Gazeta Transilvaniei, decembrie 1920 (Anul 83, nr. 252-276)

1920-12-08 / nr. 256

mu « mm « mCenzor: P. Petric tSu­mănul SU bani întemeiată la 1838 ae George Bariţiu apari CB tot Dîspreţni pentru popor arlsîor rarii ei oligarhii nici 24 de ore n’ar fost is «tar* sS auaţinl sisguri stistii! {istoria Transilvaniei) 6, BAR?^ SEARA IR FUGAR* ZI PI LU Redacţia Administraţia I Braşov, Flata Libertății ii | Streureşti, Teatrul Regina Maria, I Braşov, Flata Libertăţi! Si I Bucureşti, Teşii»! Regies Mana, fttMtmritsr­ I 5­ 19fi CI»|Tef«t Smnfvienete­le: Fief©** M­n» nvCPp/vlia,yf/) | fiîfc I# i9*ăwfw rasper,satil : 2tm Uratêtt lïïnfuri Mereuri 8 Decembre NfV jy *oate agenţii^ de' puM.Cty?tC '’ti nostru special I'ri Duminecă a avut loc în Codlea, arsul din cele mai pros­pere sate »!* Ţării Bârsei, sărbS­­toarea recruţilor regimentului 23 Ialomiţa, încazarroaţi de cărând acolo. Se ptie ci regimentul de inf. 23 dels CălSraşi s’a «trăr­utat la Braşov, iar în acea localitate s'fi stabilit regimentul ardelean 89. Batalionul de recruti dela Cod­­lea sub comanda domnului loc. colonei lanbnorici aştepta în piaţa centrală a Codlei sosirea coman­­dantului regimentului şi a coman­­dantului brigăzii din Braşov. Preo­tul săturat, d-l Iosif Gomanescu , îmbrăcat în ornate. La orele 10 şi jura, sosesc d-l loc. colonel Csloianu com. reg., col. Mihaliescu, com. da brigadă, colonel Oresco­­vici, maior Presnilă, maior Emi­­lian şi aproape toţi ofiţerii regi­­mentului. Au ţinut să ia parte şi goţilie domnilor ofiţeri. Piaţa era plină de isme, români şi saşi. Te-Deum­ este aluj­t într’o desăvârşită linişte şi evlavie. Apoi d-l Ioc, colonel Caloianu ţine o însufieţitoare cuvântare către re­cruţii cari îşi fac instrucţia mili­tară pe pământul liber al Transil­vaniei. Vorbeşte şi părintele Co­­manescu bineventând pe fraţii cari sunt adăpostiţi în Codlea. Se face apoi o inspecţie la ca­­animă, unde ae constată curăţenie, mâncări gnstoss® şi ordine per­fectă. Ia­rsia cea mare a refitaurunta­­l al primăriei, bogat împodobită, sort inregl mese cu aproape 200 tacâmuri. Regimentul 23 dă un banchet mare, la care invită pe toţi funtaşii Codlei, români şi saşi. Atenţia regimentului a impresio­nat deosebit pe fostă taxiea. S’a servit an meni copios şi vin bun, încep toasturile. Colone­lul Mihailescu, comandant de bri­gadă, vorbeşte despre activitatea rodnică păstra progresul Româ­niei s Suveranilor noştri, închină paharul pentru Rege, Regină, Di­nastia română. Părintele Coma­­nescu vorbeşte inimos pentru pa­cea între români şi saşi. Comer­ciantul Alexandru Lazar pentru comandanţii armatc şi roagă pe primarul şi notarul sas ca să nu­­miască de azi înainta piaţa din centru unde a fost serbarea piaţa Ragele Ferdinand, iar strada cea mare din mijlocul Codlei — strada Mhai Viteazul, pentru măritul Voevod, a trecut pe aici spre Alba- Iulia în z’isie da g’orie şi a stat chiar câte­va zile într’o casă; pri­marul şi notarul acceptă propene­­rae. Loc. colosalul land­ovici mul­ţumeşte tuturor participanţilor că au răspuns Invitaţiei şi doreşte ca să domniască bana înţelegere în­tre cele două popoare. Preotul sas Reichhardt spune că ar vrea să vorbiască româneşte dar însă nu ştie, într’o cuvântare intelectuală mulţumeşte atenţiei ce s’a dat Saşilor din Codlea cu acest prilej, învîţându-i la banchet şi fiind menu­al tradus şi îa nem­ţeşte; felicită pe comandanţi că as o armată tars, discipîliuiâ şi do­reşte să fi© cea mai mare armo­nia îste armată şi societate. Prim­­arte luî Bloos închină pentru ar­mată şi acord între cetăţeni şi soldaţi. Căpitanul Cosmescu ţine un toast avântat, plin de imagini poe­tice, despre eforier românesc de a închega o ţară anitară ca pieţel jertfelor mari de sânge. Învăţăto­rul Ion Vigheci vorbeşte în numele­­ voluntarilor români înapoiaţi din Siberia. Învăţătorul Pascu sfârşie asupra iubirei de patrie şi căitu­lui ce-i fac învăţătorii. Loc. colo­nelul Caloianu, comandantul regim. 