAȚIUNEA : (către Voltaire, prins de un acces de tuse): Voltaire, eşti un infirm, văd marele pericol. Prea multe îndrăznind, de-a deveni ridicol. NEBUNIA : In trupul tău firav ascunzi puteri de leu. RAŢIUNEA : Nu te risca Voltaire, dă-i numai un supeu. VOLTAIRE : Ce zici, Mam'selle ? M-ELLE TOINON : Admir ideile nebune. Primesc, prea măgulită... ce Raţiunea spune. (Voltaire, cam dezamăgit, şi ceilalţi ies) (Intermezzo cu balet) VOLTAIRE : (revenind cu cei doi secretari) : Şi totuşi, lumea asta îmi pare monotonă. Aproape muribund simt că există o zonă Inexplorată încă. Ceva sublim şi-amar. O, înţeleg acuma pe-acel Shakespeare barbar ! In secolul meu totul e pus în protocol. E indecent să mergi în vînt cu capul gol. Acoperit de pudră, obrazul se usucă, Se veştejeşte părul năvalnic sub perucă. Trăim între oglinzi, filozofăm în glumă, Vinul în loc să-mbete face prea multă spumă. Frica de-o viaţă nouă-o numim înţelepciune Şi sîntem duşi de braţ de-o falsă Raţiune, Pedantă, mărginită, pe nas cu ochelari, Iar eu, nenorocitul, am luat-o secretar. M-am plictisit de tine ! RAŢIUNEA: Ia seama ! VOLTAIRE : Mi-e tot una. Nainte de-a muri, vreau să cunosc furtuna. Puteam să fiu un Dante, tu mi-ai ascuns femeia, în pod, ca-ntr-o Bastilie, am să te-nchid cu cheia. (împinge afară Rafiunea. Revine). Ferestrele-s deschise, demonii pot să vie, Pe-o cale delicioasă condu-mă, Nebunie. NEBUNIA : îndată poruncește să fi se-aducă-un cal. VOLTAIRE : Să facem ce, cu el ? NEBUNIA : Plecăm la Port-Royal. VOLTAIRE : Nu mai există ! NEBUNIA: Este. In vis, „nu" nu încape ! Deci o să tropotim pe-un drum lung cu hîrtoape. VOLTAIRE : Prea bine, chem trăsura cu patru cai voinici Și care merg ca gîndul cînd le plezneşti din bici. NEBUNIA: Vei călări! De-atîtia, nu e necesitate. VOLTAIRE : Dar eu nu ştiu... NEBUNIA : N-ai teamă. Voi sta şi eu la spate. VOLTAIRE : Şi-apoi ? NEBUNIA : Vei răpi fata, cu-asalt luînd mînăstirea. Doi fraţi au dus-o acolo, să-i fure moştenirea. Pe cal, la piept ţinînd-o, trecînd păduri şi punfi, In faptul diminefii o vei ascunde-n munţi. VOLTAIRE : Trei inşi pe-un cal ! NEBUNIA : Voltaire, nu fii laş şi nerod ! Infama Rafiune îfi e sufleul din pod. VOLTAIRE : Ce-o fi să fie. Merg. NEBUNIA : Bandiţii dau tîrcoale. Va trebui să lupfi, la spadă şi pistoale. VOLTAIRE : Dintr-un poet de curte, spiritual, Voltaire Devine un spadasin şi-un aventurier. Pe unde vom ieşi, pe uşă sau fereastră ? NEBUNIA (inspirată) : Pe unde marea boltă se vede mai albastră (întuneric. Reaprindere. Se aud tropote. Intră Voltaire, Tomon şi Nebunia) VOLTAIRE : Făcui ce n-am crezut că pot să fac. In fine, Din munte coborînd, te-ascund acum la mine. MELLE TOINON : Voltaire, uimită sînt, m-ai scos de tot din minfi, Ai întrecut în fapte pe cei mai falnici prinfi. Te-ador, cu pasiune, ia-ţi cu-ndrăzneală plata, De orice nebunie de dragul tău sînt gata. VOLTAIRE : De-atîta cavalcadă și-atîta vino-du-te, Tuşesc. Inima-mi bate cînd foarte rar, cînd iute. Am, nu uita Tomon, optzeci de primăveri, Tu eşti de azi, fetițo, pe mine-apasă-m ieri. Aș vrea să dorm pufin. NEBUNIA : Te-așteaptă un festin, Cu fructe orientale, cu cîntece şi vin. Inchide-te în casă şi pune-te pe trai. VOLTAIRE : Dacă-s chemat de rege ? NEBUNIA : îi spui că eşti în rai. (zgomot ; fraţii, amîndoi, strigă împreună afară, apoi intră ; vorbeşte la început fratele !) FRAŢII : Deschide ! Spargem uşa, neruşinat moşneag, Seducător de fete (intră) FRATELE