Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)

1967-01-05 / nr. 1

ALFRED MARGUL SPERBER A încetat din viaţă, în noaptea de 3 ianuarie 1967, Alfred Margul Sperber, unul dintre cei mai de seamă poeţi de limbă germană din ţara noastră, valoros tălmăcitor al poeziei române. Născut la 23 septembrie 1898, în Storojineţ, A. M. Sperber urm­ează şcoala primară în oraşul natal, apoi liceul la Cernăuţi şi Viena. In capitala Austriei se apropie de mişcarea muncito­rească, publicîndu-şi primele sale poezii în reviste de stînga. După studii universitare pleacă, în 1920, la Paris, apoi la New York, unde, între anii 1921—1924, desfăşoară o intensă activitate publi­cistică în organul mişcării muncitoreşti „New-Yorker Volkszei­tung“ în 1924 se întoarce în ţară. O însemnată parte din poeziile lui A. M. Sperber, din pri­mele sale volume, „Gleichnisse der Landschaft“ (Similitudini ale peisajului) 1934 şi „Geheimnis und Versieht* (Taină şi renun­ţare) 1939, era alcătuită din versuri cu caracter social pătrunse de o năzuinţă arzătoare către schimbarea în bine a lumii. Creaţia lui cunoaşte întreaga ei plenitudine în anii de după Eliberare, cînd îi apar volumele : „Zeuge der Zeit“ (Martor al vremii) 1951, „Ausblick und Rückschau“ (Perspectivă şi retrospectivă) 1955, „Mit offenen Augen“ (Cu ochii deschişi) 1956, apoi, în tra­ducere românească, „Versuri alese , 1957, „Versuri , 1959 şi „Poezii“, 1962. In 1963, publică „Sternstunden der Liebe“ (Clipe siderale ale iubirii). In timpul celui de al doilea război mondial, A. M. Sperber, a desfăşurat o activitate patriotică susţinută. După Eliberare a militat pentru dezvoltarea şi afirmarea culturii şi literaturii so­cialiste în patria noastră. In afara volumelor de versuri originale, A. M. Sperber a realizat numeroase traduceri din poezia noastră populară, precum şi din opera lui Eminescu, Arghezi, Al. Philip­­pide, Mihai Beniuc, Maria Banuş şi a altor poeţi contemporani. Pentru traducerea poeziilor populare româneşti publicate în volu­mul „Rumänische Volksdichtungen* a fost distins cu Premiul de Stat pe anul 1954. Activitatea literară multilaterală desfăşurată timp de o jumătate de secol de către A. M. Sperber s-a bucurat de stima unanimă a cititorilor şi colegilor de breaslă. Pentru merite în domeniul creaţiei literare i-au fost conferite ordine şi medalii ale statului nostru. Prin moartea lui A. M. Sperber, literatura noastră pierde ,pe unul din scriitorii­­săi de frunte, un poet de o mare cultură şi sensibilitate, militant neobosit pentru promovarea valorilor uma­nismului socialist. UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA ★ Corpul defunctului este depus la Casa Scriitorilor din Calea Vic­toriei nr. 115. Accesul publicului, joi, 5 ianuarie, între orele 17—20 și vineri, 8 ianuarie între orele 9,30—12. Adunarea de doliu va avea loc vineri, 6 ianuarie, orele 12. OBLIGAŢIA UNUI MULŢUMESC (Urmare din pagina 1) consecinţe — contuziuni, le­ziuni la cutia craniană, dinţi pe jos, chinoroz, procese de contravenţie, morgă, că­ deci li­teratura trebuie să aibă neapă­rat în anexă o morgă pe care trebuie s-o umplem cît mai grabnic din temeiuri de spaţiu şi