Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1893 (Anul 56, nr. 1-23)

1893-01-24 / nr. 18

'Gettos, Arttlíisk­illMisa şi Titoerata: ’ iSASOVIi, piaţa, mars, Tapquie Inului Nr. 30. HHfroMc&te nw te primescU, Manuscripte nu x*­ retrimitu. Birourile ie maciim, «jaşovii, piaţa mare, TSrgulíí Inului Nr. 30. In­serate mai primeseu în Viena &. Masse, Haasenstein & Yoyler (Otto­baas), H. Schalek, Alois Hemdel, Jr. Dukes, A. Oppelik, J.Donneberg ; în Budapesta: A. Y. Uo­itterger, Eck­­stein Bernat; în Frankfurt : G. I. Daube; în Hamburg: A. Werner. Preţuia innerţiunilori: o scris. garmond pe o colina 6 cr. şi 30 or. timbra pentru o publi­care. Publicări mai dese după tarifă și învoială. Reclame pe pagina a III-a o scria: 10 cr. v. a. sau 80 bani. Nr. 18— Amit LVI. Brașovii, Duminecă, 24 Ianuarie (5 Februarie] (2STXTlvî:^!22”Cr JD’-JD XDTTMXISl'E O.Á- 4=) .Gazeta“ ase in fiă­ care (ti Afionaraenîe pentru Anstro-Ungarw. Pe un anu 12 fl., pe şase luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. N-rii de Duminecă 2 fl. pe ană. Pentru România şi străinătate: Pe unu anii 40 franci, pe sós© luni 20 fl., pe trei luni 10 fl. N-rii de Duminecă 8 franci. Se prenumără la tote oficiale poştale din Intru şi din afară şi la doi. colectori. Abonamentul pentru Braşolt: a administrațiune, piața mare, Târgulu Inului Nr. 30 etaglulu I., pe unu anu. 10 fl., pe sesa luni 5 fl., pe trei luni 2 fl. 50 cr. Cu dusulu în casă. Pe unu anu 12 fl., pe 6 luni 6 fl., pe trei luni 3 fl. Unu exemplaru 5 cr. v. a. seu 15 bani. Atâtu abonamen­tele cât.u și inserțiunile suntu a se plăti înainte. 1893. Causa s­au per­sona« Braşovii, 23 Ianuarie v. Mulţii ne amu gândiţii, ce poate fi pricina, ca în multe, în prea multe comune şi ţinuturi de ale noastre, obştea româneasca nu arată faţă de căuşele noastre naţionale, culturale, bisericesce, ori şcolare, rîvna şi însufleţirea aceea sfântă, de care trebue se fiă pătrunsă tóata suflarea doritóare de înaintarea ne­­mului seu. Nu putemă crede, că poporalii noştru ar fi dela fire nepăsătorii faţă de sfinţenia causelor­ nóastre culturale şi naţionale. Nu, nici mă­­cară prin gândit nu poate se ne trecă ideia, că dera acesta poporu n’ar ave şi elă în inima sa do­­rulu ferbinte de a-şi crea o sórte mai bună şi de-a se ridica şi elu odată din starea tristă, în care a fostu aruncată de vitregimea tim­­purilor­, ce au trecută peste ca­­pul­ nostru. Trebue dor, că al­tu undeva zace pricina răului, trebue, că încă din vechime s’a încuibaţit în mij­­locului nostru unu obiceiu rău şi păgubitorii, căruia avemu să-i da­­torimu în cea mai mare parte ră­­căia şi nepăsarea aceea tristă, de care ne lovimu atâta de desă în calea mersului nostru spre bine şi înaintare. Ni­ se pare, că omenii noştri prea adese­ori îşi uită de-a face deosebire între persoane şi între cause, adese­orî până persoana mai pe susit de causă, şi în acăstă îm­prejurare tristă este a se căuta în prima liniă pricina răului. Vrându să facem­ şi noi din când în când câte-o ispravă bună, ne­ama obicinuită a lăsa totă grija asupra acelora, pe cari i-amu pusu în fruntea isprăvei şi, în nemăr­ginita încredere ce o avemu în aceşti bărbaţi ai noştri, nici că mai îndrăsnimă să ne interesam­ de ceea ce facu ei, nici că mai cutezamu a­i întreba cum faca şi­­ ce lucréza ei, ci din momentulu, în care i-am­ pusu în frunte, tóta treaba o socotim, ca şi isprăvită. De multe­ orî se întâmplă însă, că treaba nu se isprăvesce. Băr­baţii noştri de încredere uită a-şî împlini datorinţa lor­, dorinţa şi hotărîrile nóastre nu le duca în de­­plinire; timpulu trece, noi totu aşteptăm şi şi nădăjduiam, că dera — dera treaba se va face, dela o vreme însă nădejdea se slăbesce, aşteptarea se preface în desamă­­gire, poporul­ prinde a se răci şi aia că pricina e gata! De aici înainte apoi în zadaru cjici: haideţi să facem­ asta, hai­deţi să