23 răspunde călduros numeroasa­­lor urări de bine rostite şi cons­tată apropierea ce s’a făcut între cetăţenii de naţionalitate diferita. In sfârşit loc, colonevul Ianciovici, căruia părintele săsasc Reichhardt i-a adus laude pesib­it caianţa faţă de saşi din primul moment, răspunde vorbind despre datoria ofiţerimii de a fi aat­fei. Intr­o animaţie generală s’a sfârşit ban­chetul. Pe scena largă au apărut ficiorii regimentului şi au executat ca o perfectă artă numeroase jocuri ro­­ lutilor la Codlea mâneşti da o frumuseţe care ar răpi alea­ţia spectacolelor celor mai pretenţioase de oriunde. A fost o declamaţie reuşită a soldatolul Ră­­dulescu şi an cor de ţărance şi doamne române în mândru pori românesc. A urmat apoi dans pftaă târziu noaptea. Sărbătoarea din Codlea a avut o dublă semnificaţie: întâia ei în­­seamnă o apropiere de suflete, o vinificare adevărată sufletească a fraţilor cari cu acest rotstlvism de strămutare a regimentelor se pot cunoaşte mai bine, şi o înţelegere a concetăţenilor de orice limbi prin steagul de atenţie reciprocă şi viaţa paşnică adus de armata Această sărbătoare a recruţilor români coincidenţă în mod fericit ca distribuirea de pământ între românii săraci ; era şi vremea, căci în acest frumos sat ca viaţă agri­colă şi industrială dasvoltata exista o misera plebs, care erau Românii, dealtfel ca şi aiurea în satele ca populaţie mixtă. Joia trecută s'a hotărît împărţirea alor 600 hectare. Iată deci dubla semnificaţie. Ro­mânii din„ Codlea au avut o rară sărbătoare. Invitatul presei. De la Universitatea populata Întâia şezătoare. Duminecă, 5 Decembrie, după amiază, a avut loc în sala festivi­a liceala! ortodox, — nem­aipitoa­­re pentru marele număr de prie­teni şi sprijinitori ai acţiunei cul­turale iniţiate da corpul didactic — prima şezătoare din cele anun­ţate pentru luna curentă. Domnul profesor A■ Banda, preşedintele Asociaţiunei didactice, a înfăţişat într’o avântată formă literară mult cizelată, ca exemple şi citaţiuni din viaţa şi operile scriitorilor celor mai de seamă, străini şi români, rolul covârşitor pe care îl au în vi­aţa sufletească a Indivizilor ca şi a popoarelor acei propovăduitori de bine şi fru­mos care sânt scriitorii. După o succintă analizare a genezei ope­rei de artă şi a acelui dar nepre­ţuit care este talentul — confe­renţiara! a arătat cu citaţii din Carlyle, Vlahuţă etc, ce însemnă­tate au avut în desvoltarea poli­tică şi culturală a neamurilor res­pective în Shakespeare, un Dan­te, un Eminescu ca şi atâţia alţii mai mici, ca la Rouget da Lisle, A. Mureşianu etc. cari au ştiut, la un moment dat, să dea prin ver­surile lor înaripate, exp­esoar­s sentimentului profund care agita sufletul unui popor întreg. Frumoasa conferinţă a domnu­lui profesor A. Banciu, imn de admiraţie al unui suflet optimist şi an îndemn In acelaş timp către literatura care ne trebue, ar mă­rită să fie cunoscută, prin presă, de un public cât mai mare. Partea muzicală a fost scaţienta de domnişoara I. Moldoveanu, profesor George Constant­in ,­ corul bisericesc condus de d-l profesor Oancea. Cu un talent remarcabil care promite mult, cu deosebită duio­şie în glas, domnişoara Iuliana Moldoveanu — o fiică a Braşovu­­lui — a cântat ireproşabil aria • Ave Maria­ de Luzzi şi două Doi­ne de lib. Brediceanu. Impresio­nantă a fost şi executarea la vi­oară a frumoasei „Balade­ de C. Porumbescu, talentul aşa de va­riat lul domnişoarei Moldoveanu m­aifestându-se din plin şi în di­ficila mânuire a arcuşului. Publicul braşovean, entuziasmat şi plăcut surprins de relevarea naui deosebit talent rămas necu­noscut până acum în însuşi ora­şul sşa de origină, a răsplătit-o cu flori, bisuri şi aplante pre­lungite. Acompaniamentul la plan l-a susţinut, cu discreţia sa de fin artist, domnul profesor Georg* Comtantzia. Corul bisericesc, format din doamne, domnişoare şi profesori, -/^ '-ÎTUL A­.