salubritate. Acest atletism necrofil ne face să zîmbim. Pentru binele literaturii îl dorim resorbit într-o uriaşă frescă — foarte compensatoare­­ — a vremii Lăpuşneanului sau a vremii lui Ţepeş, vremi ce nu şi-au găsit încă rapsozi pe măsura spectacolului aspru şi somptuos de sînge şi capete, în­drăznesc să cred că avem nevoie de asemenea pagini, scutind ca­petele care ne mai fac trebu­inţă cel puţin încă multă vre­me. Cum să proliferăm totuşi nu­mai vigoarea, densitatea, ţîşni­­rea arteziană de seve ?... Să fie oare atît de util, pentru exerci­ţiul călirii, eliminarea din cli­mat a cordialităţii, a stimei, a bunei vecinătăţi de călimară, a bucuriei reciproce în faţa succesului comun ? Ne datorăm unul altuia câtimea indefinisa­­bilă de climat suportabil, scu­tită de stridenţa egoismelor exa­cerbate, acaparatoare de tribună, scutită de vulgaritatea „since­rităţii“ în injurie, scutită chiar de nepăsarea suficientă faţă de soarta filei vecine purtată de vînt. Aş dori să simţim oricînd ceea ce s-a numit solidaritate de front. Aceasta vine din con­ştiinţa unei datorii comune, faţă de care nu există chemaţi sau mai puţin chemaţi — ci com­batanţi de valori diferite în aceeaşi tranşee. Cum să ferim literatura de anemie, refuzînd să plantăm în grădina noastră acest mulţu­mesc ? Zăpada filială de început de an a anulat dintr-o dată relie­ful aspru de culori, absorbind contrastele în monocromia castă şi suav anemică a unui alb absolut. Ce se fac vînătorii, pictorii fauve, pasionaţii stri­denţelor ? Le răspund printr-un vers dintr-un volum admira­bil, recent apărut, despre care n-a vorbit nimeni: „La noapte, cînd vor aduce pe mese carnea pădurii, mîinile colorate naiv, aproape vesel, cu sînge-amărui vor îmbătrîni printre blide fără să ştie că-n munţi, cu ţipete albe, spintecată de ger, zăpada faţă urşi...“ Iţi mulţumesc, dragă, Gheor­­ghe Tomozei ! îţi datorez de mult acest mulţumesc... GAZETA LITERARĂ • CERC VICIOS „Te aşteptam, îmi spuse pasărea pornind. Din cauza ta o să întîrzii prima oară. Am putea ruga soarele să se oprească pufin Dar va trebui apoi să-i fim recunoscători, Să ne grăbim mai bine, să ne grăbim. Ifi voi spune pe drum de ce te-am chemat Şi cine te-aşteaptă acolo­. Şi zbura din ce în ce mai repede, Şi zburam în urma ei tot mai grea, O vedeam vorbind Dar nu izbuteam să-nţeleg ce spune, Şi nu izbuteam să-mi amintesc De unde-o cunosc. O dată numai, a întors capul Şi-atunci am auzit-o limpede : „Dacă nu mi-aş spune toate acestea Ai fi pierdută acolo..." Apoi din nou doar pliscul ei monstruos mişeîndu-se, Şi sentimentul că n-ar trebui s-o urmez, Şi zborul meu greu, poate înspre distrugere. Dar numai zburînd din toate puterile Puteam să m-apropii de adevărul rostit, Şi zburînd disperat nu-l auzeam. M-asurzea Vacarmul aripelor. CALM Am devenit mai blîndâ, nu scrîșnesc din dinfi, Nu tremur de minte. OCHII STATUILOR Nu mă așezafi templului cariatidă ! Nu sînt un bun punct de sprijin. Privifi-mă mai bine și vă vefi îngrozi Cît de străin vi-e trupul meu Tăgăduind marmora. Am degete care tremură Și gura uscată de spaimă. Mereu mi se pare că mă strigă cineva Şi tresar, Nu ştiu ce să fac cu mîinile. Am