Gazeta Transilvaniei, iunie 1904 (Anul 67, nr. 119-142)

1904-06-11 / nr. 128

Pagina 2. In cjiua de 16 Iunie s’a întâm­plat la Helsingfors un asasinat poli­tic, despre care s’a scris mult prin ciiatele europene. Iată cum s’au în­tâmplat lucrurile: Helsingfors este capitala Fin­landei, o ţară în nordul Europei, me­gieşă cu marea Bonnie, apoi cu Ru­sia şi Suedia. In anul 1809 ţara acasta a fost cucerită de Rusia şi alcătuia o ţară­ deosebită sub nu­mele de „mare principat", având dieta şi legile ei deosebite, armata ei proprie şi limba oficială finlan­­deză. Ţarul când se urca pe tron punea jurământ, că va respecta le­gile Finlandei şi le-a şi respectat până mai înainte de asta cu vr’o zece ani. Atunci înse prin­­ziarele şoviniste rusesc! (căci şi acolo sunt şoviniştî) au început se scrie, cerând ştergerea drepturilor Finlandei şi Ţarul, ascultând de sfetnicii sei şo­­viniştî, rând pe rând a sfâşiat toate drepturile constituţionale ale Finlan­dei, i-a nimicit armata proprie şi i-a silit pe bieţii Finlandesî se facă ser­viciu militar în armata rusâscă; apoi s’a introdus limba oficială rusâscă, s’au făcut şcoli rusesci, s’au numit Ruşi in deregătorii, cu un cuvânt Finlandesii au început se fie asupriţi. In zadar au protestat, căci pe frun­taşii lor Ruşii i au aruncat în tem­niţe, or fiarelor finlandese nu le era îngăduit se scrie despre durerile po­porului. De vr’o 6 ani încoce starea Fin­­landeeilor era din cea mai jalnică. La 1897 s’a numit anume governor un general cu numele Bobrikoiv, un despot crunt, care răspundea la stri­gătele desperate ale poporului cu temniţă şi exil. Aşa s’a umplut cupa suferinţelor şi în c­iua de 16 iunie un tînăr funcţionar cu numele Eugen Schaumann (tatăl seu general şi se­nator) a făcut un atentat asupra lui Bobrikov, descărcând asupra lui 3 glonțe de revolver și omorându-1. După acâsta s’a ucis și pe sine. S’a găsit în buzunarul lui o scrisoare adresată Ţarului. In acâstă scrisoare descopere toate suferințele poporului seu, în urma cărora — zace — „n’a rem­as alta, decât se-1 repunem pe Bobrikov“. De bună voie m’am­ ho­­tărît eu la acest fapt — fii°e Schau­­mann — şi cu limbă de moarte te rog Maiestate, se cercetezi durerile noastre, se nu asculţi de sfetnicii cei rei, ci se te convingi singur despre cele ce se petrec în Finlanda, ca şi în Polonia şi în provinciile de la Marea de Ost, unde Ruşii schinginesc pe cele­lalte naţionalităţi. Resboiul ruso-japones. Starea resboiului din Asia resă­­ritană a devenit în 14 cele din urmă cât se poate de primejdiosă pentru Ruşi. Ei au suferit din nou o mare înfrângere — poate cea mai mare de la isbucnirea resboiului. Se scie, că generalisaimul rus Kuropatkin a deslipit, de la armata sa principală din Liaoyang, un corp de armată de 25.000 pus sub co­manda generalului Stackelberg și l-a trimis spre miacrăcji pentru a des­presura Port-Arthurul straşnic strîns de Japonesi. încercarea a fost nu numai ne­reuşită, ci chiar desastinesa pentru armata lui Stackelberg. La 15 iunie ar­mata acesta ocupa poziţie lângă Wa­­rankou-Telissu. Japonesii au atacat-o cu multă înverşunare din trei părţi. Lupta a fost teribilă. Ruşii au resis­­tat cu eroism, dar furia nu mai pu­ţin eroică a Japonesilor i-au silit se se retragă, având pierderi forte mari. Peste 3000 de Ruşi, între cari 150 ofiţeri şi trei comandanţi, au fost ucişi, răniţi sau căciuţi prisonieri în mânile inimicului. Japonesii nesoco­tind moartea, trăsniţi de artileria rusă, care le secera rândurile treptat cum înaintau, năvăliră asupra Ruşilor cu baioneta şi omorîră pe artileriştii ruşi chiar lângă tunuri, pe cari le-au luat apoi ca pradă. Măcelul fu în­grozitor. Au cărtat şi dintre Japo­nesi peste 