%, - , N V \, Un as Lei ÎW Indoit r&m­ă. In articolul trecut spuneam că democraţia naţională face un pact sincer cu necesită­ţile­­dinastice ale patriei şi că pe cuvântul ei se poate pune temeia. De aceea, democraţia naţională a­­rămas încremenită când, din procesul grevei generale, a aflat că a fost cu putinţă ca un boer­­ciocolu, ajuns ministru şi încă — o tem­pora, o mores ! — încă mi­nistru, să pronunţe vorba republică tocmai în cercul celor ce sunt as­tăzi la Trotzki şi Lenin, la sfat cu revoluţionarii ruşi, tocmai în casa presumptivului ministru strategic a! credinţei şi a­ ştiinţei, tocmai în faţa unui jidan tânjitor după putere ! Jidanul Moscovici ne-a descoperit incă odată până unde pot cădea Cei din astznsa „elită" a „claselor conducătoare", spre ce abisuri ale nebuniei sunt gria să plece oricând aceste clase cărora nimeni nu le-a tors vreun fir al Ariadnei care eu­ Ie înlesnească ie­şirea din­­ about al rătăcirilor po­litice. Democraţia româ­să are datoria să­ protesteze energic. Ea trebuie să protesteze mai ales acum, când boierul-ciocoiu a vorbit despre re­publică dându-şi seamă că vorba sa îşi Împrumută greutatea numai, exclusiv numai de la faptul că el era presumptive ministru de in­terne al unui general popular. De­mocraţia naţională va şi protesta, deoarece ce trebue să imprime în mintea poporului convingerea că regalitatea nu se discută. Ce a fost regele nostru, când l-a chemat Carol I, se ştie . O politică externă costisitoare şi prea dependentă de două capi­tale străine, care, privitor la noi, îe contraziceau uneori, o politică care nu admitea sinceritatea, care nu desvoltă judecata diplomatică, şi era­­dospită în culise politice în mare parte şi astăzi necunos­cute. Italia era în aceeaşi stuaţie, dar, totuşi, ce deosebire între ea şi noi , Italia a avut curajul să evoluţioneze din vreme, vizibil, c­ar, pe când noi a­minţiam şi la ceasul din urmă. De aici, dar, rezultată şi indoielile dii eşuări­lor din urmă ! Viaţa internă nu a fost nici mai clară, nici mai cinstită. Tro­nul era bine asediat de pătura suprapusă, care, neliniştită din când în când, îşi apără rolul de lipitoare, prin ameninţări menite să ţină pe rege la rezerve. Acele m­achiavelite ameninţări erau măr­turisirea că aceste clase voiau să fără din rege o expresie numai a voinţei lor, nu a voinţei naţionale, pe care şi astăzi o despre­ţuesc, deşi — de ochii lumei — o po­menesc destul de des la discursuri şi scrieri nesincere, menite să moară a doua zi după rostirea lor ori după tipărirea lor. Sigur, ast­fel, că regele va Închide cel puţin un ochiu, clasele conducătoare se aruncau asupra ţării cu toţi clien­ţii, cu toate fălcile musculoase ale acestor clienţi, cu toţi dinţii. Răz­boiul tuturor contra tuturor înce­pea cu fiecare schimbare de gu­vern ; şi tot ce este mai urit, mai hidos, mai plin de ură se vedea la munca de-a ieşi de­asupra. li­­birea socială a lipsit totdeauna din societatea românească tulbu­rată de sus, coruptă de sus la jos. Fără siguranţa externă, fără si­guranţa internă — trei crize mari economice ne dovediră că nu exista nici cea internă — ne apro­piam de