Gazeta Transilvaniei, ianuarie 1914 (Anul 77, nr. 1-22)

1914-01-14 / nr. 9

4 Nr­ 9, Braşov, Luni-Marţi 14 Ianuarie 1914 Anul LXXVII. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Tftrgul Inului Nr. 30 INSERATELE se primesc la adminid­­e?,­ţie. Preţui după tarii ţi învoială» SSIESWN­. 28«, ZIAR POLITIC NAŢIONAL, Manaeorisele nu se în­­napoiaeft. ABONAMENTUL: Pe un an . . . 24 Cor Po o­­mn. de ar. 12 „ P® trai Icni. . . 6 „ Pentru România și străinătate : Pa an aa . . . 40 iei ?e o jam. da an 20 „ SBgSgHHHS Si Ziaristul ungur Adorján Andor publică în n-rul de em­ a! ziarului »Az Est« o interesantă convorbire cu am­basadorul austro-ungar la București, contele Czornin. Pentru a nu se ivi cumva vre­o îndoială asupra autentici­tăţii acestei convorbiri ziaristul amin­tit promite că textul convorbirei sale a fost revizuit de însuşi cortele Czernin, care l-a autorizat p­rin sem­nătura sa să publice aceste declaraţiuni autentice. Iată din cuvânt un cuvânt impor­tantele declaraţiuni făcute de contele Czernin . La observarea ziaristului că latre Ma­ghiari e răspândită vestea, că contele Czernin ar fi un mare duşman a tot ce e maghi­ar con­tele a răspuns zâmbind următoarele : Departe de mine ori­ce gând duş­mănos faţă de Maghiari sau Ungaria. Ştiu, că la d-voastră s’a svonit despre mine acest lucru, dar ştirea aceasta este atât de falsă încât, te întreb: me­rită ea să fie desminţită? Aşa­­ că nu merită... De altfel trebuie să ţi spun, că nu- mi plac interviewurile. E aceasta o chestie gingaşe. Se pun omului în­trebări indiscrete sau cel puţin foarte gingaşe, la cari e greu, ba câte­ odată chiar imposibil a răspunde în public. Unde mai pui apoi, că uşor se pot fu­rişa înţelesuri greşite. Prin urmare îmi vei crede, că chiar dacă nu te-aşi fi primit, aceasta nu s’ar fi întâmplat în nici un cas fiindcă eşti Maghiar, ci fiindcă eşti un gazetar. Intra t­at asupra atitudinei României faţă de Monarhie coatele Czernin a răspuns următoarele : — Voiu răspunde pe faţa. Bărbaţii politici din România se poartă cu mult tact, când vorbim cu ei despre afacerile Românilor din Ardeal. Toţi recunosc că a­ceasta e o chestiune internă a Un­gariei. Totuşi nu e mai puţin ade­vărat, — adaogă ei — că noi Ro­mânii din România ne interesăm de conaţionalii noştri din alte state. Este lesă absolut greşită credinţa­, că bărbaţii politici din România caută să exercite o influenţă asu­pra situaţiunei din Ungaria. A­­teasta este absolut fals- Ori­ce Ro­mân cu un rol important, care are sentimente amicale pentru Ungaria — şi toţi aceştia nutresc astfel de sentimente—speră, că tra­tativele contelui Tissa cu Românii ardeleni vor ama un rezultat fa­­vorabil. Numai duşmanii noştri nu doresc aceasta şi dacă dorinţa duşmanilor noştri s’ar împlini, a­cest fapt trist ar agrava foarte mult situaţiunea. — Cum judecaţi, Escelanţă, situaţiunea actuală ? — Trebuie să constat, că re­­laţi­ile reciproce dintre România şi Austro-Ungaria au fost în ul­timul timp întru câtva încord de. Ţinând însă cont de sinceritatea şi bunele intenţiuni ale politiciani­­lor din România faţă de Austro U­garia, tr­ebuie să nâdăjduesc că imediat d­upă resolvirea chestunei române din Ardeal, toate se vor îndrepta pe calea cea mai