Gazeta Transilvaniei, septembrie 1913 (Anul 76, nr. 190-213)
1913-09-26 / nr. 210
Nr. 210 Braşov. Joi nr . 26 Septemvrie (9 Octomvrie) 1913. Anul LXXVI. ABOMENANTUL: Pe an an . . . 24 Cor. Pe o jam. de an 12 „ Pe trei luni. . . 6 „ Pentru Romfenig şi străinătate . Pe an an . . . 40 lei. Pe o jam. de an 20 „ TELEFON NR. 22S. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 INSERATELE se primesc la administraţie. Preţul după tarif şi Învoială. Manuscrisele nu te Ingnapoiază. Chestia agrară la ordinea zilei în România. De R. Cioflec. Bucureşti, 22 Sept. 1913. II. Dar se vorbeşte mult de pulverizarea pământului, atunci când se pune în perspectivă împărţirea lui între ţărani. Aşa s’au pulverizat cele 10 pogoane pe cari le-au primit ţăranii — deşi nu toţi — la 1864. Nepoţii împroprieticiţilor lui Cuza — fiindcă de atenei pământul s’a mai împărţit de douăori — deţin azi abia câte un pogon, două. Răul, afirmă cei cu pulverizarea, e că proproprietăritului dela 1864 şi moştenitorilor lui nu li se îngăduie să-şi înstrăineze pământul. Astfel dacă legea de împroprietărire n’ar fi conţinut această interdicţie, cei săraci, putându-şi vîuu© pământul, treceau în industrie ori în comerţ, la sate şi oraşe, ori ar fi rămas, simplu, muncitori agricoli; iar proprietatea ţărănească având să hrănească numai atâtea familii câte putea, s’ar fi format în sate o clasă de plugari mai bine situaţi... E foarte adevărat că pământul ţărănesc s’a îmbucătăţit prea mult ca să mai poată nutri şi pe strănepoţii împroprietăriţilor lui Cuza. Şi dacă n’ar mai fi altă scăpare, ar rămâne resemnarea, de care, fără îndoială, ţăranii ar şti să facă dovadă cei dintâi şi, în caşul acesta, ar mai fi absolut necesară, în legea de împroprietărire din 1864, o modificare, spre a da putinţa celor învinşi să-şi caute în altă parte un mijloc de trai. Deoarece, însă, exproprierea silită poate să mai dea ţărănimii încă aproape de două ori atâta pâmânt cât are acum, îngăduinţa de a-şi înstrăina pământul s’ar putea da ţăranului numai după această împroprietărire ultimă şi definitivă,— şi atunci ar mai fi util să se fixeze un maxim pentru cumpărătorii de pământ de la sate... Când totuşi şi acest pământ sa va fi „pulverizat", populaţia României sa va fi urcat la vreo 13—14 milioane... Dar atunci nu va mai fi problemă agrară şi probabil nici o problemă ţărăneasca. Vor fi destule probleme social politice, culturale, economice, cari ar fi să rămână în grija copiilor şi nepoţilor noştri... ■I* D. Miile, directorul „Adevărului“ şi partizan al unei exproprieri parţiale care să lase pentru fii celor 1000 privilegiaţi de azi câte 1000 hectare, de fiecare dintre toţi susţin torii exproprierii poate cel mai speriat de pulverizare. Şi ae a face o mai eroare prounând ca „fondul rural ţărănesc, rezultat din expropriere“ să nu se parceleze ţăranilor, ci să se dea îa arendă obştiilor săteşti . . . Aceasta ar însemna să nesocotim cu totul sentimentul de proprietate şi orice individualism la ţăran — şi pentru ce numai la ţăran ? .. — aşa, de teama pulverizării... Noi ştim că ţăranul din România îşi pune vieaţa pentru pământ, pentru pământul lui.. . E extraordinară iubirea lui fanatică pentru glie — şi cine a văzut, în vremuri normale, scânteind de mânie ochii ţăranului care moare cu ciomagul în mână apărând pâ- I mântui până şi împotriva execuţiei judecătoreşti, încredinţat, că i se face o nedreptate — acela poate înţelege pentru ce odinioară era aşa de bine apărată „moşia“ ... # Dar dacă foarte mulţi oameni politici şi ziarişti, partizani ai exproprierii parţiale, se îngrijorează de pulverizarea pământului, chiar mai înainte ca el să se fi parcelat, d. C. Disescu, ministru al Instrucţiunii publice şi partizan al aceleiaşi exproprieri parţiale, se teme de statul-ţăran. Ziarul „Adevărul“, solicitând un interview asupra celor trei probleme la ordinea zilei de la profesorul de drept constituţional al facultăţii juridice din Bucureşti, a înregistrat — în afară de problema electorală, rămasă, aşa zicând, neatinsă — păreri mai mult sau mai puţin precise privitor la chestiile evreiască şi agrară Destul de larg în chestia evreiască (evreii pot fi votaţi tot în bloc, pe liste, cum se procedează la recunoaşteri de când cu modificarea regulamentului — şi aceasta fără o călcare a art. 7) d. Disescu a spus textual următoarele, în chestia agrară: „Se va evita o expropriere radicală, care ar suprima cu totul proprietatea mare. In nici un cazntine trebuie statul-țăran, experimentat atât de dureros de bulgari.“ * Poate „Adevărul“ n-a redat precis gândul succesorului lui Haret la departamentul Instrucţiunii publice. In tot cazul, ne-ar fi posibil, prin singură proprietatea cuvintelor, să ne lămurim însăşi noţiunea, dacă d-l Disescu nu ne ar fi dat un exemplu. Sâ cercetăm, deci, statul-ţâran, de peste Dunăre , Bulgaria, care nu are mare proprietate, — cum de altfel nu are mei Serbia şi atâtea ţări din lume, — îşi are cetâţenii toii egali, politiceşte. Are cum s-ar zice, sufragiul universal. . Şi îl are poate fiindcă nu are mare proprietate... Ţară foarte săracă, hotărnicită abi în 1877 — Bulgaria are — în raport cu populaţia — şcoli săteşti mai multe decât România cea foarte bogată !... Şi poate le are tot fiindcă nu are mare proprietate şi are vot obştesc. Numeroase şcoli s-au creiat şi se susţin de iniţiativa privată... Oare tot fiindcă nu e mare proprietate şi e vot obştesc?!.. Ori să fi contribuit la aceasta faptul că sunt săraci locuitorii ?... Nici într-o ţară nu s-a oferit atâta pentru oaste cât a oferit poporul Bulgar, 35 de ani de arândal, patriei lui — abia eri născută — în oameni şi bani — şi nici o revoluţie ţărănească n-a clătinat statul bulgar. Poate tot fiindcă poporul e stăpân pe pământ şi pe soarta lui.. Că pătura conducătoare bulgară se simte incomodată de controlul sistematic al celor de jos (de altfel cuvântul ,josu acolo arfi poate impropriu) nu ştim... Până acum, nu cunoaştem o plângere în această privinţă... Acesta ar fi statul-ţăran bulgar în timp de pace, cu sărăcia lui, cu sufragiul lui universal, cu proprietatea pulverizată, cu şcoala, cu armata, cu conştiinţa lui pioemnică—una şi singură —şi cu o puternică disciplină naţională în numele aceluiaşi ideal. In timp de războiu l-am văzut — şi de aceia nu înţelegem cum ar putea trece în rândul „experimentelor dureroase11. Ţăranul, cel deprins să urmărească şi să controleze actele de guvern, s-a războit fără să protesteze atâta, încât, de la o vreme, a început să protesteze Europa.. Nu cred că dl Disescu atribuie „statului-ţăran“ adecă ţărănimii bulgare politica de hazard şi de neghiobii a unor Danervi... Dar, statul celălalt... statul, cum să-i zicem, — hai să-i zicem statul-Berchtold, ori statul — Firmon — nu poate şi el să facă greşeli şi să iasă socotelile prost?.. Statul-ţăran să dorim, să înfăptuim pentru fericirea României, pentru viitorul ei şi al neamului românesc. Fiindcă singur acest stat poate conta, în orice împrejurare, pe toţi cetăţenii lui. Iar pe acest stat îl pot da numai exproprierea integrală şi votul obştesc! Până acum, dupâ cât ştiu, o singură voce s’a rostit, în public, pentru exproprierea integrală , şi sprijinitorul foarte călduros al acestei reforme radicale şi definitive este, să se noteze, un mare proprietar, stăpân al mai multor moşii pe cari, — iarăşi să se noteze — le cultivă singur. D-l Marin Ionescu, proprietarul de care e vorba, socoteşte problema agrară ca cea mai „arzătoare“, iar rezolvirea ei „se poate face fără paguba nimănui, ci spre folosul tuturor claselor sociale« — numai