1000. Generalul Stackelberg vecjând covârşitorea majoritate a inimicului (40.000 cu 200 tunuri, contra 25.000 cu vr’o 60 de tunuri), a dat ordin de retragere spre miaftă-nopte ur­mărit, firesce, de învingetorî. Nu se scie încă cu siguranţă, decă rămăşiţele armatei generalului Stackelberg s’au putut adăposti după acest desastru într’un punct sigur. Unii susţin, că Japonesii i-ar fi tăiat linia de retragere, alţii die că Sta­ckelberg şi-a readunat torţele îm­­prăşciate de duşman şi că i­ s’ar fi trimis ajutore noue de la Liaoyang, ca se-i acopere retragerea, eventual sâ potă resista cât de cât la un nou atac. Solrile mai noue spun, că lupta s’ar fi reînceput — şi că însuşi Kuropatkin merge acum în fruntea trupelor. Acesta e evenimentul cel mai însemnat din fidele din urmă întâm­plat pe uscat. * Pe mare au păţit so­ren Japo­nesii. Flota amiralului rus Skrydlov din Wladivostok s’a repedit fără de veste în canalul coreean şi a scu­fundat cinci vase de transport japo­­nese. Pe calea acasta nu mai puţin de 5000 japonezi şi-au pierdut viaţa, aproape toţi soldaţi, cari erau trimişi spre Manciuria. Un supravieţuitor de pe transportul cufundat „Hitahimaru“ dă amănunte înfioratoare despre ni­micirea acestui vas Corăbiile rusesci au fost zărite la orele 7 diminaţa. La orele 10 Japonezii se încercară să fugă. Ruşii îi urmăriră şi deschi­seră foc asupra vasului. Focul era îndreptat spre linia de plutire. Ruşii ţinteau trupele de pe bord. Cano­nada era teribilă. In câte­va minute podurile fură pline de cadavre şi sângele curgea şiroie. Un obuz lovi în maşină, omorând 200 omeni. Va­sul începu se se cufunde cu partea de dinapoi şi la 6 ore era cu totul în apă. Comandantul trupelor a dat ordin se se ardă stogul regimentu­lui, apoi se sinucise. Numai puţini putură scăpa cu luntrile. 4 Flota lui Skrydloff s’a reîntors, după isprăvile aceste, nestinghirită, la Wladiwostok. Despre operaţiunile mai noue pe câmpul de bătaie, telegraful aduce urmatoarele scrii: Lupte noue. Telegrame venite din Londra ves­tesc, că mari lupte sunt în ajun a­ se în­tâmpla. Comandantul suprem al armatei ruse generalul Kuropatkin ar avea de gând să nu mai aștepte la Liaoyang, ci se ia ofensiva, pentru­ că nu-i rămâne alt­ceva de făcut în urma înfrângerei suferite de Stackelberg la Warankou. Kuropatkin concentreză — spun sol­rile amintite — mari forțe de luptă lângă Hayc­ong, unde se crede că se va da o luptă decisivă. Tot la Hayc­ong s’a dat înainte cu 10 ani lupta cea mare între Ja­­ponesî şi Chinese, aceştia fiind sdrobiţî. Ziarul englez „Daily Mail“ prim­esce din Fengwanceng (cartierul general al ar­matei lui Kuroki) scriea, că lângă Hay­c­ong Ruşii au concentrat deja două divi­­siuni. O parte din trupele acestea au fost împinse la 12 chili, depărtare spre miafiă­­di de Hayd­ong. Japonesii păstrază o adâncă tăcere asupra mişcărilor lor. To­tuşi fiiarului „Times“ i­ se vestesce din To­kio, că a treia armată japonesă de sub co­manda generalului japones Nodzu a înce­put deja să înainteze spre Kaic­u şi Hay­d­ong. Tot din Fengwanceng vine splrea, că Ruşii se adună în jur de Saimatsi, unde au sosit pănă acum 12.000 infanterie şi o baterie de artilerie. Armata rusă, care stă faţă cu prima armată japonesă (a lui Ku­roki) e gata de luptă, din di­­n di se în­­tăresce şi se crede că încă Duminecă se va da o luptă mare. Kuroki încă e bine pregătit şi se crede sigur în faţa Ruşilor. Armata principală a Ruşilor se află între Hayd­ong şi Kayping. Armata lui Stackelberg. Despre armata generalului rus Sta­ckelberg bătută straşnic la Wafankou, se vestesce urmatorele: Generalului Stackelberg i-a succes a-şî aduna frânturile armatei lângă Kaiciu. Lupta pe care au dat-o Japonesii