anul 1914, in care începu examenul universal-istoric al vred­niciilor de rassă. Se vor găsi şi lumini în domnia regelui Carol I se vor găsi şi începuturi de pro­grese serioase, se va descoperi la el şi la câţiva bărbaţi de Stat stă­ruinţa de-a pune chiar început unei democraţii ţărăneşti, dar­­ un avânt puternic, constant nu se va găsi. De aceea, lu râsboiu am fost bătuţi la început : în frunte ajun­seserâ şi generali nevrednici de a­cest rang ; de aceea, imediat, td mlaistraţia sa desorganiză groaz­nic şi lumea inimă pe lo­ trăi o prăbuşire nemiloasă, încrustată de conii­e râsul crud al Nos­tulul tăpălogos dar priceput la „ordine", de aceea, în desiguru, mulţi per­­dură credinţa în sine şi în al lor. Regele Carol I nu are nici o vi­nă ? Are ! Are vina că, îndată ce a putut, îndată ce a simţit că tro­nul este sigur, nu a împins el spre democratizare. Are vina gândirei sale, datorită originei şi mediului său conservator­ german, din care ne venise. Succesorul lui Carol F. are de împlinit ce Acela nu a putut face. Şi, prea cinstitu! nostru rege, are să dea patriei baza care-i lîpaia : însănătoşirea şi reînălţarea rassei noastre, ale cărei puteri i se pun la dispoziţie pentru ca pe veci să se asigure caracterul, fiziceşte şi sufleteşte, românesc al ţărei ; — «oprimarea tuturor păcatelor care, îa trecut, au pricinuit acel tempo de înaintare înceată, bovină, de melc fără oase ; — chemarea la mancă a celor ce produc şi trimi­terea in umbră şi ascunzişuri a oameţilor care-şi exercită încă pro­fesiunea de bugetivori naţionalnici ori speculanţi fără scrupule ; — a­­vântarea spre modernizarea prin mrincă, ştiinţă şi conştiinţa. Suc­cesorul lui Carol I. are misiunea să dea suflet naţiunei, să înlăture tot ce împiedecă manifestările bo­gate ale acestui suflet mare, să fie un adevărat fi deplin duce şi maestru. Cine a avut curajul să se arunce în vîrtejul din care a fos­t Daco- românia, poate să-l aibă şi pe a­­cela şi învirtejurii vieţei interne, sociale, spre culmile de pe care vom putea privi liniştiţi la viitor Dar, când acestea sunt nădejdile naţiune!, se găsesc conducători de ai partidului poporalui, care vorbesc despre republică, care vreau haosul, care ameninţă, ca sicsi­ii, din umbră, care stau da vorbă cu Jidanii, ca ra­m al cărei rost s’a văzut în Ungaria, — unde este acum pedepsit — şi ca Ră­i­ ? Noi, democraţii naţionali, noi ţărăniştii, suntem de părere că moraliceşte sunt morţi cei ce au păcătuit astfel; şi mai aşteptăm nu­­mai dricul negru, care va duce la cimitir — încă o rămăşiţă din mul­tele rămăşiţe ale domniei regelui Carol I. A. Bogdan-Duică, Cuvinte democratice. Regele nostru . NOTE Irlanda se mişcă la Irlanda e din nou revoluţie. Popoa­rele nu sa desminţesc şi isteria se re­petă mereu. Aflăm, că Irlandezii au rămas aceiaşi celţi de pe vremea lui Iuliu Caesar : se Îndoaie, se ’nmlădie cu uşurinţă, dar nu se frâng... spiritul lor vioi şi neastâmpă­rat , un ferment de continue tulburări. La Englezi regăsim aceeaş încăpăţi­­nare şi lipsă de serapul, care caracteri­zează aşa de bine rasa germană. Iată-l pe îasul marele Lloyd George împins de poporul său spre ‘fapte crude şi nelegiuite ! Lucrul nu trebue să ne mire : oamenii de stat nu execută voinţa lor proprie, ci pe aceea a poporului ; şi englezul — ca toate popoarele de altfel — nu cunoaşte nici logică nici morală, când e vorba de interese. Englezii au fost poate cei dintâi, cari, prin gura lui Edward Grey, au enunţat principiul autodeterminării popoarelor. Toate naţiile oropsite ale fostei monarhii austro-ungare, Englezilor le datorăm în primul rând desrobirea noastră politică. Şi totuşi aceiaşi Englezi nu recunosc justeţa principiului, când e vorba de Ir­landa. Explicaţia e la mintea fiecăruia! Ce urmează de-aici ? Că Englezii sunt perfizi ? Deloc, sau mai bine zis, En­glezii nu sunt cu nimic mai perfizi, decât oricare alt popor. Sunt sigur, că In lo­cul lor, nici noi Românii n’am fi mai buni.