bună. — Sunteţi de apârere Excele­nţă că pa­tul va avea un efect imediat pentru a­o­­­liorarea relaţiunilor între monarhie şi Ro­mânia ? Sunt convins de aceasta, fiind­­ orice om, care susţine că Românii din Ungaria nu se bucură de toate drepturile, are dreptate. Dacă ar fi altfel, contele Tisza, care nu lucră „pentru galerie“, n’ar fi în­ceput tratative cu membrii com­i-­ ­ convorbire cu ambasadorul Czernin. Contele Czernin despre Maghiari, despre bărbaţii­ de stat ai României şi despre pactul româno-maghiar. Chestiunea română. Valoarea elementului românesc. Evenimentele epocale din tim­pul războiului balcanic au scormo­nit din întunerec în toată plinătatea valorii sale elementul românesc. Do­robanţul român, care în timp de şeapte ore a aşternut un pod de trecere peste Dunărea bătrână, a scuturat din apatia sa Europa şi toate arma­tele acesteia urmăreau cu înfrigurare şi admiraţiune trecerea ostaşilor ro­mâni în Bulgaria. Această valoare reală a arma­tei române a trezit deodată un­ in­teres deosebit în sânul tuturor ace­lora, cari au interese de păzit şi de valorat. Un viu război diplomatic s-a înfiripat în taină la umbra doroban­ţului român mai ales în sânul celor două mari grupări de puteri: Tripla alianţă şi Tripla înţelegere. Şi una şi alta a început să înfiripeze o a­­propiere tot mai pronunţată de sta­tul român. Şi una şi alta descope­rise în acest stat o valoare deose­bită, care ar cântări mult în cum­păna intereselor lor specifice. Tripla alianţă găsea, că fără statul român un război viitor cu Tripla înţelegere ar putea foarte u­­şor să se sfârşească în defavorul ei, şi îndeosebi Austro-Ungaria văzând că Bulgaria a rămas înfrântă, sim­­ţia în mod instinctiv că o alianţă a României cu Rusia ar însemna fără îndoială distrugerea ei. In cursul acestor frământări tă­cute esi însă la iveală ceva ce până acum părea adormit : Chestiunea română. Statul român apărea în contururi tot mai lărgite, se desena în culori tot mai complicate El în­cepu să fie văzut ca un centru va­loros al elementului, care de aci înainte avea să însemneze o forţă tot mai pronunţată în concertul for­ţelor opuse ale celor două grupări de puteri. In jurul Statului român fu des­coperit brâul puternic al unor fraţi, care scotea de aci înainte tot mai pronunţat în relief. Românismul. Valoarea acestuia începu să ia proporţii uriaşe. Iar astăzi nimenea­­ nu mai poate nega că chestiunea română a devenit o chestiune eu­ropeană şi că elementul românesc are astăzi o valoare care provoacă multă enervare şi gelozie în sânul celor două grupări de puteri. Numai acum câteva luni spu­neam în coloanele acestui ziar că: „Vrem să ni­ se audă glasul­ şi ceream de la factorii noştrii hotărâ­tori o acţiune, care să ridice chesti­unea română la niveul unei chesti­uni europene Şi iată că un timp relativ scurt a ridicat la suprafaţă întreagă forţa, care a stat făcută veacuri dea rândul ,în sufletul nea­mului românesc. Graţie dorobanţului dârz, mul­­ţămită diplomaţiei iscusite a bărba­ţilor din fruntea statului român şi graţie geniului ocrotitor al neamului românesc, noi avem astăzi o situa­ţie privilegiată în concertul forţelor europene. Acest fapt ne dă o încredere neţărmurită în noi înşine, însemnăm şi noi ceva. Trăim