Gazeta Transilvaniei, decembrie 1904 (Anul 67, nr. 266-289)

1904-12-01 / nr. 266

Pagina 2. f­in­d-1 Tisza şi deputaţii Pachomie Avramescu şi Ioan Ciocan. In M. Ludoş erau la gară vre­o 60 de persoane. Aici Tisza a fost salutat de Betegh Sándor, preşedintele partidului li­beral din localitate. A mai rostit un dis­curs şi un preot român cu numele Deac (?) Lui Deac, care după foile maghiare ar fi vorbit în numele Românilor (!?), Tisza i-a răspuns, după „P. L.“: Fie­care Maghiar trebue se simtă că patria îl chiamă la lucru, la împlinirea datoriilor. Vă rog să nu daţi ascultare, decât convingerilor şi principilor d-vostre. Perseveraţi împreună cu noi ca adevăraţi fii ai patriei maghiare“. La gara din T.­Mureşului a rostit un discurs de primire primarul Bernady. Apoi convoiul a plecat pe jos în oraş. Pe dru­mul de 2 chm. nu s-a audit decât spora­dic câte un „Éljen“. In fruntea convoiului mergea un ban­­deriu, compus, după foile oposiţionale, din lucrători tocmiţi cu plată şi îmbrăcaţi în costume împrumutate de la trupa teatrală, ce dă representaţii în oraş. Se audiau strigăte şi huiduele şi mul­ţimea din piaţa Széchenyi s-a încercat să rupă cordonul. De­odată se vede înălţân­­du-se un coşciug negru, pe care era văp­­site literile : „A m­agyar alkotmány“ (Con­stituţia maghiară). Tisza s’a îngălbenit şi grăbind paşii, a intrat la hotelul „Tran­silvania“. Coşciugul a fost apoi îngropat lângă statua lui Bem, cântându-se cântecul lui Kossuth. Intr’aceea câţî­va omeni purtau stea­guri negre prin mulţime şi o spândurâtore simbolică. Poliţia, care s’a încercat a îm­­prăşcia, mulţimea a fost primită cu pietri. Un vice-căpitan de poliţie a fost rănit la cap. Foile amice guvernului presentă de­monstraţia cu coşciugul şi steagurile ne­gre ca ceva inofensiv şi ca o demonstra­ţie la care au luat parte mai mult nişte copii. Adunarea s-a început la orele 11 a. m. în sala cea mare sub preşedinta lui Fr. Kapdebo. După deschidere Horvath József a presentat o moţiune de încredere pen­tru Tisza. Au mai vorbit advocatul Csong­­vai şi Bodolla. Pe urmă a luat cuvântul contele Tisza. Contele Tissa şi-a început discursul dicând, că simte o îndoită bucurie putând să vină în Ardeal, atât de scump fie­cărui Maghiar. Un loc mai potrivit nu putea se fie pentru a arăta situaţia critică în care se află ţera şi pentru a i­ se aduce aminte naţiunei maghiare, cât e de mică şi ce probleme mari i-a dat destinul se le re­solve. Cu provocare la sceneriile ce le face oposiţia în „drumul ei de corteşire“ spune, că a înţeles, că unii domni aranjază scene de încununare a monumentelor houveji­­lor. Acei domni ar trebui să lase în pace aceste monumente atunci când tocmai ei atacă şi sguduie din temelii instituţiile pentru cari au sângerat honvedii, să-şi tragă pe samă acei domni, deorece hon­vedii şi-au vărsat sângele şi s’au luptat pentru a descătuşa voinţa naţiunei ma­ghiare, er nu pentru scopurile unor epi­goni degeneraţi. E un adevărat noroc pentru aceşti epigoni, că aceia, cari şi-au vărsat sângele pentru patrie nu se mai pot scula din mormintele lor, căci decă s’ar pute scula, ar bate cu patul puscii pe aceia, cari s’au adunat în jurul monu­mentelor lor. Părinţii Maghiarilor de adî au pecet­luit prin sânge constituţia modernă ma­ghiară. Celor de aciî provedinţa li-a des­tinat o mai uşoră problemă, căci s’au năs­cut într’o epocă, când pot trăi cu drep­turile câştigate, pot să guste din drepturile eluptate şi n’ar avea de împlinit, decât sin­gura datorie: a spori aceste drepturi şi a le folosi pentru o muncă cinstită şi pen­tru mărirea patriei. Ar fi o ruşine pentru generaţia de adî, dăcă n’ar profita de ocasiunea ce nu i­ s’a mai dat de pe