­Atunei, care să fie cauza? Bănuiesc, că ea trebue să fie următoarea : Se pare, că frumoasele principii mo­rale normează numai relaţiunile dintre indivizi, nu şi pe cele dintre individ şi societate, şi cu atât mai puţin pe cele dintre popoare. Până acum cel puţin, aşa a fost. Cazul lui Venizelos confirmă de mi­nune această presupunere. Ori­câte pă­cate ar fi avut marele Cretan în timpul din urmă, tot merita mai multă recu­noştinţă din partea demosului grecesc. Cum însă politica lui nu mai corespun­dea nevoilor de faţă, minunatul demos n’a pregetat de loc să-l alunge... (marele cretan se poate mângâia, gândindu-se la Miltiade, Aristide şi atâţia alţii, pa cari Elinii i-au exilat, numai pentru ca reve­derea să fie cu atât mai duioasă !) Aşadar şi popoarele simt organisme, cari luptă pentru existenţă; şi oamenii de ştiinţă, în frunte cu Darwin, ni-au arătat destul de limpede, cum această luptă nu ţine seamă de codul frumoase­lor maniere. Ea întrebuinţează ca unelte forţa brutală, inteligenţa, cultura, spiri­tul, îa sfârşit toate hanurile sufleteşti — afară de morală ! Această comoară înaltă, care distinge pe om de animal, n’are ce căuta în lupta pentru existenţă, căci ea nu este armă, întrebuinţată ca armă, ea ar întări pe adversar, iar scopul luptei este cu totul altul. Şi are dreptate sociologia : viaţa po­poarelor curge fenomenologic şi nu psi­­chologic. Mephisto. Haosul din Orient In oriente*!­ecroptan n» e Îm-S lin­eşte şi viitorul nu indică, w5n2î4 cât de vag, orientarea ne cere o vor lua împrejurările. Speranţele pe care marile peteri occidentale şl le pusep^'ă acum în urmă în generalul Wrangel a’au stu­berat şi pericolul, devenit permanent prin dăinuirea Sovietelor, se men­ţine fără ca cel puţin să se mai poată lega vre-o iluzie de nucleul militar al vreunui general rus care­­oare. Toţi s’au prăbuşit tot aşa de repede, precum apăruseră pe ori­zontul politic al vechiului nostru continent ; ca la un film de cine­matograf au răsărit şi eu depărut ca să nu se mai întoarcă, toţi ge­neralii ţarişti, care vor să răs­toarne dictatura Sovietelor,cu pro­cedeele pe care le-au deprins şi cu mentalitatea moştenită de la ve­chiul regim autocrat de altădată. Şi în acest timp în Grecia se petrece un fenomen neaşteptat: Vecizelos cede şi, împreună cu el, se clatină şi politica aliată care se sprijinea tocmai pe marea lor per­sonalitate. Forţe care garanta pla­nurile «flate în Orient şi care ser­­via de pivot puternic pentru asi­gurarea execuţiei hotărîrilor luate de conferinţele da pace cere ea însăşi eforturi şi impune o situaţie tulbure şi nesigură. Când, în sfâr­şit, opinia publică europeană cre­dea că cel puţin în sud estul a­­cestui continent suntem feriţi de surpriză după sforţările făcute ca să se dea o suficientă stabilitate noilor orânduiri, iată că tocmai în punctul cel mai sigur şi cel mai neaşteptat se produce defectul care intârzie, dacă nu clatină, stabilirea unei stări clare şi definitive in a­­ceastă parte a lumii. Şi lucrurile rămân în aceiaşi fazâ incoerentă parcă şi în mod real nesigură. Când se credea că ieşim din epoca legăturilor internaţionale anormale şi că Intrăm, după atâtea primejdii, într’o fază d® raporturi normală şi durabilă, deodată ne pomenim la aceiaşi instabilitate da care din răsputeri vrem să scăpăm­ cu orice preţ. Riais dominată de Soviete şi izolată de restul