facema­ceea, — omenii şi-au perduto însufleţirea, şi-au per­­dutu rîvna faţă de causă—şi pace ! De aci înainte nu mai poţi face cu ei nimica. Nu aşa, fraţiloru! Intotdăuna la loculu întâi vine causa şi nu­mai după aceea persóna, la loculu întâi vine principiulu şi numai după aceea om­ulu. Dacă amu pusu pe cineva în fruntea causelor­ nóas­tre naţionale, culturale, şcolare ori bisericesc!, fire-ara ela ori cine ar fi, noi trebue sa-le urmărim şi cu ochi ageri în toţi paşii lui şi în­dată ce amu băgată de sema, că într’o privinţă, ori alta, a apucată pe căi greşite, avem­ sfânta da­­torinţă de a-lu întorce, de a-lu mustra cu cuvinte frăţescî şi a-lț sili de cu bună vreme să se Intórca Indérétu de pe calea greşită, pe care a apucată. De nu vomă face aşa, de nu-lu vomu sili de cu bu­nă vreme să se Intórca de pe ca­lea lui greşită, va luneca mereu totu înainte şi lunecândă, va târî după sine în prăpastia şi causa, peste care l’amu pusă mai mare. Avemu înaintea ochiloră mul­ţime de esemple ; cunoscem o mul­ţime de comune de-ale nostre, în cari poporulu cu însufleţire vred­nică de laudă s’a pusu pe lucru, s’a apucate să adune averi pentru şcole, averi pentru biserici. S’a întâmplat ei însă, că omenii lor­ de încredere, pe cari i-au pusă în fruntea trebilor­ şcolare şi biseri­cesc!, şi-au greşită pasuila, popo­rul­ a avutu în ei încredere orba şi nu s’a interesată se scie de ceea ce facă, ba chiar dăcă mnulț ori altula dintre ei a simţită ceva, n’*. vrută „să-şi aprindă paie în capă“, ci au lăsată să mărgă lu­crurile înainte pe calea lor, gre­şită, pană când la urmă treaba s’a înfundată şi nu s’a mai aflată leaea de lecuire. Pe calea acesta, din multe treburi bune de-ale nóastre s’a alesă nimica, multe inimi nobile s’au descuragiată şi acestei nenorocite împrejurări avem­ să mulţumimă, că obştea nostra românoacă prin multe sate şi ţinuturi nu arată faţă de căuşele sfinte ale noastre râvna şi însufleţirea aceea mare, de care, cum amu cjisit, ar trebui să fie cuprinsă tota suflarea dori­tóare de înaintarea neamului său. Trebue să ne obicinuim­ a stînge foculă pănă când încă nu s’a încinsă prea tare; trebue să ne înveţămă a stirpi reala pănă când încă n’a prinsă rădăcini. Nu că să fim ei nepăsători, dar abia să apucăm­ ocasiunea de a afla, cum stau socotelile cu averile nóstre obștesci, ce înaintare s’a făcută şi cum îşi împlinesc­ bărbaţii noştri de încredere datorinţa lor­. Trebue să cerem­ şi să întro­­ducem­ pretutindenea obiceiulu, de-a se ceti câtă mai des, în faţa poporului socotelile şi de-a se da sema despre toţi paşii şi despre totă lucrarea bărbaţilor­ noştri de încredere. Cu astă ocasiune apoi fie-care trebue să se ridice cu su­­fletul­ și cu inima sa mai pe susit de persoane și să aibă înaintea ochiloră curată numai binele și interesulă causei, pentru a căreia înaintare datore este a se jertfi toate suflarea. Ori cine s’ar întâm­pla să păcătuască, cu voia ori făr’ de voiă, în contra acestei acuse, fiă ei amen­­cata de aleşi, câtă de cinstiţi şi de omeniă, trebue traşi la răspundere în faţa adună­­rei, pentru­ că aici nu este vorba de persóane, ci numai şi numai de binele şi înaintarea causei, faţă cu care personele nu numără ni­mica. Facendu astfel­, nu vom­ mai ave causă de-a ne plânge de-atâtea desamăgiri, hotărîrile nostre fru­­moase, ce cu atâta însufleţire se aducă adese­orî în adunările noastre culturale şi naţionale, nu vor­ mai rămânea neîmplinite, bărbaţii noştri de încredere verţându-se ur­măriţi şi controlaţi, se vor­ simţi pe de-o parte siliţi, pe de alta în­­curagiaţi de-a desfăşura râvnă mare şi de-a sta în tot­dauna la înălţimea datorinţei. Lucrurile voru prinde a merge înainte, poporul­ se va însufleţi şi, dândă mână cu mână, vomă ridica ca şi prin far­mecă mărirea neamului nostru,—şi atunci naţia mai mândră, mai bravă şi mai alesă ca a nostra nu va fi. Autonomia catolică. Cetima în foile unguresc!: „Zilele trecute s’au ţinută consfătuiri la contele Ni­­colau Eszterhazy în afacerea auto­nomiei catolice. Resultatul­ consfă­­tuirilor” este, că atâtă în camera deputaţilor­, câtă şi în casa mag­­naţilor, se vor­ aşterne proiecte de resoluţiune prin cari se îndrumeza guvernulu, ca se facă pe Maiesta­tea se aprobeze statute­lQ autonomiei catolice făcută la 1871 de Congre­­sula catolică. Pentru stilisarea acestui proiectă de resoluţiune se va mai convoca o a doua confe­­renţă la contele Nicolau Eszter­hazy.