timpurile regelui Ma­­tia, pentru scopuri politice naţionale ma­ghiare, ci ar folosi-o pentru a nimici ceea ce au câştigat părinţii Maghiarilor. Vorbesce apoi despre situaţiunea creată prin votul de la 18 Nov. şi dă din nou năvală asupra obstrucţiunei. Regula­mentul actual al camerei dă drept de veto unei fracţiuni de 20—30 membrii ai die­tei, usând de acestă armă pentru scopuri politice particulare. Faţă cu acest abus şi faţă cu acţiunea acelora, cari aşază de acest drept de veto cu atâta raconscienţi­­ositate, a trebuit şi trebue se se ia mă­suri, se se salveze esenţa chiar cu călca­rea formei, dăcă e ca ţara să nu se pus­­tiăscă. Recunosce Tisza, că s’a violat forma, dar s’a violat din necesitate. Aici e ces­­tiunea. Revine apoi erăşi asupra obstruc­ţiunei şi dice, că prin vechiul regulament s’a dat în mânile acesteia o armă, cu a­­jutorul căreia un grup de 20—80 membri pot să-şi însuşescă puterea şi pot să uşur­­peze dreptul „naţiunei“ de a fi ea stă­până pe sortea ei, de a hotărî ea ce se se întâmple în ţera acesta. A polemisat apoi cu contele Ap­­ponyi, care într’un discurs al său a c­is, că dieta de adî nu representă voinţa na­ţiunei, şi afirmă contrarul provocându-se la un alt discurs al contelui Apponyi în care acesta a dis, că dieta este espresiu­­nea de drept public a voinţei naţiunei, or hotărîrile dietei constitue din punct de vedere al dreptului public, voinţa naţiu­nei. Decă s’ar trage la îndoială în privinţa acesta titlul de drept al dietei, ar urma lucruri fatale în consecenţele lor. Elă — continuă Tisza — acesta este adevărul curat, căci concepţiunea dreptu­lui istoric maghiar se baseză pe dreptul positiv, or nu pe utopiile celorlalte drep­turi de natură subiectivă, — căci dăcă aşa ar fi am ajunge la urmă acolo se u­­săm de argumentul cu care partidul na­ţional român a atacat legalitatea uniunei Ardealului. A spus mai departe Tisza, că s’au mai aliat şi alţi bărbaţi politici, cari au fost gata a călca forma pentru a se pune capăt stărilor de degenerare a parlamen­tarismului, şi încheie apelând la concursul tuturor pentru a salva patria şi adevăratul parlamentarism. Adunarea s’a încheiat la ora 1, după care Tisza a primit deputaţiunile din co­mitatul Treiscaunelor, Braşovului etc. Deputaţiunea comitatului Braşov, sub preşedinţa d-l uî fişpan Dr. G. Székely, era compusă din: Dr. Fr. Jekel, vice-span, Traugott Copony, deputat, Moór Gyula, Dr. Vajna Gábor, Dr. Feiler Ignat, Bede Ödön, Dr. Semsey Aladár şi Giró-Szász­ János. Dr. G. Székely salutând pe ministrul preşedinte a spus, că vine dintr’un „comitat cu populaţie mixtă, care vise sciind dis­tinge între interesele particulare şi cele ale patriei, în adunarea congregaţiunei de la 9 Decemvrie, a aprobat procederea de la 18 Novembrie a ministrului preşedinte.“ Contele Tisza în răspunsul său a ac­centuat momentul îmbucurător ce reiese din adhesiunea comitatelor mixte ca do­vadă, că deci patria este în pericol, toţi fiii ei fără deosebire de naţionalitate se grăbesc în apărarea ei La orele 3 p. m. în aceeaşi sală s’a dat un banchet pentru 500 persoane, la care s’au rostit mai multe toaste. Contele Tisza a plecat din T. Mură­­şului la orele 6. O oră înainte de plecare străzile au fost ocupate de trupe. Cu toate acestea s’au întîmplat unele neorînduelî. „Omni­­bus“-ul hotelului „Transilvania“ în care se afla deputaţiune din Treiscaune, a fost răsturnat. De sub o portă s’au descărcat şi nisce revolvere. FOILETONUL „GAZ. TRANS.