Gazeta literară, ianuarie-iunie 1964 (Anul 11, nr. 1-26)

1964-01-02 / nr. 1

(M­êlle Toinon, Voltaire ţi în spatele ae­tshita Raţiunea şi Nebunia, Intîia în veşmînt auster abaţial, a doua cu botfori, par vîlvoi, fâcind gesturi extravagante. M­elle Toinon şi Voltaire îngenunche aproape simultan unul în faţa celuilalt). ABELLE TOINON : Permite să-ngenunchi in fata unui zeu. VOLTAIRE : De cine vorbești astfel, chip adorabil ? Eu sînt un bâtrîn, spre Haos împins de-al morţii pinten. M­ELLE TOINON : Dar care pe Parnas se urcă încă sprinten. VOLTAIRE : Un dinte mi-a căzut acum un ceas din gură. M­ELLE TOINON : Cu strungăreaţă ai mai nobilă figură. VOLTAIRE : Mă dau bătut ! La spirit, tu, hotărît, mă-ntreci. M­ELLE TOINON : Ai fi uimit cu mintea și pe vestifii Greci ! VOLTAIRE : Ce gratie ! Te-am prins. Nu ești Venera oare ? M­ELLE TOINON : Frumoasă nu prea sînt. VOLTAIRE : Mai rău ! Incîntătoare ! M­ELLE TOINON : Voltaire, cu-atîta spirit lupta e inegală. VOLTAIRE : Femeia să te-nvingă e cea mai mare fată. M­ELLE TOINON : Să fim de tine-nvinse e o plăcere fină. VOLTAIRE : De voi muri subit, să știi că ești de vină. M­ELLE TOINON : Cu tine, geniu rar, mai darnică e viața. Ca soarele răsai tot tînăr dimineața. VOLTAIRE : De-abuz de voluptate, că mai trăiesc mă mir. Mari'selle Toinon, dă-mi voie o clipă să respir. (se aşează) M­ELLE TOINON : Voltaire, cine sínt ăştia ce te-nsoțesc mereu, încît în patru ochi cu tine-a­sta e greu ? VOLTAIRE : Muţi sínt pentru alţi oameni şi de ureche tari. Eu însă îi aud. Sînt ai mei secretari. M­ELLE TOM­ON : Tntîiul dă din mîini și pare furios. Cellalt, bine-mbrăcat, e foarte serios. La ce-fi slujesc ? Nu-fi din haina nici pălăria. VOLTAIRE : Unul e Rafiunea și altul Nebunia. In tot ce fac, ei sînt consiliul meu regesc. Cu ei de vorbă stau și mă povățuesc. M­ELLE TOINON : Mai spornic­ești în basme decît Per­rault. De fel Nu pot să cred ce spui. VOLTAIRE : Ifi dau acest inel. în degetul cel mic să-l pui și oricînd vrei. Auzi tot ce vorbesc cu secretarii mei. (către Nebunie, care dă din mîini și face gesturi de nerăbdare) îmi place­ această fată, vreau și părerea ta. NEBUNIA : în’dată strînge-o-n braţe, ca un neghiob nu sta. RAJIUNEA : Un gest de violenţă nu socotesc prudent. Eu zic că e mai bine să-i faci un compliment. NEBUNIA : Cine-ndrăzneşte iute e totdeauna tare. RAJIUNEA : Admit, cu multă grijă, cel mult o sărutare. VOLTAIRE : Ce zici Mam’selle Toinon ? M­ELLE TOINON : Nebunu-i adorabil ! (cu ochii-n jos) Ce spune Rafiunea e mult mai acceptabil. (Voltaire sărută pe Mam'selle Toinon) NEBUNIA : Oferă-i un castel cu parc și-un diamant Și fii de astă seară al ei focos amant. RAȚIUNEA : (către Voltaire, prins de un acces de tuse): Voltaire, eşti un infirm, văd marele pericol. Prea multe îndrăznind, de-a deveni ridicol. NEBUNIA : In trupul tău firav ascunzi puteri de leu. RAŢIUNEA : Nu te risca Voltaire, dă-i numai un supeu. VOLTAIRE : Ce zici, Mam'selle ? M-ELLE TOINON : Admir ideile nebune. Primesc, prea măgulită... ce Raţiunea spune. (Voltaire, cam dezamăgit, şi ceilalţi ies) (Intermezzo cu balet) VOLTAIRE : (revenind cu cei doi secretari) : Şi totuşi, lumea asta îmi pare monotonă. Aproape muribund simt că există­ o zonă Inexplorată încă. Ceva sublim şi-amar. O, înţeleg acuma pe-acel Shakespeare