Gazeta Transilvaniei, septembrie 1913 (Anul 76, nr. 190-213)

1913-09-26 / nr. 210

Nr. 210 Braşov. Joi nr . 26 Septemvrie (9 Octomvrie) 1913. Anul LXXVI. ABOMENANTUL: Pe an an . . . 24 Cor. Pe o jam. de an 12 „ Pe trei luni. . . 6 „ Pentru Romfenig şi străinătate . Pe an an . . . 40 lei. Pe o jam. de an 20 „ TELEFON NR. 22S. ZIAR POLITIC NAŢIONAL. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Târgul Inului Nr. 30 INSERATELE se primesc la adminis­traţie. Preţul după tarif şi Învoială. Manuscrisele nu te Ing­napoiază. Chestia agrară la ordinea zilei în România. De R. Cioflec. Bucureşti, 22 Sept. 1913. II. Dar se vorbeşte mult de pul­verizarea pământului, atunci când se pune în perspectivă împărţirea lui între ţărani. Aşa s’au pulveri­zat cele 10 pogoane pe cari le-au primit ţăranii — deşi nu toţi — la 1864. Nepoţii împroprieticiţilor lui Cuza — fiindcă de atenei pă­mântul s’a mai împărţit de două­­ori — deţin azi abia câte un po­gon, două. Răul, afirmă cei cu pulverizarea, e că proproprietăritu­­lui dela 1864 şi moştenitorilor lui nu li­ se îngăduie să-şi înstrăineze pământul. Astfel dacă legea de împroprietărire n’ar fi conţinut această interdicţie, cei săraci, pu­­tându-şi vîuu© pământul, treceau în industrie ori în comerţ, la sate şi oraşe, ori ar fi rămas, simplu, muncitori agricoli; iar proprietatea ţărănească având să hrănească numai atâtea familii câte putea, s’ar fi format în sate o clasă de plugari mai bine situaţi... E foarte adevărat că pămân­tul ţărănesc s’a îmbucătăţit prea mult ca să mai poată nutri şi pe strănepoţii împroprietăriţilor lui Cuza. Şi dacă n’ar mai fi altă scăpare, ar rămâne resemnarea, de care, fără îndoială, ţăranii ar şti să facă dovadă cei dintâi şi, în caşul acesta, ar mai fi absolut ne­cesară, în legea de împroprietă­rire din 1864, o modificare, spre a da putinţa celor învinşi să-şi caute în altă parte un mijloc de trai. De­oare­ce, însă, exproprierea silită poate să mai dea ţărănimii încă aproape de două­ ori atâta pâmânt cât are acum, îngăduinţa de a-şi înstrăina pământul s’ar putea da ţăranului numai după această îm­proprietărire ultimă şi definitivă,— şi atunci ar mai fi util să se fixeze un maxim pentru cumpărătorii de pământ de la sate... Când totuşi şi acest pământ sa va fi „pulverizat", populaţia României sa va fi urcat la vre­o 13—14 milioane... Dar atunci nu va mai fi problemă agrară şi pro­babil nici o problemă ţărăneasca. Vor fi destule probleme social po­litice, culturale, economice, cari ar fi să rămână în grija copii­lor şi nepoţilor noştri... ■I* D. Miile, directorul „Adevăru­lui“ şi partizan al unei exproprieri parţiale care să lase pentru fii ce­lor 1000 privilegiaţi de azi câte 1000 hectare, de fiecare­­ dintre toţi susţin torii exproprierii poate cel mai speriat de pulverizare. Şi ae a face o ma­i eroare pr­ounând ca „fondul rural ţărănesc, rezultat din expropriere“ să nu se parceleze ţăranilor, ci să se dea îa arendă obştiilor săteşti . . . Aceasta ar în­semna să nesocotim cu totul sen­timentul de proprietate şi ori­ce individualism la ţăran — şi pentru ce numai la ţăran ? .. — aşa, de teama pulverizării... Noi ştim că ţăranul din Ro­mânia îşi pune vieaţa pentru pă­mânt, pentru pământul lui.. . E extraordinară iubirea lui fanatică pentru glie — şi cine a văzut, în vremuri normale, scânteind de mânie ochii ţăranului care moare­­ cu ciomagul în mână apărând pâ- I mântui până şi împotriva execuţiei judecătoreşti, încredinţat, că i se face o nedreptate — acela poate în­ţelege pentru ce odinioară era aşa de bine apărată „moşia“ ... # Dar dacă foarte mulţi oameni politici şi ziarişti, partizani ai ex­proprierii parţiale, se îngrijorează de pulverizarea pământului, chiar mai înainte ca el să se fi parcelat, d. C. Disescu, ministru al Instruc­ţiunii publice şi partizan al ace­leiaşi exproprieri parţiale, se