I: Cu care operînd drăceşti metamorfoze Rupi noaptea din grădini, venind călare, roze. Ce roze ? Dedicate Fecioarei din altar Spre-a ne spăla la tofi păcatu-originar. VOLTAIRE : Hofi, ipocrifi, măgari ce meritaţi căpestre, Frafi răi, denaturați, înghițitori de zestre. FRATELE II : Tot tu insulţi Satană, tot tu te-nfurii ? Na ! Cu-ncrucişari de spada noi ne vom răzbuna. (scot spedele) VOLTAIRE (duelînd) : Doi contra unul ? Iadul făcu cu voi avort. Asasinat de codru! S-a isprăvit, sînt mort. (Cei doi fug. Voltaire cade pe fotoliu. Tomon şi Nebunia I zguduie, îşi vine în fire greu) In fond, eu sînt de vină, m-am luat după nebun. Furtuna ispiteşte, dar calmul e mai bun. Nu-ncape îndoială, aşa-i, am fost nerod. Dau drumul Raţiunii, pe ăsta-l duc în pod. (împinge Nebunia, ieşind cu ea afară ; revine cu Rafiunea, aspră, pedantă, rece) Ah, scumpa mea Tomon, întinde-mi a ta mînă Să simt ceva gentil în palma mea bătrînă. RAȚIUNEA : De ea să nu te-atingi, un geniu e sever. VOLTAIRE : Cînd ăsta este singur, e foarte auster. Calvin, pe lîngă el, e un bonom. Măcar îngăduie să-mi toarne puţin vin în pahar. RAŢIUNEA : Voltaire, la ora asta, e scris în catastiv . Urmînd prescripfiunea vei lua un purgativ. VOLTAIRE : Dar m-am bătut cu spada, o foame simt grozavă ! RAŢIUNEA : Pentru un om bolnav, mîncarea e otravă ! VOLTAIRE : Cu ochiul să fac fetei, dă-mi voie măcar, rîde. RAŢIUNEA : Europa te priveşte, de tine toţi vor rîde. VOLTAIRE : Ah, secretar sinistru, oh, m-am şi plictisit. Lăsat de capul lui este nesuferit. Toion, ia cheia asta, dă drumul la sminteală. Cînd sînt doi împreună e altă socoteală (Toion pleacă şi reintră cu Nebunia. Toţi prezenţi, ca de obicei) VOLTAIRE : Hei, secretari, priviţi, îmi place-această fată. NEBUNIA : Hai, strînge-o-n braţe, fără prea multă judecată. RAŢIUNEA : Un gest de violenţă nu socotesc prudent. Eu zic că e mai bine să-i faci un compliment. NEBUNIA : Cine-ndrăzneşte iute e totdeauna tare. RAŢIUNEA: Admit, cu multă grijă, cel mult o sărutare. VOLTAIRE : îndată ! (sărută îndelung pe Toron. Muzică de Mozart, tablou nemişcat, Voltaire către public) : Inteleptul să pună-n viaţă ştia Un pic de rafiune şi-un pic de nebunie. (Muzică. Ieşire cu balet) G. CĂUIĂU:Doi ( Do P 0 11B O 31) “O COND O DRAME mm VOLTAIRE : De la un timp, Toinon... SECRETAR I : Voltaire, venind pe apă Un cardinal fi-aduce-o scrisoare de la Papă... VOLTAIRE : De la o vreme-ncoace, Toinon pare distrată... SECRETAR I : în Vatican dictată, semnată, sigilată... VOLTAIRE : Distrată, gînditoare... SECRETAR II : Ambasadorul rus. Din partea-mpărătesei, o blană fi-a adus. VOLTAIRE : Adesea ochi vicleni aruncă pe fereşti... SECRETAR I: Din Potsdam, Frideric vrea despre tine veşti... VOLTAIRE : Cînd trece-n sus şi-n jos... SECRETAR II : Poimîine dimineață, Prințul de Ligne îfi cere... VOLTAIRE : Un tînăr cu mustaţă, Probabil ofițer... SECRETAR II : ...îfi cere audientă. VOLTAIRE : în uniformă-albastră și plin de insolentă... SECRETAR I : O mamă-al cărei fiu de-osîndă l-ai scăpat Ţi-oferă chipul tău brodat de ea. VOLTAIRE : Din pat, In zorii zilei sare, se-mbracă și dispare. SECRETAR II : Artiștii Comediei îfi dau azi o serbare. VOLTAIRE : Să fie oare ea atît de mincinoasă ? UN MAJORDOM POMPOS : De Maiestatea Sa, sîntefi poftit la masă.