febră, Şi chiar înghiţind aerul Zvîcnesc de durere. Numai ochii - ochii da, recunosc - Sînt asemeni cu ai statuilor, Albi, Cu pupilele întoarse înăuntru. CORNELIE BABA ARLECHIN Dar la cîtă iubire am renunțat pentru asta... la început o părăseam pe stradă şi fugeam Să nu se ia după mine. Dar găsea singură drumul înapoi Şi noaptea îi auzeam răsuflarea la uşă. Atunci am ciopîrţit-o. Am îngropat-o pe cîmp, lîngă troife Şi nu mi-am însemnat locul Mormintelor ei. Am devenit mai blîndă, nu scrîşnesc din dinţi, Cel mult închid ochii Cu genele-ncleştate... IARBA Mi s-a făcut un dor de iarbă-înaltă, De iarbă de la marginea oraşelor, De-acolo unde genunchiul pămîntului Tumefiat şi nerodnic Se-acoperă cu cîini morfi Şi impudice cutii de conserve. Acolo creşte iarba înaltă şi liberă. Uşor, inutil, negîndită. Apoi se usucă uşor şi nu înțelege Că nu va mai fi. Şi totul e simplu şi fără durere. Şi nici în cel mai cumplit din coşmaruri Nu i se şuieră la ureche cuvîntul Eternitate. ECOUL Dac-aş putea să nu rostesc nimic - Tăcerea să o credeți că exist ! Fără cuvinte, fără gesturi. Privire numai, a nerostitului zeu. Dar avem­ nevoie de răni pipăite. De năframe-mbibate cu obrazul meu frînt, Aveţi nevoie de ecou, Ecoul Această nefiinţă lovită de ziduri. LUME CARE EXIŞTI Lume frumoasă, am învățat să te iert. Te contemplu. Ce rost ar avea să mai caut răul şi binele Acolo unde existenta e de ajuns ? Cum aş putea deosebi Viaţa vulturului de cea a muştei. Durerea vînatului din păduri de durerea gîndacului ? Pentru copilăreasca-ndrăzneală de a nu iubi totul, iartă-mă, lume care exişti, lată, mă-nchin în fata dumnezeului ■ amoebă. IN CELE DIN URMĂ E mult prea repede, știu bine, e mult prea repede. Abia se pot fine după mine cerbii, Abia mai pot clipi din aripi epuizate păsările, Albinele de mult s-au tras descurajate-n stupi. In curînd voi rămîne doar eu să alerg între cer și iarbă. Apoi, după un timp. Se va termina și iarba Și agățat în mîini voi continua să mă grăbesc Spre locul unde nemaifiind nimic Voi avea certitudinea Că trebuie să mă întorc Cît mai repede înapoi. ■HB&IPRHSSKflmSRHMSnM­an DURUITOAREA (legendă populară) Sub Ceahlău de vremi cărunt, Unde suie-n cer cărarea, Duruie cu vuiet crunt. Printre brazi, Duruitoarea. In vijelios galop ! Apele se-nverșunează. De pe stîncă sar potop, Apoi iarăși galopează. Intre jgheaburi reci cînd cad, Lîngă tancul prevălatic, Spumegă şi fărmii rad, Se-mpletesc urlînd sălbatic. In vîrtejuri de nespus Fac necontenită larmă. Şi tot fug, tot curg de sus Şi tot vin şi se tot sfarmă. Prin al vîntului răspăr Valul cînd de val s-atinge, Parcă se năzare-un păr. Parc-o umbră se prelinge. Baci bătrîni, cu crezămînt. Povestesc pe îndelete, Că-n Duruitoare sînt Şapte preafrumoase fete. Erau vremuri de război : Fum şi sînge, jaf pe ulifi. Turcii în prădalnic roi Ţara o luau în sulifi. Focuri culmi le-au aprins, Tofi se zbat sub prăpădenii. Unii - armele le-au prins, Alții-s morfi sau în bejenii, Şi-i pojar după pojar Şi-i năpastă şi-s primejdii. Din hotar la alt hotar Ţipă buhna deznădejdii. Gîndu-n țeastă-i ca năuc, Sînge-i soarele sub nour. Pe cai iuţi la hart se duc Călăreţi pe