barbar ! In secolul meu totul e pus în protocol. E indecent să mergi în vînt cu capul gol. Acoperit de pudră, obrazul se usucă, Se veştejeşte părul năvalnic sub perucă. Trăim între oglinzi, filozofăm în glumă, Vinul în loc să-mbete face prea multă spumă. Frica de-o viaţă nouă-o numim înţelepciune Şi sîntem duşi de braţ de-o falsă Raţiune, Pedantă, mărginită, pe nas cu ochelari, Iar eu, nenorocitul, am luat-o secretar. M-am plictisit de tine ! RAŢIUNEA: I­a seama ! VOLTAIRE : Mi-e tot una. Nainte de-a muri, vreau să cunosc furtuna. Puteam să fiu un Dante, tu mi-ai ascuns femeia, în pod, ca-ntr-o Bastilie, am să te-nchid cu cheia. (împinge afară Rafiunea. Revine). Ferestrele-s deschise, demonii pot să vie, Pe-o cale delicioasă condu-mă, Nebunie. NEBUNIA : îndată poruncește să fi se-aducă-un cal. VOLTAIRE : Să facem ce, cu el ? NEBUNIA : Plecăm la Port-Royal. VOLTAIRE : Nu mai există ! NEBUNIA: Este. In vis, „nu" nu încape ! Deci o să tropotim pe-un drum lung cu hîrtoape. VOLTAIRE : Prea bine, chem trăsura cu patru cai voinici Și care merg ca gîndul cînd le plezneşti din bici. NEBUNIA: Vei călări! De-atîtia, nu e necesitate. VOLTAIRE : Dar eu nu ştiu... NEBUNIA : N-ai teamă. Voi sta şi eu la spate. VOLTAIRE : Şi-apoi ? NEBUNIA : Vei răpi fata, cu-asalt luînd mînăstirea. Doi fraţi au dus-o acolo, să-i fure moştenirea. Pe cal, la piept ţinînd-o, trecînd păduri şi punfi, In faptul diminefii o vei ascunde-n munţi. VOLTAIRE : Trei inşi pe-un cal ! NEBUNIA : Voltaire, nu fii laş şi nerod ! Infama Rafiune îfi e sufleul din pod. VOLTAIRE : Ce-o fi să fie. Merg. NEBUNIA : Bandiţii dau tîrcoale. Va trebui să lupfi, la spadă şi pistoale. VOLTAIRE : Dintr-un poet de curte, spiritual, Voltaire Devine­ un spadasin şi-un aventurier. Pe unde vom ieşi, pe uşă sau fereastră ? NEBUNIA (inspirată) : Pe unde marea boltă se vede mai albastră­­ (întuneric. Reaprindere. Se aud tropote. Intră Voltaire, Tom­on şi Nebunia) VOLTAIRE : Făcui ce n-am crezut că pot să fac. In fine, Din munte coborînd, te-ascund acum la mine. M­ELLE TOINON : Voltaire, uimită sînt, m-ai scos de tot din minfi, Ai întrecut în fapte pe cei mai falnici prinfi. Te-ador, cu pasiune, ia-ţi cu-ndrăzneală plata, De orice nebunie de dragul tău sînt gata. VOLTAIRE : De-atîta cavalcadă și-atîta vino-du-te, Tuşesc. Inima-mi bate cînd foarte rar, cînd iute. Am, nu uita Tom­on, optzeci de primăveri, Tu eşti de azi, fetițo, pe mine-apasă-m­ ieri. Aș vrea să dorm pufin. NEBUNIA : Te-așteaptă un festin, Cu fructe orientale, cu cîntece şi vin. Inchide-te în casă şi pune-te pe trai. VOLTAIRE : Dacă-s chemat de rege ? NEBUNIA : îi spui că eşti în rai. (zgomot ; fraţii, amîndoi, strigă împreună afară, apoi intră ; vorbeşte la început fratele !) FRAŢII : Deschide ! Spargem uşa, neruşinat moşneag, Seducător de fete (intră) FRATELE I: Cu care operînd drăceşti metamorfoze Rupi noaptea din grădini, venind călare, roze. Ce roze ? Dedicate Fecioarei din altar Spre-a ne­ spăla la tofi păcatu-originar. VOLTAIRE : Hofi, ipocrifi, măgari ce meritaţi căpestre, Frafi răi, denaturați, înghițitori de zestre. FRATELE II : Tot tu insulţi Satană, tot tu te-nfurii ? Na ! Cu-ncrucişari de spada noi ne vom răzbuna. (scot spedele) VOLTAIRE (duelînd) : Doi contra unul ? Iadul făcu cu voi avort. Asasinat de codru! S-a