lângă Wafankou a fost una din cele mai înver­şunate. Ruşii au avut aicî cele mai mari pierderi. Au fost ucişî 1501 Ruşî, pe cari Japonesii i-au îngropat pe câmpul de luptă. Afară de aceştia Ruşii au dus cu ei nu­­măroşî morţi, ei de Sâmbătă pănă Luni au dus cu trenul la Carbin 3500 răniţi. După o serie din Petersburg, Ruşii lui Stackelberg n’au putut face nici o miş­care, de care Japonesii să nu fi avut cu­­noscință. Chinesii le-au venit în privința aceasta în ajutor, căci de pe înălțimi ei dă­deau semne asupra mişcărilor Ruşilor. O baterie rusască era, în lupta de la Waran­kou, forte bine acoperită, ea nici n’a puş­­cat, căci aştepta apropierea Japonesilor. Chinesii înse au tradat Japonesilor posi­­țiunea, în care se afla bateria rusă și în urma aceasta inimicul începu s’o bombar­deze teribil, pănă când o făcu incapabilă de a mai lupta. Tot spioni chinesî au tradat Japone­silor mișcările de retragere a armatei lui Stackelberg. In urma aceasta două coloane japonese au urmărit armata rusă în retra­gere, dar lui Stackelberg i-a succes să scape. L’a ajuns ruse din spate a treia co­­loină japonesă, care l’a atacat și l’a silit să primăscă lupta, în care a luat parte a doua brigadă de vânători siberienî. Lupta s’a sfârșit din nou cu cu mari pierderi pe partea Ruşilor. Se fiice, că Stackelberg a pierdut orăşî 3000 de omeni. Scriea aceasta nu e confirmată încă, ba după o informaţie a filarului „Daily Express“ din Londra, Stackelberg ar fi scă­pat norocos, deoare­ce cavaleria rusă a împie­decat atacul Japonesilor, cari sosiră prea târfiti la Takopo.* Despre situația la Port-Arthur nu se scie nimic mai nou și positiv. Se scie numai atâta, că armata ja­ponesă de sub conducerea generalu­lui Oku stringe tot mai mult cercul de asediu în jurul cetății, pe care Japonesii speră a’o ocupe în timp de 2—3 săptămâni. In general ruis, din telegramele ce sosesc de pe câmpul de răsboi şi cu greu ne putem face o adevă­rată iconă asupra situaţiunei. Vă­­duvăm, cum cele mai prospere tele­grame vestesc, că Kuropatkin însuşi ar fi plecat de la Liaoyang spre Sud şi că ar fi luat ofensiva. Scirea ni­ se pare esagerată, tot aşa de esagerată ca şi aceea, care vine din Londra spunând, că Japonesii ar fi ocupat cartierul general rus Liaoyang al lui Kuropatkin şi că Kuropatkin s’ar fi retras spre Mukden, având pier­deri colosale în lupta cu armata lui Kuroki. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 128.—1904. ________________ v­ tem avea, carele pe creștinătate nu cu cu­vinte numai, ci din inimă cu căldură a mărturisit’o? Să întorcem puțin ochii noș­­trii spre faptele lui, și să vedem nu sunt toate roduri ale unei credințe fierbinți? Insă pe care Intuia se pomenim ? E­­vlavia ce avea cătră slujitorii lui Isus Christos, ori dragostea cu care se aprindea cătră împlinirea poruncilor lui, curăţenia vieţii în care petrecea, ori rugile lui cele neîncetate cătră Mântuitorul? Dar pentru acea rîvnă, oare avea spre întărirea legii, ce voia fiice, că du­da somn ochilor săi, nici genelor sale dormitare ? Aceasta gândia, aceasta cugeta, cătră aceasta se nevoia, ca biserica lui Christos să se mărâscă și să se lățâscă. Apuca armele, nu­ ca se lățâscă domnia, ci ca se apere legea. Insă ce ne trebuesc atâtea cuvinte, căci când ar fi vre-o îndoială asupra credinţei lui, cu care s’a adăpat din curatele şi neamestecatele is­­voare ale pravoslavnicei biserici din copilă­ria lui, şi nici eresurile cele înşelătore, nici focul verstei tinereţei, n’au putut’o sminti, ci a rămas întărit pe petru, care este însuşi Christos (după apostol),] pe a căruia cruce de­ apururi îmbrăţişată la pieptul lui fiind, viaţa sa lui a închinat’o, nădejde ânesmin­­tită