“ romul Tudorachs* De N. N. Beldiceanu. Strada tăcerii e singura stradă bine botezată din cetatea lui Bucur. In­tot­­deauna în uliţa acesta mică plutesce o li­nişte de ruină. Pe stânga se ridică un zid înegrit de vreme şi ploi şi de după zid se înalţă, între câteva morminte, o biserică veche, care în zilele de slujbă umple strada de miros de smirnă şi tămâie şi de murmurul tainic al rugăciunilor. Pe dreapta se ridică un şir de case vechi, înegnte, îngrămădite par­că nu frică unele în al­tele. La Nr. 6 e o casă săracă, cu două ferestri miei, pline de praf, ca doi ochi orbi; cufundată în­tot­deuna în aceasî tă­cere de moarte, pare pustie. La portiţă fremătă cu jale în negurile toranei un salcâm bătrân. Aici stă cucoana Rariţa. Pe obrajii dumisale galbeni ca pergamentul, vremea şi-a însemnat adânc ieroglifele sale ciudate; dar cucoana Rariţa nu se dă bătută, şi ’n fie­care diminaţă în odaia plină de umbră, în faţa oglindii, îşi că­neşte părul, îşi înegresce sprâncenele, în­­condeindu-le grase ca două lipitori; îşi acopere ieroglifele cu un strat gros de pudră, îşi face două benghiurî roşii pe umerii obrajilor şi îşî înroşesce gura sub­ţire; apoi îşî rotundesce pieptul cu vată, şi îmbrăcându-se într’o rochie veche de mătasă, care a fost odată negru, dar acum e verd­e, îşî ia „ Universul“ şi aşedându-se într’un jilţ, prinde a ceti „romanţul“ cu glas mare, înduioşându-se grozav la fie­care rând şi dând ochii peste cap, ca Maica Precesta cea nemţască. „Te ador!“ gemu contele. — „Ah!“ zise contesa. In odaia de alăturea prind a suna paşii domnului Tudorache Vîrtejanu, pen­sionar, fost slujbaş la Primărie, care ţine la cocoana Rariţa de două-decî de ani odaie cu chirie. In fie­care diminaţă, de câte­ ori aude paşii lui domnul Tudorache Vîrtejanu, cocoana Rariţa îşî întrerupe ce­tirea, şi peptul de vată se ridică într’un oftat dureros: „Of! de ce nu mor mai bine?Viaţă-i asta! Ce are, ce are de fuge de mine ca de ciumă? Ciudat om!... Stă totă diua închis în casă, şi bombănesce ca de pe altă lume... Of, Domne, de ce nu mă strîngî de pe faţa pământului? Offf!“ De două-deci de ani, de când i-a murit domnului Tudorache nevasta, cocoana Rariţa îi face ochi dulci, dar pace! Domnul Tudorache fuge de ea ca dracu de tămâie cu toate acestea nu se mută: „Aici, dice dânsul, a închis ochii dumneaei, şi aici vreau să-i închid şi eu... Uite, rochia aia albă din cuin, e rochea domniaei, cu dânsa era îmbrăcată când am vedut’o cu întâia oră... Era aşa, într’un amurg, şi dumneaei păşia agale pe strada Salcuţii şi eu veniam încet de la cance­larie... Cu rochia asta era îmbrăcată...“ Domnul­­Tudorache Vîrtejanu e mi­titel, adus de spate, cu faţa galbenă şi încreţită, îmbrăcat întotdeauna cu o redin­gotă verde cârpită cu petici negre. Stă închis toată diua în casă, cu cheia, şi când aude foşnind în sală rochia de mătase a cocoanei Rariţei, îşi opresce ră­suflarea şi pe faţa galbenă ochii se mă­resc plini de spaimă. Cocoana Rariţa se opreşce şi bate încet la uşă, aşteptă un răstimp, apoi oftază, şi foşnetul mătăsii se depărtază, şi domnul Tudorache suspină înspăimântat: „Uf, ce vrea elonţa asta cu mine, Domnule ce vrea? Umblă cu famece, par’cu eu sunt prost, nu ştiu că umblă cu far­mece? ...“ Şi domnul Tudorache vorbesce sin­gur, repede-repede, clipesce mereu din ochi şi face cruci mari; apoi se aşudă în fundul patului şi încremenesce aşa, ghe­muit, cu ochii în gol. In odaia umedă şi întunecosă plu­tesce un miros greu de mucegaiu şi în liniştea de ruină şi în lumina aceea tul­bure, domnul Tudorache, cura stă aşa ca o stană, cu ochii pironiţi, cu chipul gal­ben, pare o figură de cerb cu părul şi hainele mâncate de molii. Afară, în ne­gurile vinete, salcâmul fremăta cu jale şi bătrânul se gândesce cu spaimă la vră­­jile cocoane Rariţei. GAZETA TRANSILVANIEI Tovărăşie primejdios! (Apponyi, Kossuth şi socialiştii la Pojun.) Opoziţia unită a aranjat Duminecă un