întuneric, muzică. La reaprindere, balet, apoi apar, venind de la masă, Regele şi Voltaire) REGELE : Voltaire, bun slujitor al tronului regesc, Cu-acest ordin înalt vreau să te-mpodobesc. VOLTAIRE: Dar, sire... REGELE: Inteleg. Cu pana-nfepi un pic, Ai însă prea mult spirit spre-a-mi fi un inamic. Uzînd cu tact şi graţie de-anume cutezanţă, Tu faci să par în lume dotat cu toleranţă. (Voltaire face o plecăciune) Ciudat, eşti trist, un lucru ce pare imposibil. VOLTAIRE : De-aproape mă pîndeşte un adversar teribil. REGELE : De-i numai asta, spune şi scapi de orice duşman. VOLTAIRE : A! meu îşi bate joc de orice suveran. REGELE : Impertinent doar Eros este din cînd în cînd. VOLTAIRE : Acestui rege, sire-i sîntem supuşi de rînd. REGELE : Totuşi cînd el apare cu sabie şi cizme, Nu-i raţional să cazi în ale lui sofisme. Pe-un ordin de-nchisoare în alb un nume pune Şi Eros, prins de aripi, smerit se va supune. VOLTAIRE : E de prisos atunci să vă vorbesc de fată Căci Maiestatea voastră e bine informată. REGELE (mereu ironic) : Cu-a gloriei coroană tu fiind încununat, Nu te mira că ești păzit și spionat, (iese ; întuneric ; apoi lumină) VOLTAIRE : Ce faci, Voltaire ? Tu însuți ai stat la închisoare, Pus după gratii groase cu-o astfel de „scrisoare". Inima mea produce o emanaţie sumbră Dacă-nspăimînt o fată cu a Bastiliei umbră (pauză ; vine Toinon) Toinon, cugetă bine, nu-mi place cine-nşeală, Mă mai iubeşti ? TOINON : Mi-eşti drag. VOLTAIRE : E altă socoteală. Te-ntreb, dacă iubeşti. TOINON : Ţin foarte mult la tine. VOLTAIRE : Insă iubești pe altul ! TOINON : Așa de greu îmi vine... VOLTAIRE : ...Să spui tot adevărul. TOINON : Să te aud făcînd Asemenea distincfii ce nici nu-mi trec prin gînd. VOLTAIRE : Atuncea, „mă iubești"! TOINON : Desigur... îmi eşti drag. VOLTAIRE : ...Și „fii la mine", însă, dincolo de fereastră, Iubești pe ofițerul în uniformă albastră. (Toinon plînge) Cu lacrimi de cristal mărturisești perfid. Aș vrea să pot să vreau pe loc să te ucid ! TOION : Oh, tu eşti bun, Voltaire ! VOLTAIRE : De mult nu-i noutate, Că sînt la suflet negru şi-un iad de răutate ! TOINON : Nici nu cunosc un om mai plin de gingăşie. Te-am prins salvînd o viespe picată-n farfurie. VOLTAIRE : Eu însumi fiind o viespe ! TOINON : Ai plîns adesea. VOLTAIRE : Minţi ! Plăcerea mea supremă e să scrîşnesc din dinţi,scrîşneşte îndelung) TOINON (mîngîindu-l) : Călugării şi ducii mi-au scos infama faimă. Eu te cunosc de-aproape şi n-am de tine spaimă. VOLTAIRE : Ca filozof, e bine, concluziile să trag. Clar şi distinct, răspunde : mă mai iubeşti ? TOINON : Mi-eşti drag (priveşte îngrijorată pe fereastră) GLAS I : Te-am prins, brigand albastru, de-alcovuri cavaler, Ce-asediezi chiar templul divinului Voltaire. SECRETAR II : Stăpîne-am capturat, la ușa de dindos, Un picaro sinistru, suspect și fioros. TOMON : Nu-i fioros, e-un tînăr sfios, inofensiv, Să-l maltratafi astfel, nu văd niciun motiv. VOLTAIRE : Deci îl cunoști perfect. TOMON : Nu neg. Intr-adevăr. Mi-e rudă de aproape. VOLTAIRE : Fără-ndoială, „văr" ! Monstru impenetrabil, ființă disimulată ! Tratafi pe „văr" c-un mic dejun cu ciocolată. Nebun e cine speră să scape de destin. Tot mă iubeşti, Toinon ? TOINON : Voltaire, la tine ţin ! VOLTAIRE : Abia acum pătrund poeţii tragici, o ! Simt că devin scrîntit ca şi Jean Jacques Rousseau. E drept că sînt bâtrîn, caşectic... TOINON : Eşti un zeu. VOLTAIRE : Strîmb, cocoşat, cam ştirb, la faţă cimpanzeu. TOINON : Pe lume nu cunosc un altul mai frumos. Ai ochi strălucitori și glas melodios. Să fii prin spirit tînăr, prin elegantă soare. Ai fost vrăjit