isprăvit, sînt mort. (Cei doi fug. Voltaire cade pe fotoliu. Tom­on şi Ne­bunia I zguduie, îşi vine în fire greu) In fond, eu sînt de vină, m-am luat după nebun. Furtuna ispiteşte, dar calmul e mai bun. Nu-ncape îndoială, aşa-i, am fost nerod. Dau drumul Raţiunii, pe ăsta-l duc în pod. (împinge Nebunia, ieşind cu ea afară ; revine cu Ra­fiunea, aspră, pedantă, rece) Ah, scumpa mea Tom­on, întinde-mi a ta mînă Să simt ceva gentil în palma mea bătrînă. RAȚIUNEA : De ea să nu te-atingi, un geniu e sever. VOLTAIRE : Cînd ăsta este singur, e foarte auster. Calvin, pe lîngă el, e un bonom. Măcar îngăduie să-mi toarne puţin vin în pahar. RAŢIUNEA : Voltaire, la ora asta, e scris în catastiv . Urmînd prescripfiunea vei lua un purgativ. VOLTAIRE : Dar m-am bătut cu spada, o foame simt grozavă ! RAŢIUNEA : Pentru un om bolnav, mîncarea e otravă ! VOLTAIRE : Cu ochiul să fac fetei, dă-mi voie măcar, rîde. RAŢIUNEA : Europa te priveşte, de tine toţi vor rîde. VOLTAIRE : Ah, secretar sinistru, oh, m-am şi plictisit. Lăsat de capul lui este nesuferit. Toi­on, ia cheia asta, dă drumul la sminteală. Cînd sînt doi împreună e altă socoteală (Toi­on pleacă şi reintră cu Nebunia. Toţi prezenţi, ca de obicei) VOLTAIRE : Hei, secretari, priviţi, îmi place-această fată. NEBUNIA : Hai, strînge-o-n braţe, fără prea multă jude­cată. RAŢIUNEA : Un gest de violenţă nu socotesc prudent. Eu zic că e mai bine să-i faci un compliment. NEBUNIA : Cine-ndrăzneşte iute e totdeauna tare. RAŢIUNEA: Admit, cu multă grijă, cel mult o sărutare. VOLTAIRE : îndată ! (sărută îndelung pe Tor­on. Muzică de Mozart, tablou nemişcat, Voltaire către public) : Inteleptul să pună-n viaţă ştia Un pic de rafiune şi-un pic de nebunie.­­ (Muzică. Ieşire cu balet) G. CĂUIĂU:D­oi ( Do P 0 11B O 3­­1) “O CO­ND O DRAME mm VOLTAIRE : De la un timp, Toinon... SECRETAR I : Voltaire, venind pe apă Un cardinal fi-aduce-o scrisoare de la Papă... VOLTAIRE : De la o vreme-ncoace, Toinon pare distrată... SECRETAR I : în Vatican dictată, semnată, sigilată... VOLTAIRE : Distrată, gînditoare... SECRETAR II : Ambasadorul rus. Din partea-mpărătesei, o blană fi-a adus. VOLTAIRE : Adesea ochi vicleni aruncă pe fereşti... SECRETAR I: Din Potsdam, Frideric vrea despre tine veşti... VOLTAIRE : Cînd trece-n sus şi-n jos... SECRETAR II : Poimîine dimineață, Prințul de Ligne îfi cere... VOLTAIRE : Un tînăr cu mustaţă, Probabil ofițer... SECRETAR II : ...îfi cere audientă. VOLTAIRE : în uniformă-albastră și plin de insolentă... SECRETAR I : O mamă-al cărei fiu de-osîndă l-ai scăpat Ţi-oferă chipul tău brodat de ea. VOLTAIRE : Din pat, In zorii zilei sare, se-mbracă și dispare. SECRETAR II : Artiștii Comediei îfi dau azi o serbare. VOLTAIRE : Să fie oare ea atît de mincinoasă ? UN MAJORDOM POMPOS : De Maiestatea Sa, sîntefi poftit la masă.