teme de statul-ţăran. Ziarul „Adevărul“, solicitând un interview asupra celor trei pro­bleme la ordinea zilei de la profeso­rul de drept constituţional al fa­cultăţii juridice din Bucureşti, a înregistrat — în afară de problema electorală, rămasă, aşa zicând, nea­tinsă — păreri mai mult sau mai puţin precise privitor la chestiile evreiască şi agrară Destul de larg în chestia evre­iască (evreii pot fi votaţi tot în bloc, pe liste, cum se procedează la recunoaşteri de când cu modi­ficarea regulamentului — şi aceasta fără o călcare a art. 7) d. Disescu a spus textual următoarele, în chestia agrară: „Se va evita o expropriere radicală, care ar suprima cu totul proprietatea mare. In nici un caz­ntine trebuie statul-țăran, experimentat atât de dureros de bulgari.“ * Poate „Adevărul“ n-a redat precis gândul succesorului lui Ha­­ret la departamentul Instrucţiunii publice. In tot cazul, ne-ar fi po­sibil­, prin singură proprietatea cuvintelor, să ne lămurim însăşi noţiunea, dacă d-l Disescu nu ne ar fi dat un exemplu. Sâ cercetăm, deci, statul-ţâ­­ran, de peste Dunăre , Bulgaria, care nu are mare proprietate, — cum de altfel nu are mei Serbia şi atâtea ţări din lume, — îşi are cetâţenii toii egali, politiceşte. Are cum s-ar zice, su­fragiul universal. . Şi îl are poate fiindcă nu are mare proprietate... Ţară foarte săracă, hotărni­cită ab­i în 1877 — Bulgaria are — în raport cu populaţia — şcoli săteşti mai multe decât România cea foarte bogată !... Şi poate le are tot fiindcă nu are mare proprie­tate şi are vot obştesc. Numeroase şcoli s-au creiat şi se susţin de iniţiativa privată... Oare tot fiindcă nu e mare pro­prietate şi e vot obştesc?!.. Ori să fi contribuit la aceasta faptul că sunt săraci locuitorii ?­... Nici într-o ţară nu s-a oferit atâta pentru oaste cât a oferit po­porul Bulgar, 35 de ani de arân­­dal, patriei lui — abia eri năs­cută — în oameni şi bani — şi nici o revoluţie ţărănească n-a clătinat statul bulgar. Poate tot fiindcă poporul e stăpân pe pă­mânt şi pe soarta lui.. Că pătura conducătoare bul­gară se simte incomodată de con­trolul sistematic al celor de jos (de altfel cuvântul ,­josu acolo ar­­fi poate impropriu) nu ştim... Până acum, nu cunoaştem o plângere în această pr­ivinţă... Acesta ar fi statul-ţăran bul­gar în timp de pace­­, cu sărăcia lui, cu sufragiul lui universal, cu proprietatea pulverizată, cu şcoala, cu armata, cu conştiinţa lui pioemni­­că—una şi singură —şi cu o puter­nică disciplină naţională în nu­mele aceluiaşi ideal. In timp de războiu l-am văzut — şi de aceia nu înţelegem cum ar putea trece în rândul „experi­mentelor dureroase11. Ţăranul, cel deprins să urmărească şi să con­troleze actele de guvern, s-a răz­boit fără să protesteze atâta, încât, de la o vreme, a început să pro­testeze Europa.. Nu cred că d­l Disescu atri­buie „statului-ţăran“ adecă ţă­rănimii bulgare politica de hazard şi de neghiobii a unor Danervi... Dar, statul celălalt... statul­, cum să-i zicem, — hai să-i zicem statul-Berchtold, ori statul — Fi­rmon — nu poate şi el să facă greşeli şi să­­ iasă socotelile prost?.. Statul-ţăran să­­ dorim, să­­ înfăptuim pentru fericirea Româ­niei, pentru viitorul ei şi al nea­mului românesc. Fiindcă singur acest stat poate conta, în ori­ce împrejurare, pe toţi cetăţenii lui. Iar pe acest stat îl pot da nu­mai exproprierea integrală şi votul obştesc! Până acum, dupâ cât ştiu, o singură voce s’a rostit, în public, pentru exproprierea integrală , şi sprijinitorul foarte călduros al a­­cestei reforme radicale şi definitive este, să se noteze, un mare proprietar, stăpân al mai multor moşii pe cari, — iarăşi să se no­teze — le cultivă singur. D-l Ma­rin Ionescu, proprietarul de care e vorba, socoteşte problema agrară ca cea mai „arzătoare“, iar rezol­­virea ei „se poate face fără paguba nimănui, ci spre folosul