printrânsa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăşmaşii săi a gonit, a înfrânat, a surpat. Aduceţi-vă mă rog aminte, ce­tisem la isbândele lui! Au nu l’aţi vefiat desnădăjduindu-se de ajutorul omenesc, au nu cu singură nădejdea, ce avea în Dumnezeu, cu puţini eşia înaintea celor mulţi, au nu biruinţa de la slujitorii altarelor lui Dumnefieu o cerea? Orb tre­­bue cineva să fie, şi să nu le cunoscă a­­cestea! Doar pentru­ că seim, credincioşilor, că credinţa fără de fapte este ca un trup fără de suflet, şi el singur sclindio acesta, cu dorire era pentru fapte, şi cu nevoinţă să le săvârşască; şi cu cât pentru mântuirea sufletască îi era dorită, cu atâta silinţa lui era aprinsă şi de-apururea căuta ori­ce loc, ori-ce vreme i­ s’ar întâmpla îndemână, să nu o lase în deșert se trecu, și cu cât no­rocul îi dăduse putere, cu atâta credința îi însuflase voire ca să facă bine. Soia bo­gățiile cât reu sufletului pot să aducă, când ne stăpânesc ele pe noi, și din potrivă cât folos ni­ se câștigă, când le cheltuim bine. Aşa dar dând lumii cât se cădea, cu totul spre sporirea duhovniceştilor fapte se în­torcea, şi ca o apă limpede şi rece, pe cei topiţi de arşiţele lipsei recolta. Pe câţi de aceia, pe cari norocul i-a pus într’un loc înalt, dar în lipsă, pentru­ ca mai tare să-i năcăjască, — căci aceia a lucra se agoni­­scescă sunt nedeprinși, a cere să se chiver­­nisească le este rușine, și cu atât starea lor este mai grea, cu cât nevoia și lipsa lor este mai ascunsă, — pe câți fili, dintru aceștia ajuta? Câte fecioare serace de pă­rinți mângâiate! Câte familii hrănite! Din sânul lui ca dintr’un isvor nesfârşit milele curgând, pe cei ce aveu trebuinţe îi adăpa. Insă aceste potrivindu-se cu acele ce a fă­cut pentru Dumnedeu sunt forţe mici şi pier din ochii noştri. Ce­ loc a lăsat în pământul acesta, unde să nu fi ridicat altare lui Dumnedeu ? Pe cât de isbânfiile lui pământul acesta sună, pe atâta de slujbele ce se cântă în bisericele ce a zidit, răsună! Şi de câte­ ori vrăşmaşi a împilat, de atâtea ori spre mul­ţumită case lui Dumneezeu a zidit, patru - deci de lăcaşuri sfinte, de unde neîncetat în tote fiilele buna mirasmă a rugilor că­tră Dumnedeu pentru pământul acesta se ridică. Aşa Ştefan în­cât a trăit cu armele ne-au apărat, şi după morte sfintele acele rugi pănă astăzî ne ţin. O fericit suflet pentru care atâtea jertfe se ridică spre ier­tarea păcatelor, şi curăţit lângă Mântuitorul locuesc.! O pământean blagoslovit, că aşa­­ ai trăit, ca viaţa aceasta să-ţi fie o lesne mijlocire, prin care nemurirea se agonisesc!! O stăpânitor cuvios, căruia puterea şi ave­rea spre împlinirea legii lui Christos i-a slujit, şi mai pe urmă creştin adevărat, căruia în totă viaţa grija sfîrşitului celui bun a fost. Acesta, iubiţii mei auditori, trebue să fie în gândul şi cugetul nostru, nu cum să trăim, ci cum să murim! Că de acastă ra­­firmă totă mântuirea nostră. Au nu şi la lucrurile lumesci de sfîrşit spânzură totă isprava trebii, de unde şi acel iscusit cu­vânt a născut: „sfirşitul încoronază lucrul?“ Şi de vreme ce buna cuviinţă la aceste fragede şi putrede o părtim, cu cât mai vârtos la ale sufletului se cade. Acesta, în ochii săi având-o Ştefan, viaţa tată îi era o curgere spre bunul sfârşit. De câte­­ori în mijlocul taberei, atunci când puţină­­ odihnă are un voevod, neclintindu-se şi nemişcându-se de apropierea oştilor vrăş­maşe, statornic întru sine, trimiţând tămâia rugilor sale la Dumnefieu, cum ar birui pă­catul, cugeta. De câte­ ori fiii cu posturi lungi şi seci îşi zămora trupul şi îşi cură­ţia sufletul, ca să-l dea fără prihană în mâna celui, de la care lau luat! Dar ce voia fiice pentru acel dor de dragoste ce

Next