prin exproprierea integrală. Pentru ca cineva să vorbească astfel, e destul să aibă un suflet românesc!... Aş fi preferat cuvântul „umanitar“, dacă nu s’ar înţelege, îndeobşte, prin umanitate mai mult lumea cea de departe la care nu poţi să străbaţi cu ajutorul. D . Marin Ionescu, care n’a întrerupt niciodată legătura directă cu proprietăţile sale, a înţeles că proprietatea este singura legătură normală a agricultorului cu pâmântul. Şi, mai înţelegând că o parte din umanitatea care trebuia servită se găseşte chiar pe moşiile sale, s-a rostit, în „Viitorul“ pentru exproprierea silită şi integrală. Tot respectul pentru gestul hotărât şi patriotic al d-lui Marin Ionescu , întrebarea este: acum ce va putea realiza patriotismul factorului constituţional care va trebui să îmbrăţişeze problema ? Ce vor cuteza oamenii, ori ce va cuteza omul de stat, pe care îl cere acum Istoria ? Care va fi gestul Regelui albit al României, al cărui semicentenar de domnie, un popor întreg se pregăteşte să-l sărbeze în glorie deplină?... Inimile noastre ne poruncesc să credem că, de astădată, se vor găsi oamenii, că se va rosti, în sfârşit, fără şovăire Voinţa binelui obştesc, că nu o mai pândeşte pe România — ca în 1907, — un dezastru şi o ruşine atât de zdrobitoare, care să ridice împotriva generaţiei noastre mânia şi osânda urmaşilor... Şedinţa comitetului nostru naţional. „Românul“ e informat că membrii comitetului nostru naţional au fost convocaţi pe 11 octomvrie st. n. la Budapesta. Comitetul va ţine mai multe şedinţe luând hotărâri, atât referitor la atitudinea ce trebuie să observe deputaţii noştri în cameră, cât şi referitor la luptele ce vor trebui date în afară de parlament. Cu această ocaziune vor fi desemnate persoane, cari să se dedice reorganizării partidului şi vor fi contemplaţi şi alţi paşi de însemnătate politică. Noul ambasador austroungar la Petersburg. Monitorul oficial austriac anunţă punerea în disponibilitate a ambasadorului austroungar la Petersburg, contele Thurn- Vaisassina, la propria cerere şi cu mulţumirea recunoscătoare a împăratului pentru serviciile aduse în tot timpul activităţei sale. Monitorul mai anunţă numirea în locul devenit vacant a contelui Frederic Szapory, şef de secţie la ministerul de externe. Un nou oligarh maghiar în serviciul extern al Monarhiei! 44 de zile In Bulgaria ■Si de Mihail Sadoveanu. — Pin*. — De la început îmi Închipui că ai înţeles un lucru : ai despărţit cazurile izolate de acel lucru grav şi trist in acelaş timp, care se numeşte disciplină. Această otravă puternică, această doctorie aspră, nu poate lipsi din nici o oaste a lumii. Marşurile lungi şi chinuitoare, campania întreagă cu toate amărăciunile şi lipsurile, ameninţarea morţii ş’a duşmanului la fiecare pas, sunt lucruri care trebue să-ţi dea de gândit. Regimentele sunt aglomerări mari de oameni, şi s’ar putea ca cei puţini, cari înţeleg libertăţile în felul lor, să sfărâme admirabila maşină care trebue să lucreze supusă ca o puşcă cu repetiţie. Intre cei tari şi hotărâţi, slabul nu trebue să şovăiască, între cei răbdători, nemulţumitul trebue să tacă; între cei curagioşi, poltronul trebue să-şi stăpânească tremurul. Însetatul trebue să treacă pe lângă izvor fără să te abată din drum ; flămândul trebue să pue deoparte pâinea mucegăită fără să mănânce. Casa şi femeea duşmanului tău sunt la doi paşi, tu însă nu te vei apropia de ele şi vei sta în umezeală, pătruns de ploaie şi ars de vânt. Toate te vei Indura, şi rele şi grozave, căci eşti un singur individ dintr’o mare armată. Dacă te vei abate din calea legii, vei fi suprimat. Avântul şi convingerea ta pentru un scop către care ai pornit au valoare numai atunci când o disciplină de fier te ţine la locul tău, între amărăciuni, in faţa glontelui ş’a minţii.. Bunul