tutu­ror claselor sociale« — nu­mai prin exproprierea in­tegrală. Pentru ca cineva să vor­bească astfel, e destul să aibă un suflet românesc!... Aş fi preferat cuvântul „umanitar“, dacă nu s’ar înţelege, îndeobşte, prin umanitate mai mult lumea cea de departe la care nu poţi să străbaţi cu aju­torul. D . Marin Ionescu, care n’a întrerupt niciodată legătura directă cu proprietăţile sale, a înţeles că proprietatea este singura legătură normală a agricultorului cu pâ­mântul. Şi, mai înţelegând că o parte din umanitatea care trebuia servită se găseşte chiar pe moşiile sale, s-a rostit, în „Viitorul“ pentru exproprierea silită şi integrală. Tot respectul pentru gestul hotărât şi patriotic al d-lui Marin Ionescu , întrebarea este: acum ce va putea realiza patriotismul facto­rului constituţional care va tre­bui să îmbrăţişeze problema ? Ce vor cuteza oamenii, ori ce va cu­teza omul de stat, pe care îl cere acum Istoria ? Care va fi ges­tul Regelui albit al României, al cărui semicentenar de domnie, un popor întreg se pregăteşte să-l săr­­beze în glorie deplină?... Inimile noastre ne poruncesc să credem că, de astădată, se vor găsi oamenii, că se va rosti, în sfârşit, fără şovăire Voinţa binelui obştesc, că nu o mai pân­deşte pe România — ca în 1907, — un dezastru şi o ruşine atât de zdrobitoare, care să ridice îm­potriva generaţiei noastre mânia şi osânda urmaşilor... Şedinţa comitetului no­stru naţional. „Românul“ e in­format că­ membrii comitetului nos­tru naţional au fost convocaţi pe 11 octomvrie st. n. la Budapesta. Comitetul va ţine mai multe şe­dinţe luând hotărâri, atât referi­tor la atitudinea ce trebuie să observe deputaţii noştri în cameră, cât şi referitor la luptele ce vor trebui date în afară de parlament. Cu această ocaziune vor fi de­semnate persoane, cari să se de­dice reorganizării partidului şi vor fi contemplaţi şi alţi paşi de în­semnătate politică. Noul ambasador austro­­un­gar la Petersburg. Monitorul oficial austriac anunţă punerea în dis­ponibilitate a ambasadorului austro­­ungar la Petersburg, contele Thurn- Vaisassina, la propria cerere şi cu mul­ţumirea recunoscătoare a împăratului pentru serviciile aduse în tot timpul activităţei sale. Monitorul mai anunţă numirea în locul devenit vacant a con­telui Frederic Szapory, şef de secţie la ministerul de externe. Un nou oligarh maghiar în serviciul extern al Monarhiei! 44 de zile In Bulgaria ■Si de Mihail Sadoveanu. — Pin*. — De la început îmi Închipui că ai înţeles un lucru : ai despărţit cazurile izolate de acel lucru grav şi trist in acelaş timp, care se numeşte disci­plină. Această otravă puternică, această doctorie aspră, nu­ poate lipsi din nici o oaste a lumii. Marşurile lungi şi chinuitoare, campania întreagă cu toate amărăciunile şi lipsurile, ameninţarea morţii ş’a duşmanului la fiecare pas, sunt lucruri care trebue să-ţi dea de gândit. Regimentele sunt aglomerări mari de oameni, şi s’ar putea ca cei puţini, cari înţeleg libertăţile în felul lor, să sfărâme admirabila maşină care trebue să lucreze supusă ca o puşcă cu repetiţie. Intre cei tari şi hotărâţi, slabul nu trebue să şovăiască, între cei răbdători, nemulţumitul tre­bue să tacă; între cei curagioşi, pol­tronul trebue să-şi stăpânească tremu­­rul. Însetatul trebue să treacă pe lângă izvor fără să te abată din drum ; flă­mândul trebue să pue deoparte pâinea mucegăită fără să mănânce. Casa şi femeea duşmanului tău sunt la doi paşi, tu însă nu te vei apropia de ele şi vei sta în umezeală, pătruns de ploaie şi ars de vânt. Toate te vei Indura, şi rele şi grozave, căci eşti un singur individ dintr’o mare armată. Dacă te vei abate din calea legii, vei fi suprimat. Avântul şi convingerea ta pentru un scop către care ai pornit au valoare numai atunci când o dis­ciplină de fier te ţine la locul tău, între amărăciuni, in faţa glontelui