­­întuneric, muzică. La reaprindere, balet, apoi apar, venind de la masă, Regele şi Voltaire) REGELE : Voltaire, bun slujitor al tronului regesc, Cu-acest ordin înalt vreau să te-mpodobesc. VOLTAIRE: Dar, sire... REGELE­­: Inteleg. Cu pana-nfepi un pic, Ai însă prea mult spirit spre-a-mi fi un inamic. Uzînd cu tact şi graţie de-anume cutezanţă, Tu faci să par în lume dotat cu toleranţă. (Voltaire face o plecăciune) Ciudat, eşti trist, un lucru ce pare imposibil. VOLTAIRE : De-aproape mă pîndeşte un adversar teribil. REGELE : De-i numai asta, spune şi scapi de­ orice duşman. VOLTAIRE : A! meu îşi bate joc de orice suveran. REGELE : Impertinent doar Eros este din cînd în cînd. VOLTAIRE : Acestui rege, sire-i sîntem supuşi de rînd. REGELE : Totuşi cînd el apare cu sabie şi cizme, Nu-i raţional să cazi în ale lui sofisme. Pe-un ordin de-nchisoare în alb un nume pune Şi Eros, prins de aripi, smerit se va supune. VOLTAIRE : E de prisos atunci să vă vorbesc de fată Căci Maiestatea voastră e bine informată. REGELE (mereu ironic) : Cu-a gloriei coroană tu fiind încununat, Nu te mira că ești păzit și spionat, (iese ; întuneric ; apoi lumină) VOLTAIRE : Ce faci, Voltaire ? Tu însuți ai stat la închisoare, Pus după gratii groase cu-o astfel de „scrisoare". Inima mea produce o emanaţie sumbră Dacă-nspăimînt o fată cu a Bastiliei umbră (pauză ; vine Toinon) Toinon, cugetă bine, nu-mi place cine-nşeală, Mă mai iubeşti ? TOINON : Mi-eşti drag. VOLTAIRE : E altă socoteală. Te-ntreb, dacă iubeşti. TOINON : Ţin foarte mult la tine. VOLTAIRE : Insă iubești pe altul ! TOINON : Așa de greu îmi vine... VOLTAIRE : ...Să spui tot adevărul. TOINON : Să te aud făcînd Asemenea distincfii ce nici nu-mi trec prin gînd. VOLTAIRE : Atuncea, „mă iubești"! TOINON : Desigur... îmi eşti drag. VOLTAIRE : ...Și „fii la mine", însă, dincolo de fereastră, Iubești pe ofițerul în uniformă­ albastră. (Toinon plînge) Cu lacrimi de cristal mărturisești perfid. Aș vrea să pot să vreau pe loc să te ucid ! TOI­ON : Oh, tu eşti bun, Voltaire ! VOLTAIRE : De mult nu-i noutate, Că sînt la suflet negru şi-un iad de răutate ! TOINON : Nici nu cunosc un om mai plin de gingăşie. Te-am prins salvînd o viespe picată-n farfurie. VOLTAIRE : Eu însumi fiind o viespe ! TOINON : Ai plîns adesea. VOLTAIRE : Minţi ! Plăcerea mea supremă e să scrîşnesc din dinţi,­­scrîşneşte îndelung) TOINON (mîngîindu-l) : Călugării şi ducii mi-au scos infama faimă. Eu te cunosc de-aproape şi n-am de tine spaimă. VOLTAIRE : Ca filozof, e bine, concluziile să trag. Clar şi distinct, răspunde : mă mai iubeşti ? TOINON : Mi-eşti drag (priveşte îngrijorată pe fereastră) GLAS I : Te-am prins, brigand albastru, de-alcovuri cavaler, Ce-asediezi chiar templul divinului Voltaire. SECRETAR II : Stăpîne-am capturat, la ușa de dindos, Un picaro sinistru, suspect și fioros. TOM­ON : Nu-i fioros, e-un tînăr sfios, inofensiv, Să-l maltratafi astfel, nu văd niciun motiv. VOLTAIRE : Deci îl cunoști perfect. TOM­ON : Nu neg. Intr-adevăr. Mi-e rudă de aproape. VOLTAIRE : Fără-ndoială, „văr" ! Monstru impenetrabil, ființă disimulată ! Tratafi pe „văr" c-un mic dejun cu ciocolată. Nebun e cine speră să scape de destin. Tot mă iubeşti, Toinon ? TOINON : Voltaire, la tine ţin ! VOLTAIRE : Abia acum pătrund poeţii tragici, o ! Simt că devin scrîntit ca şi Jean Jacques Rousseau. E drept că sînt bâtrîn, caşectic... TOINON : Eşti un zeu. VOLTAIRE : Strîmb, cocoşat, cam ştirb, la faţă cimpanzeu. TOINON : Pe lume nu cunosc un altul mai frumos. Ai ochi strălucitori și glas melodios. Să fii prin spirit tînăr, prin elegantă soare. Ai fost vrăjit din leagăn de către ursitoare. VOLTAIRE : Povești cu mama gîscă. Spune-mi cinstit, Mam’zel Toinon. Iubești pe cine ? Pe mine sau pe el ? TOIION : De ce vrei să-l