scut cu bour. Ştefan-Vodă-n luptă-grea, E-ntre oşti, lîngă ţărînă. Zi şi noapte treaz în sea­rtă cu sabia în mînă. Nici un sprijin de la Ieşi, Ziua cea de mîine-n ceaţă... Şi năvălitorii-s deşi Şi de-abia mai face fată. Pe-acest loc atunci sălaş Şi-au aflat prin stînci abrupte, Şapte fete de ostaş Cu logodnici duşi la lupte. Dar un sol le-a dus din văi Veşti ca cea mai neagră noapte , Că logoa­nicii-n bătăi Au căzut, pe rînd, toţi şapte. Că duşmanii-şi taie drum Ţara-ntreagă, s-o cuprindă ; Că-i prăpăd şi chiar acum Urcă-ncoace să le prindă. lată, că s-aud cum vin, Ca un nor ce-aduce grindeni. Răcnete în grai străin Răzbăteau de pretutindeni. Cruzi, cu cuget nesătul, Le vor zmulge ca-n blestemuri. Le vor duce-n Istambul Să le vîndă prin haremuri. Pîngărite, sub ocări. Singure, care-ncotrova. Vor tînji în depărtări, Nu vor mai vedea Moldova... Spaima fetele le-a strîns. Sfat li-i soarta nemiloasă. Ca la mort s-au pus pe plîns, Punînd văluri de mireasă. Inimile-n piept străpung, Graiu-i sec ca vara balta. Trădindu-şi părul lung, Una s-a legat de alta. Şi duşmanii vin... Se văd Fesuri roşii cu turbane. De departe se repid Fulgerînd din iatagane. Sub sudori ca gheara reci, Fetele se înfioară. Se sărută pentru veci, Se închină către ţară. Şi-n prăpastie şirag S-au zvîrlit . Intîia fată Şi a doua, suflet drag Şi a treia, sprîncenată Şi a patra, ochi vrăjiţi Şi a cincea, cam voinică Şi a şasea, cu gropi şi Şi a şaptea, cea mai mică. De pe-al muntelui oblînc. Salba fetelor fecioare, Prăbușindu-se-n adînc S-a făcut duruitoare. Din acel străvechi amurg. Cu un zbucium ce detună. Fetele de apă curg In pietroasa văgăună. Străvezii se-nlănțuiesc Lăsînd goana să le poarte, Fără trupuri - dăinuiesc. Fără suflet - nu au moarte. Ba un braț, ba un picior. Se năzare dintre ele. Spuma este vălul lor, Stropii-s lacrimile grele. Din lunecător imbold, Din nestăvilita pripă, Cîte-un feciorelnic șold, Cîte-un sîn răsare-o clipe. Cu gingășe-mpletituri Resfirînd mătasa-i largă, Peste tainice făpturi Unda părului aleargă. Depănînd cu ropot treaz Cîrlionfii fără număr, Cînd învăluie-un obraz, Cînd descoperă un umăr. Ici şi colo vreun inel Nestematul şi-l vădeşte. Se aprinde un cercel, O brăţară străluceşte. Din înalt spre dedesupt. Se văd guri, grumaji de ape. Din viitori vrea ne-ntrerupt Cineva-n văzduh să scape. Unda fîlfîie argint. Ţese curcubeu de şaluri. Cîte-un nume drag cu-alini Strigă buzele de valuri. Licăresc priviri adînci Prin tumulturi şi cădere. Şi lovindu-se de stînci Apa fipă de durere. Şopote răzbat, chemări. Şapte inimi iscă freamăt. Trec suspine, fug oftări, Dintre veacuri creşte-un geamăt. Parcă-un glas din nicăieri Hohotă dintre şuvoaie, Cu un dor de mîngîieri Şi de-a dragostei văpaie ; Parcă stinse frumuseţi Să se-nchege vor anume ; Parcă netrăite vieţi Cer să fie iar pe lume. Din bulboană un pîrîu Cu murmur de lîngă iese. Fuge ca scăpat din frîu Printre trunchiurile dese. De pe muntele bătrîn Fetele pornesc la vale . Deşi pleacă, tot rămîn Ca în veci să se prăvale. Cerbii şi cernitul corb Cînd coboară să se-adape, Beau obraji şi tîmple sorb. Calcă peste frunţi şi pleoape. GEORGE APOSTU NND *

Next