şi blândei nostru soldat a îndurat în adevăr destule, precum ţi-am spus: setea, foamea, holera, căldura toridă şi ploaia A fost grozav in privinţa aceasta. Rigoarea pe care o lege neînduplecată de războiu o dictează s’ffi abătut asupra unora, — au fost din fericire foarte puţini aceştia. Iar îmi vom începe cu acest prilej o veche plângere a mea. In scumpa noastră ţară, alcătuită din două neamuri bine deosebite, din orăşeni şi plugari, — totdeauna am făcut deosebire intre oşteanul pe care-l dădea straiul strâmt şi cel care venea cu haina albă la cazamir. Odată mă gândeam că poate păcătuesc : ţâranul e deprins cu nevoil, orăşanul e om mai subţire, deci cată să judecăm pe fiecare după sufletul, după creştere şi după puterea lui. Dar o campanie, dragul meu, nu e o petrecere. Pleci intr’adevăr cântând şi strigând toate cântecele şi frazele înflăcărate, dar trebue să te ţii tare şi dâri până la sfârşit. Să ţi se umple suflatul de vecin ţi carnea de durere şi tu să zâmbeşti, — căci războiul e războiu şi oastea pentru poporul tău e o chestie da existenţă la viitor. — Dar oşteaii oraşelor noastre, trăiţi în plapome moi şi hrăniţi cu pâine albă, după ce au încercat totul să-şi uşureze ecuaţia, rămânând la cazarmă, la bucătării ori la trăsuri, — după ce şi-au luat Inima în dinţi s’au intrat in rânduri cu raniţa de patruzeci de chilograme în spinare, eu simţit indată cât e de nemernică această lume şi cât e pe tristă uneori această viaţă. I-e foame, i-e sete, e zdrobit de oboseală, — dar trebue să meargă înainte. Ofiţerul nu’l iartă, căci iata de camarazi ai lui merg înainte, spre ţel, fâră şovăire. Cuvântul de comandă e aspru, şi grozav te doare când te vezi privit ca un număr neînsemnat din turmă, şi tu eşti dintre acei cari s’au bm urat in viaţă de bunurile lumii. Are dreptate. Viaţa lui era liniştită, cafeua cu lapte, dimineaţa era întovărăşită de un corn proaspăt. Şpriţul ori ţuica la amiazi, îi dădeau gânduri şi gesturi de fericire. Domnul îi era deplin şi adânc după »spectacol«. Ş’aici, pe lungul drum pustiu şi plin de pulbere, simte nenorocirea şi exasperarea abâtându-sa asupra capului lui, ca un corp funebru Soldatul acesta acuma am văzut, n’are forţa morală. Am văzut oameni cât munţii căzând, — şi nişte becişnici îndârjiţi cu ochii aprigi, zece săptămâni n’au şovăit o clipă. Nici dintre fericiţii fii ai oraşelor n’au fost toţi aşa, mulţumesc lui Ioan zeu, — dar cu mult mai puţini au şovăit dintre înfricoşaţii copii ai plugarilor. Aceştia, oamenii pământului, ai trecutului ş’ai viitorului, s’au supus suferinţelor ca unei fatalităţi. N’au crâcnit, n’au murmurat, n’au umplut coloanele gazetelor. Acest lucru oribil, războiul, ei îl înţeleg în felul lor; ei simt intuitiv că absurda armată este singura noastră tărie între limbile duşmane care ne împresoară ! ! Teatru românesc in Ardeal. Din prilejul venirei trupei d-lui V. Antonescu tu Ardeal d-l George Runetti a «ori» un drăguţ monolog dedicat publicului românesc ardelean, din care reţinem următoarele strofe: Mult împrumutarăm noi, bată ne vina De la voi. Ş’acuma, timpu-i oportun Să’ncheiem bilanţul... Ierta-mă »Albina« De n’oiu fi comptabil tocmai tocmai bun. O să uit eu poate’n catastif a trece Multe ce ne darăţi; Insă’n primul rând Nu voiu uita una ce face cât zece. Datorie care vecinie ne stă ’n gând: Vă datorim vouă p’Andrei Murăşanu, Ce cu glas d’arhanghel şi de serafim Trezi’n miez de noapte pe Peneş Curcanul Datoria asta cum să v’o plătim? Şi când limba noastră,de streini sluţită Bâlbâia’n neştire un corcit jargon, Tot de voi sărmana a fost mântuită, Tot voi dărâmarăţi Turnul Vavilon ! Voi ne-aţi dat pe Pumnul, Ţichindel, Ciparul, Pe Lazăr, pe Sine ai.. (şi câţi nu uitai!) Ne împrumutarăţi Catedra, Tiparul, I Ne reînvăţarăţi strămoşescul graiul