mare meeting în Pojun la care s’au presentat contele Apponyi (cu soţia) şi Francisc Kossuth. La adunare au participat mii de omeni, între cari un număr mare de socialişti sub conducerea lui Grossmann Miksa. Socialiştii au pus condiţie, că în proiectul de resoluţiune­ se se ia şi pos­tulatul referitor la votul universal — ceea­­ce oposiţia a promis. La adunare a luat mai întâi ei cuvân­tul Francisc Kossuth şi contele Apponyi. S’a ridicat apoi Grossmann, ca să ţină un discurs la situaţiune. Intre altele el a zis, că nici­odată domnii deputaţi din dietă nu şi-au ridicat cuvântul în favorul mun­citorilor. Acum însă când costituţia, „care nu este a noistră“ se află în pericol, vin şi ne cer sprijinul şi ne promit sufragiul u­­niversal.Eră aşa­dar, că noi socialiştii intro­ducem în proiectul de resoluţiune postu­latul nostru şi decă s’ar întîmpla ca dom­nii deputaţi oposiţionalî să nu-şî ţină cu­vântul, cum nici odată n’au făcut’o pănă a­­cum, atunci voi soţi de principii, să le is­­biţî în ochi acest proiect de resoluţiune. Aşa a vorbit Grossmann. Se produse imediat mare tumult. Socialiştii apla­udau, ceilalţi desaprobau. Kossuth cerând cuvânt, n’a putut să vorbescă timp de o oră din causa marelui sgoroot. In fine Kos­suth a putut să spună, că Grossmann sciind Balfour despre imperialismul britanic. Se scrie din Londra: Ministrul preşedinte Balfour a primit la 11 Decem­­vre deputaţiunea „federaţiunei imperiale“. Ministrul preşedinte în discursul său a zis, că înainte cu douăzeci de ani nu se pu­tea prevedea de ce combinaţiunî nouă vom trebui să ţinem cont şi că ce pericole vor ameninţa anumite părţi ale imperiului. Balfour a acentuat, că coloniile iau parte minimală în apărarea siguranţei imperiului şi a enunţat, că acestea ar fi datore a pur­ta mai multe sarcini de ale imperiului. Nr. 266—1904. minte, de­oare­ce el (Kossuth) a pretins sufragiul universal încă pe atunci, când Grossmann nici nu se născuse. Decă tatăl meu (Kossuth Lajos) n’ar fi scos din câtuși pe tatăl lui Grossman, acest om nu s’ar bucura adî nici de atâtea drepturi de câ­te să bucură. Socialiștii isbucniră în „abzugurî“ colosale la adresa lui Kossuth. A luat apoi cuvântul contele Apponyi şi a declarat, că ţine bărbătesce la ceea ce a spus. După învinuirile lui Grossmann însă, nu mai vrea să primescă nici un pro­iect de resoluţiune („Abzug“ Apponyi! „Abzug“ Kossuth!) A declarat apoi şi în numele lui Kossuth, că se duc din Pojun fără de nici o hotărîre, căci nu mai au ce căuta aici. Deputaţii oposiţionalî au părăsit sala între continue „abzug“-urî şi fluerăturî ale socialiştilor, or tineretul de la academia din Pojun a cântat „Kossuth nota“, la care socialiştii răspundeau cu marseilesa muncitorilor. Pe peronul gărei Grossman fu în­hăţat de studenţi şi bătut. A trebuit să intervină poliţia. Aşa au păţit-o la Pojun cei cu to­vărăşia socialistă. Resboiul ruso-japones. Port-Arthur. La ambasada rusască din Paris a so­sit o telegramă, în care să spune, că spi­rea răspândită despre căderea Port-Artu­­rului nu se confirmă. Japonesii continuă a bombarda fortăreţa. După depeşe din Londra, cu ocasiu­nea ultimului asalt contra Port-Arthurului Japonesii au avut enorme pierderi. Nu mai puţin ca 3000 de morţi au rămas pe tea­trul luptei, or 10.000 au fost răniţi. Pier­derile din zilele ultime se dice că sunt şi mai mari. Să ştie, că dintre vasele ruseşci din port rămăsese neatins cuirasatul „Sebasto­pol“. Acest cuirasat se adăpostise la pa­­la Muntelui de Aur. Vasul acesta a eşit în portul estem, ca să fie scutit de ghiulele­le japonese. Acum se anunță, că torpilere japonese au atăcat cuirasatul „Sebastopol”. Resultatul luptei nu este cunoscut încă.

Next