momente, cari sunt chemate să tragă o adâncă brazdă în istorie. Suntem datori deci să ne ridi­căm la înălţimea acestor momente. Ni e dat şi nouă să contăm la elementul, care a înălţat atâtea nea­muri. Dispunem şi noi, de forţa, care da valoare individului, care pro­movează întărirea şi afirmarea trai­nică a neamurilor. Chestiunea română nu mai e o mascaradă, care a distrat pe atâţi grandomani şi pe care atâţi miniş­trii maghiari au sfidat o sau au tra­tat-o ca pe o „afacere“. In cadrele acestei chestiuni se mişcă o forţă, se zbate o inimă, trăeşte un suflet. Şi ecoul acestui glas, acestei vieţi pătrunde adânc, provoacă gânduri, nelinişteşte atâţia puternici, încât e o nebunie ca să nu ne dăm seamă, că în sfârşit a sosit vremea, când suntem datori, ca să ne afirmăm în întregime va­loarea noastră. Astăzi după încheierea tragediei din Balcani se ştie, că biruinţa a­­supra vrăşmaşului n’o mai poate câştiga mercenarul şi nici sclavul, ci numai cetăţeanul entuziast şi con­ştient de valoarea misiunei sale. In Balcani n’a biruit tunul, ci sufletul. Soldatul bulgar a trebuit să fie îm­piedecat cu forţa de a nu trece peste linia dela Ceatargea. Şi statul major al Austro-Un­­gariei ştie, că „legiuni infernale“ nu se mai pot crea din sclavi. De aceea chestiunea română se ridică astăzi din caosul acestui im­periu ca o condiţie sine qua non a esistenţei şi a conservării lui. Nimenea, credem, că nu mai poate admite o înfrăţire ideală de arme între opresori şi oprimaţi. As­tăzi in şirurile ostaşilor trebue să stăpânească armonia, care singură poate provoca acel avânt spontan, necesar în obţinerea unei biruinţe. Această armonie trebue să se creeze cu orice preţ. Chestiunea ro­mână trebue rezolvită. Căci într’o eventuală măsurare a forţelor germane cu cele slave , germanismul nu poate renunţa de dragul maghiarismului oscilant la forţa hotărâtoare a celor patruspre­zece milioane de Români. Necesitatea acestei forţe se a­­firmă tot mai pregnant şi nu ne în­doim că chestiunea română tocmai de dragul de a obţine pe partea lor această forţă hotărâtoare va fi rezolvită chiar în contra voinţei ma­ghiarismului de alte forţe cari se ri­dică deasupra acestuia şi cari tind indirect şi la mântuirea maghiarilor, cari în orbirea şi nesocotinţa lor in­conştientă aleargă astăzi spre pro­pria lor pieire. * Fiind astfel în clar cu valoarea elementului românesc, nu ne vom sfii de a discuta chestiunea română dintr’un punct de vedere, care co­respunde acelei valori şi care asi­gură pe de-antregul salvarea şi de­plina emancipare politică a neamu­lui românesc din Transilvania şi­­ Ungaria în special şi afirmarea ca putere hotărâtoare în concertul eu­ropean a Românismului de pretu­tindeni. O facem aceasta în primul rând din motivul, că actualul gu­vern maghiar şi respective şeful acestuia înţelegând şi el poate în urma unei convingeri intime valoa­rea chestiunii române, încearcă să-i dea o deslegare. Intenţia îi poate fi bună, dar mijloacele ce le întrebuin­ţează pentru realizarea acestei in­tenţii sunt din cele mai greşite. Prins în labirintul concepţiei de stat naţional maghiar, sărmanul nu poate găsi firul Ariadnei şi se pare, că va pieri în acel labirint. Pe de altă parte nici noi nu ştim ce vrem, ce să dăm şi ce să cerem, căci iată încercarea înaltului pseudo-Theseu ne-a pus în faţa unei­­dileme“, suntem asemenea orbului, care stă uluit în faţa luminii, când vre­o minune îi redă vederea. Conştienţi de valoarea reală pe care o comportă astăzi chestiunea română, nu vom întrelăsa momen­tul de a arăta tot ce pretindem noi şi ce trebue să avem, ca să ne pu­tem asigura o deplină emancipare naţională, Leo Tolstoi. 