din leagăn de către ursitoare. VOLTAIRE : Povești cu mama gîscă. Spune-mi cinstit, Mam’zel Toinon. Iubești pe cine ? Pe mine sau pe el ? TOIION : De ce vrei să-l ador ? Tu-mi eşti... VOLTAIRE : De-ajuns, veniţi Mai iute, secretari, pînă nu-mi ies din minfi. Hîrtia completa fi cu nume. Acel nerod Să meargă la-nchisoare şi chiar pe eşafod ! TOINON (țipînd şi plîngînd) : Voltaire, fii bun ! VOLTAIRE : Sînt rău ! TOINON : Un altul de mi-ar place Nu văd de loc ce crimă îngrozitoare-aş face. Nu ştim nici ce-i amorul ! VOLTAIRE : M-am pus s-o instruiesc Şi-acum filozofează, cînd eu mă zvîrcolesc. TOMON : Iubim nedesluşit pe foarte mulţi deodată . Logodnic, frate, soră, bunică, mamă, tată... VOLTAIRE : Raţionamentul tău este pervers şi hoţ. Tu mă iubești ca mamă, eu te-am iubit ca soț. (către secretari) Mandatul să-l aducefi pe loc la-ndeplinire. TOMON : De ce faci asta ? Tu m-ai scos din mînăstire. Oh, te-am iubit atunci cu inima curată Şi știi prea bine că eu nu ți-am fost ingrată. VOLTAIRE : (aparte): Mă-ntreb dacă să rîd sau să fiu supărat Să nu devin Otello, ajută-mă, Socrat ! TOMON (mîngîindu-l galeş) : Pe tine niciodată n-am să te uit uşor, Eşti răpitor de inimi şi un fermecător. Oricît te-ai încrunta, tu poţi să înspaimînfi Pe Papă şi pe regi, dar pe femei le-ncînţi. Nu te preface rău, goneşte sentinela, Fă asta pentru mine, nu-l aresta... pe-acela. (Voltaire face semn să i se înapoieze mandatul, apoi cu voită şi lentă întîrziere, îl rupe. Tomon îl ia de gr şi-l sărută) VOLTAIRE : Demon cu ochii limpezi, linguşitor, limbut, Cu vorba şi cu plînsul răpiți pe Belzebub (trist) Acest palat pustiu va fi o Mare Moartă Cînd n-ai să mai păşeşti pe-a lui pompoasă poartă Tu pentru mine-ai fost o ultimă făclie Cu care mi-am tăiat drum prin melancolie, La suflet eşti curată, deşi cam mincinoasă Şi-n bine şi în rău, asemeni graţioasă, Cruntă, dar prea fragilă ca tu să meriţi ura, Aşa paradoxală te-a zămislit natura. Prostie colosală-i să dormi la Pantheon, Nici zeii nu pot da ce mi-ai dat tu, Tomon. TOMON : Mă faci să plîng, vorbeşti ca-n ultima ta oră, Iţi sînt mereu o fiică sau dacă vrei o soră. (Voltaire îi face semn să plece. Muzică. Voltaire la masa de scris, compune ceva) VOLTAIRE : Abia s-a dus şi sînt de jale invadat In ce era Toinon aşa de lăudat ? In fond nu sînt gelos, atîtea trag speranţe Şi-mi rîd cu înţelesuri ca să le cînt în stanie E altceva, mai mult decît iubirea, un ton Care cînta în mine : Toinon, Toinon, Toinon ! Doi paşi aerieni jucau un menuet In care eu cîntam Toinon, Toinon, Toinette ! Totul mi-a devenit acum insuportabil. Gestul ei e infam, drăcesc şi execrabil ! (furios, către secretari) Aduceţi pe Toinon, cu voia sau cu sila ! (Toinon apare înfricoşată. Voltaire, teribil) Vreau răzbunare, smulg din inima mea mila ! (Se învîrteşte prin odaie, la început ameninţător, apoi melancolic şi, treptat, grafios) Cînd vîntul bate-n poartă Te strig cu glasul tare Odaia-i Mare Moartă Mă-nec în întristare. M-agăţ de orice grindă, In părul tău înot, Te caut în oglindă, Să te urăsc, nu pot. De-ai vrut să m-amăgești Rămîi tot grafioasă, Tu, inocentă eşti, Oricît de mincinoasă. Pun mîna iertătoare Pe capul auriu Să-l pedepsesc c-o floare. A te urî, nu ştiu. Că nu mă prinzi de gît Nu vreau să mă răzbun. M-ai probozit atît, Să fiu la suflet bun. De fi-ai schimbat natura Mi-eşti dragă totuşi. Eu Nu-ți stric învăţătura. Să te urăsc, mi-e greu. (Muzică) GAZE' LITERARA PAGINA 3