ador ? Tu-mi eşti... VOLTAIRE : De-ajuns, veniţi Mai iute, secretari, pînă nu-mi ies din minfi. Hîrtia completa fi cu nume. Acel nerod Să meargă la-nchisoare şi chiar pe eşafod ! TOINON (țipînd şi plîngînd) : Voltaire, fii bun ! VOLTAIRE : Sînt rău ! TOINON : Un altul de mi-ar place Nu văd de loc ce crimă îngrozitoare-aş face. Nu ştim nici ce-i amorul ! VOLTAIRE : M-am pus s-o instruiesc Şi-acum filozofează, cînd eu mă zvîrcolesc. TOM­ON : Iubim nedesluşit pe foarte mulţi deodată . Logodnic, frate, soră, bunică, mamă, tată... VOLTAIRE : Raţionamentul tău este pervers şi hoţ. Tu mă iubești ca mamă, eu te-am iubit ca soț. (către secretari) Mandatul să-l aducefi pe loc la-ndeplinire. TOM­ON : De ce faci asta ? Tu m-ai scos din mînăstire. Oh, te-am iubit atunci cu inima curată Şi știi prea bine că eu nu ți-am fost ingrată. VOLTAIRE : (aparte): Mă-ntreb dacă să rîd sau să fiu supărat Să nu devin Otello, ajută-mă, Socrat ! TOM­ON (mîngîindu-l galeş) : Pe tine niciodată n-am să te uit uşor, Eşti răpitor de inimi şi un fermecător. Oricît te-ai încrunta, tu poţi să înspaimînfi Pe Papă şi pe regi, dar pe femei le-ncînţi. Nu te preface rău, goneşte sentinela, Fă asta pentru mine, nu-l aresta... pe-acela. (Voltaire face semn să i se înapoieze mandatul, apoi cu voită şi lentă întîrziere, îl rupe. Tom­on îl ia de gr şi-l sărută) VOLTAIRE : Demon cu ochii limpezi, linguşitor, limbut, Cu vorba şi cu plînsul răpiți pe Belzebub (trist) Acest palat pustiu va fi o Mare Moartă Cînd n-ai să mai păşeşti pe-a lui pompoasă poartă Tu pentru mine-ai fost o ultimă făclie Cu care mi-am tăiat drum prin melancolie, La suflet eşti curată, deşi cam mincinoasă Şi-n bine şi în rău, asemeni graţioasă, Cruntă, dar prea fragilă ca tu să meriţi ura, Aşa paradoxală te-a zămislit natura. Prostie colosală-i să dormi la Pantheon, Nici zeii nu pot da ce mi-ai dat tu, Tom­on. TOM­ON : Mă faci să plîng, vorbeşti ca-n ultima ta oră, Iţi sînt mereu o fiică sau dacă vrei o soră. (Voltaire îi face semn să plece. Muzică. Voltaire la masa de scris, compune ceva) VOLTAIRE : Abia s-a dus şi sînt de jale invadat In ce era Toinon aşa de lăudat ? In fond nu sînt gelos, atîtea trag speranţe Şi-mi rîd cu înţelesuri ca să le cînt în stanie E altceva, mai mult decît iubirea, un ton Care cînta în mine : Toinon, Toinon, Toinon ! Doi paşi aerieni jucau un menuet In care eu cîntam Toinon, Toinon, Toinette ! Totul mi-a devenit acum insuportabil. Gestul ei e infam, drăcesc şi execrabil ! (furios, către secretari) Aduceţi pe Toinon, cu voia sau cu sila ! (Toinon apare înfricoşată. Voltaire, teribil) Vreau răzbunare, smulg din inima mea mila ! (Se învîrteşte prin odaie, la început ameninţător, apoi melancolic şi, treptat, grafios) Cînd vîntul bate-n poartă Te strig cu glasul tare Odaia-i Mare Moartă Mă-nec în întristare. M-agăţ de orice grindă, In părul tău înot, Te caut în oglindă, Să te urăsc, nu pot. De-ai vrut să m-amăgești Rămîi tot grafioasă, Tu, inocentă eşti, Oricît de mincinoasă. Pun mîna iertătoare Pe capul auriu Să-l pedepsesc c-o floare. A te urî, nu ştiu. Că nu mă prinzi de gît Nu vreau să mă răzbun. M-ai probozit atît, Să fiu la suflet bun. De fi-ai schimbat natura Mi-eşti dragă totuşi. Eu Nu-ți stric învăţătura. Să te urăsc, mi-e greu. (Muzică) GAZE' LITERARA ­ PAGINA 3

Next