0 prtiif toespre Ivan prostul şi despre cei doi fraţi ai lui: Simion soldatul şi Taras păntecosul, şi despre sora lor mută Malania, cum şi despre diavolul cel bătrân şi despre cei trei pui de draci. (Urmare). IX. Şi trăiau cei trei fraţi şi împără­­ţiau. Bine o avea cel mai bătrân, Si­mion, soldatul. Cu soldaţii lui de paie a câştigat şi soldaţi adevăraţi. In toată împărăţia lui tot zece curţi trebuiau să deie un soldat, bine făcut, fără scă­dere şi curat, la faţă. Astfel de soldaţi a adunat multişori şi pe toţi îi deprin­sese la arme. Şi îndată ce nu voia să asculte cineva de ei, numai­decât co­manda pe soldaţi la el, şi făcea cu el, ce-i venea in minte. Aşa că toţi se temeau de dânsul. Şi trăia îrr mare pompă. Tot, ce-i venea în minte, şi pe ce-şi arunca ochii, tot era al­ţii. El îşi trimetea soldaţii, şi aceştia luau şi aduceau, ce pof­tea «­. Şi Taras, pântecosul, încă trăia bine. Banii, cari îi primise dela Ivan, nu-i risipea, ci îi sporea însemnat. Ba­nii îi păstra acasă în cuiere, dela po­­por Insă porunci să se adune alţi bani. Puse dare de cap, ceru bani pentru ori­ce ulicioară, pentru ori­ce trecă­toare, pentru fiecare cism­ă, pentru ori­ce sforicică. Şi tot ce-i venea în minte li stătea la dispoziţie. Pentru bani îi aduc oamenii tot felul, viu şi să­­ lucre, pentru că bani îi trebue fie­­căruia. Nici Ivan, prostul, n’o avea rău. Cum a îngropat pe socru-său, a des­­brăcat haina împărătească, a dat-o so­ţiei, să o păstreze în cufăr. Şi-a îmbră­cat iară cămaşa groasă de pânză, pan­talonii peteciţi, papucii de scoarţă, şi incepu să lucre. — »Altfel mi urâte, zicea el. , Afară de aceea, îmi creşte burta, n’am poftă de mâncare, nu pot dormi*, îşi aduse la sine pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi pe sora cea mută, şi începu iară să lucre. Oamenii ziceau: »dar, tu eşti împărat«. »E!, şi ce-i asta? zise el, doar şi împăratul trebue să se îndoape«. Veni la el ministrul şi­­ făcu cu­noscut, că nu sunt bani pentru plata lefilor. »Nu face nimic, dacă n’avem, nu plăti«. »Bine, zise ministrul, dar oamenii nu vor mai sluji­. »Nu face nimic, răspunse Ivan, de pe partea mea, să nu slujească, cu atâta vor avea mai mult timp liber ca să lucre, să care gunoiu pentru câ au făcut mult gunoiu. Veniră la Iran oameni cari aveau certuri între sine. Unul zice: »Asta mi-a furat banii«. Ivan îi răspunse: »Ei, nu­mai atât? Va­m avut lipsă de ei«. Toţi ştiau, că Ivan este un prost. Şi ia spus nevasta: »Despre tine vor­besc oamenii, că eşti un prost«. »Şi­ ce lucru mare!« răspunse el. Soţia lui Ivan se gândi asupra lucrului acestuia, dar... şi ea era o proastă.­­ »De ce să lucru eu împotriva băr-­­ batului meu? Unde i­acul, se cuvine să fie şi firul de aţă!