ş’a mi­nţii.. Bunul şi blândei nostru soldat a îndurat în adevăr destule, precum ţi-am spus: setea, foamea, holera, căl­­dura toridă şi ploaia A fost grozav in privinţa aceasta. Rigoarea pe care o lege neînduplecată de războiu o dic­tează s’ffi abătut asupra unora, — au fost din fericire foarte puţini aceştia. Iar îmi vom începe cu acest prilej o veche plângere a mea. In scumpa noastră ţară, alcătuită din două neamuri bine deosebite, din oră­şeni şi plugari, — totdeauna am făcut deosebire intre oşteanul pe care-l dă­dea straiul strâmt şi cel care venea cu haina albă la cazamir. Odată mă gândeam că poate păcătuesc : ţâranul e deprins cu nevoil­­, orăşanul e om mai subţire, deci cată să judecăm pe fiecare după sufletul, după creştere­­ şi după puterea lui. Dar o campanie, dragul meu, nu e o petrecere. Pleci intr’adevăr cântând şi strigând toate cântecele şi frazele înflăcărate, dar trebue să te ţii tare şi dâri până la sfârşit. Să ţi se umple suflatul de vecin ţi carnea de durere şi tu să zâmbeşti, — căci răz­boiul e războiu şi oastea pentru po­porul tău e o chestie da existenţă la viitor. — Dar oşteaii oraşelor noastre, trăiţi în plapome moi şi hrăniţi cu pâine albă, după ce au încercat totul să-şi uşureze ecuaţia, rămânând la ca­zarmă, la bucătării ori la trăsuri, — după ce şi-au luat Inima în dinţi s’au intrat in rânduri cu raniţa de patru­zeci de chilograme în spinare, eu simţit indat­ă cât e de nemernică această lume şi cât e pe tristă uneori această viaţă. I-e foame, i-e sete, e zdrobit de oboseală, — dar trebue să meargă înainte. Ofiţerul nu’l iartă, căci iata de camarazi ai lui merg înainte, spre ţel, fâră şovăire. Cuvân­tul de comandă e aspru, şi grozav te doare când te vezi privit ca un nu­măr neînsemnat din turmă, şi tu eşti dintre acei cari s’au bm urat in viaţă de bunurile lumii. Are dreptate. Viaţa lui era liniş­tită, cafeua cu lapte, dimineaţa era întovărăşită de un corn proaspăt. Şpri­ţul ori ţuica la amiazi, îi dădeau gân­duri şi gesturi de fericire. Domnul îi era deplin şi adânc după »spectacol«. Ş’aici, pe lungul drum pustiu şi plin de pulbere, simte nenorocirea şi exas­perarea abâtându-sa asupra capului lui, ca un corp funebru Soldatul acesta acuma am văzut, n’are forţa morală. Am văzut oameni cât munţii căzând, — şi nişte beciş­­nici îndârjiţi cu ochii aprigi, zece săp­tămâni n’au şovăit o clipă. Nici dintre fericiţii fii ai oraşelor n’au fost toţi aşa, mulţumesc lui I­oa­­n zeu, — dar cu mult mai puţini au şovăit dintre înfricoşaţii copii ai plu­garilor. Aceştia, oamenii pământului, ai trecutului ş’ai viitorului, s’au supus su­ferinţelor ca unei fatalităţi. N’au crâcnit, n’au murmurat, n’au umplut coloanele gazetelor. Acest lucru oribil, războiul, ei îl înţeleg în felul lor; ei simt intuitiv că absurda armată este singura noastră tărie între limbile duşmane care ne îm­presoară ! ! Teatru românesc in Ardeal. Din prilejul venirei trupei d-lui V. Anto­­n­escu tu Ardeal d-l George Runetti a «ori» un drăguţ monolog dedicat publicului românesc ardelean, din care reţinem următoarele strofe: Mult împrumutarăm noi, bată ne vina De la voi. Ş’acuma, timpu-i oportun Să’ncheiem bilanţul... Ierta-mă »Albina« De n’oiu fi comptabil tocmai tocmai bun. O să uit eu poate’n catastif a trece Multe ce ne darăţi; Insă’n primul rând Nu voiu uita una ce face cât zece. Datorie care vecinie ne stă ’n gând: Vă datorim vouă p’Andrei Murăşanu, Ce cu glas d’arhanghel şi de serafim Trezi’n miez de noapte pe Peneş Cur­canul Datoria asta cum să v’o plătim? Şi când limba noastră,de streini sluţită Bâlbâia’n neştire un corcit jargon, Tot de voi sărmana a fost mântuită, Tot voi dărâmarăţi Turnul Vavilon ! Voi ne-aţi dat pe Pumnul, Ţichindel, Ciparul, Pe Lazăr, pe Sine ai.. (şi câţi nu uitai!) Ne împrumutarăţi Catedra, Tiparul, I Ne reînvăţarăţi strămoşescul graiul

Next