“— Atâta ne spună foile un­guresc!. La acestea mai adaugemă, că statutulă autonomiei catoli­­cilor­ din Ungaria, votată în şe­dinţa dela 9 Martie 1871 stato­­resce, că şi archidiecesa şi diece­­sele române gr. cat. Tact» parte in­­tregitoare a Congresului autonomiei FO­LETONULU „GAZ. TRANS.“ ire gusta leiloru. Naraţiune istorică de JE. Malsow. (Urmare.'' NI. — „Stingeţi focului Se vede pânza unei corăbii !u Strigătulă acesta răsuna adese­orî pe insula pustiă de pe înălţimea stâncei, pe care sta câte unul­ dintre tovareşi în fie­care cui, privea pe mare şi rostea aceste cuvinte, îndată ce se zărea în de­părtare vre-o corabiă, căci se sta­­torise, că fumulă ce se ridică de pe insulă, se vede din mare. Tre­buiau să fie prevădătorî. Şi astăcji răsună strigătulă a­­cesta şi focurile fură stinse. îna­intea tăciunilor, pe jumătate stînşi şedea Perpetua, faţă în faţă cu ea Antoniu, fiulă căpeteniei comuni­tăţii. Elă era ună simplu pe scară, fără cultură, nu soia nici se scrie, nici se cetască, dar în meşteşu­­gulă său era unul­ dintre cei mai harnici. Marea îlă învăţase de tim­puriu curagiu bărbătescă şi întă­rise sufletulă şi trupulă seu. Elă era plină de putere şi de sănă­tate, nu tocmai frumosă, dar bine făcută şi de statură înaltă. O tră­sură binevoitoare înfrumseţa faţa lui înfloritoare şi fragedă. „Te rogă, iubită soră“, în­cepu elu, după ce foculă se stinse, „ia în noaptea aceasta mantaua mea. ’Ți-e frigă. Abia eri, când m’am coborâtă dela pază, te-am vădută sgriburindă de frigă în coliba ta.“ „Dar tu cu ce te vei în­­veli la noapte?“ răspunse ea. „Eu să mă încăld­escă, or tu se tre­muri de frigă?“ „Eu suntă bărbată,“ răs­punse el­; „pe mine nu mă su­pără fecerea nopţii, ce o împrăş­tia stâncile noastre. Sute de nopţi le-am petrecută sub celulă liberă în luntrea mea. Ia, sora Perpetua, mantaua mea, căci suntă îngri­­jatu de tine. Sciu, că suferi! Eşti bolnavă?“ „Nu-să bolnavă, Antoniu,“ răs­punse ea. „Ba eşti,“ o întrerupse elă. „Se spune, că tu ai venită din Roma. Nu ’ţi-e doră de oraşul­ tău frumosă, care — după cum se povestesce în Carthago—stră­­lucesce de aură şi de marmură?“ „Eşti în rătăcire,“ răspunse ea, „nu voescă se dau aceste stânci pentru marmura şi aurulă palate­­lor­ din Roma. Nu am altă do­rinţă, decâtă să servescă credin­ţei nóastre şi vouă.“ „Atunci mâncarea te face bolnavă,“ răspunse el­. „Noi pes­carii ne putemă hrăni numai cu pescî şi cu raci, pe când tu nu. Când prândimă cu toţii, tu abia guşti din bucate. Iţi lipsesce vi­­nulă şi pânea; şi celelalte femei au trebuinţă de aceste. Ce am a­­dusu aici, s’a mâncată. Noi băr­baţii amă hotărâtă adî diminaţă, că doi dintre noi să se întorcă la Carthago, pentru ca să cumpere făină şi vină. Dăcă vomă fi bă­gători de sămă, vomă puté face acésta fără nici o primejdiă. „Tu rămâi aici, nu pleca la Carthago,“ îlă întrerupse Perpe­tua iritată. „Sartea a hotărîtă deja,“ răspunse elă, „pentru mine și pen­tru Cato.“ „O, dăcă ar rămâne!“ d­e ea îngrijată. „Nu ne trebue nici făină, nici vină. De ceea ce se lipsescă bărbaţii, ne putem­ lipsi şi noi. Du-te, rogă pe tatălă, ca se trimită pe altul, în locul ă teu; nu te duce la Carthago, rămâi aici!“ De ce se nu mă ducă la Carthago? De ce să rămână?“ întrebă el­. „Pe tine te cunoscă în piaţa din Carthago,“ răspunse ea. „Voi bărbaţii, nu v’aţi gândită, că tu

Next