« Ea se desbrăcă de haina împărătească, o aşeză într’o ladă şi se duse la cumnată-sa mută, ca să înveţe a lucra. învăţă să lucre, şi în­cepu să ajute bărbatului. Toţi cei cu minte au părăsit îm­părăţia lui Ivan,... au rămas in ţară numai proştii. Bani nu aveau nici unul. Ei trăiau şi munceau, se hrăneau pe ei, şi şi pe alţii. Multă vreme a aşteptat Sca­­raosi şi cel bătrân veşti de la puiii de drac, cum au ruinat pe cei trei fraţi dar n’a primit nimic A eşti singur să se informeze, cercetă pretutinde­nea, dar nu-i găsi nicăiri, dete numai de cele trei găuri. „Ei, fără Îndoială, n’au isprăvit nimic, trebue să mă apuc eu însumi de lucru.« Se duse şi cercetă. Fraţii Bsă nu mai erau la locurile de mai nainte. 1-a găsit în împărăţii deosebite. Toţi trei erau in viaţă şi erau domnitori Nu-i păru bine diavolului. »Acum, zise el, lucru.« mă pun eu pe înainte de toate, se duse la îm­păratul Simion. Dar nu se duse la el in chipul b­u de diavol, ci se schimbă un comandant de armată. »Am auzit zise el, că tu, împărate Simion, ai fi un soldat mare; eu sunt bine deprins în maestria răsboaelor şi aş vrea să-ţi slujesc«. Împăratul Simion îl întrebă despre una şi alta şi se convince tă­­ om înţelept, şi-l luă în serviciul său. Noul căpitan de oaste începu să sfătuiască pe împăratul Simion, cum şi-ar putea aduna o armată puter­nică. »înainte de toate, trebue să re­crutezi mai mulţi soldaţi, zise el. în împărăţia ta trândăvesc mulţi fără de lucru. Trebue să asentezi pe toţi cei tineri, fără deosebire — astfel armata ta va fi de cinci ori mai mare, ca mai nainte. A doua, nebue să In­troduci purii şi tunuri u­rnă. Eu vreau să introduc puşti, cari arunca o sută de gloanţe deodată, şi le ia prăştie ca mazirea. Vreau să introduc tunuri, cari ard tot, pe unde ajung, să nimi­cească prin foc tot ce le vine în cale : oameni, cai, ziduri şi altele. împăratul Simion ascultă de noul său căpitan de oaste, porunci să asen­­teze cu ridicată pa toţi feciorii tineri. A poruncit să se facă şi fabrici nouă, lăsă să se fabrice puşti nouă, tunuri nouă, şi numai decât se ridică împo­triva împăratului bătrân. Abia s’a ciocnit cu armada duşmană şi împă­ratul porunci soldaţilor săi să îm­puşte cu gloanţe şi foc asupra lor. Din­­tr-odată se nimici jumătate oastea duşman­ă, urează cuprinse pe împăra­tul vreri. El să deie învins şi-i închină ţara. Impăratul Simion se bucură foarte mult. »Acum voiu merge împotr­va împăratului din India, zise el. împăra­tul indian insă auzise de Toporaiul Simion şi-i prinse toate invenţiile şi mai iscodi şi de la sine unele. împă­ratul indian, asentase la oaste nu nu­mai pe toţi feciorii tineri, ci şi pe fetele şi femeile nemăritate, şi oastea lui era cu mult mai mare, decât a împăratului Simion. Puşti şi­­unuri luase şi de la împăratul Sun­on şi pe lângă esta a mai descoperit chipul cum să sboara prin aer şi cum să arunce de acolo bombe, cari să explo­deze. Şi plecă împăratul Simion asupra împăratului indian şi gândea, că-l va răpune, ca şi pe cel de mai nainte. Ulciorul însă numai până la o vreme se duce la fântână, apoi se sparge, împăratul indian nu îngădui, ca ce­tele lui Simion s­ă se apropie de o bătae de puşcă, femeile lui aru­cară din aer boambe, asupra lor. Cum arunci praf peste molii, aşa aruncară femeile boambe asupra cetelor lui Simion. Toată

Next