Europei, Gracia în frunte cu Rhaliis, vechia şi in­corigibil germanofil, Turcia care se share să eludez© condiţiile tra­tatului de pace şi masările luate împotrivă-i, sunt tot atâtea chss­t'enî «rave care aşteaptă neîntâr­ziat d*slfg*rea, pentru «a omeni­re* ebo*ită si sărăcită s« ea postă pune, în ordine şi lipsită de sur­­prize externe, pe lucru şi pe lor­ci. Frământările acestei adânci a­­duc experienţe şi dau învăţăminte umanităţii, dar dacă ar fi mai mul­­tă prudenţă şi mai limită cumpă­nire­a s’tuaţîilor şi a împrejurări­­lor din partea conducătorilor pn­­îîtici, omenirea ar putea fi scutită de jertfe zădarnice, iertide şi du­reroase şi s-ar trata energii ce ar putea fi utilizate cu folos în altă parte. Agentura din armă a gove­­rstului Wranpei, ale cărui forţe au fost distruse de bolşevici, socotim că va servi cel puţin de data a­­ceesta politicei sifete cât şi altor aventurieri din vechea armstă ţa­ristă, drept pildă că nu trebue să se precipite în acţiuni primejdioa­se înainte de a cunoşşte oamenii cu care furnează şi realităţile de fapt. Soluţii sunt designe, pentru a scoate cât mai repede Omntul european din situaţia haotică, în care se află. Ele nu stau însă în putinţa noastră de a Ie sugera atâta vreme cât suntem într’o complectă ignoranţă în ceea ce priveşte fap­tele­ şi împrejurările care de altfel se petrec şi în imediata noastră vecinătate. Şi suntem în ignoranţă nu numai fiindcă guvernul nu ne pune nici o ştire la îndemână, ştiri care se pot da fără a dăuna interesele Statului — dar şi din cauză că acele pe care noi înşine ni le procurăm nu le putem folosi din pricina, fie a cenzurei decre­­tste şi aplicată cu sfinţenie în mod direct, fie din pricina cefizu­­rei celeilalte indirecta ala cărei ur­mări se resimt totuşi tot aşa de mult. Dar dacă nu putem indica soluţii concrete nu înseamnă că ele în realitate nu există. Ca­ care ştiu totul, fiindcă au putinţa să ştie, cu mai multă prudenţă şi ma­nuait simţ de realitate pot face ca starea haotică din Răsăritul Euro­pei să înceteze, înainte da toate sâ judece cu exactitate stările reu­sie de fapt. Şi, plecând de la a­­ceste consideraţii se pot găsi de­sigur suficiente soluţii. Căci în mijlocul haosului nu putem trăi. Un grup de deputaţi au telegra­fist lui d’Annunzio, rugându-1 să înceteze orice acţiune dăunătoare Italiei. (Telegr.) Un act pios Transportarea osemintelor eroilor din „Dealul Spire” (Warie) în cimbierul central al Eroilor. Ia urma celor anunţate îa „Ga­zeta Tr.“ Sâmbătă la 4 Dec. 0* Sărbătoarea „Intrării în biserică") după amuzi la orele 2 şi an sfert s’a format pe livada poştei, la lo­cul unde va fi desvălită statuia „Dorobanţului român", conductul funebru, care a transportat ose­mintele celor 3 ofiţeri (căpitan Christescu­ şi încă 1 capital şi 1 locoş. români necsacs­­ţi), la cimi­tirul Eroilor români de la Bartolo­­meu. Cartojul a fost format din trupele din garnizoana Braşov ca steagul şi musica regimentului de vânători. înainte de plecare preoţii Maxi­milian, Stinghe şi Măreţ au înde­plinit un scurt serviciu divin, după care osemintele scumpilor eroi, aşezate în 3 coseiugî pe carul mortuar tras de 6 cai negri, s’a pus în mişcare în sunetele jalnice ale magicei militare, spre Braşovul vechia. După carul mortuar mer­gea o deregeţiă a Reuniunii „ Mor­mintele eroilor" şi un număr fru­mos de ofiţeri din garnizoana Braşov. Ce a fost nul bătător la ochi, e f­iptul că din câta autorităţi civile se află în Braşov, nici una n’a f­ost reprezentată, ceea ce a făcut o penibilă impresiune, pentracă la astfel de ocasiuni datori suntem fiecare să ne lăsăm la o parte pentru câteva ore grijile lumeşti şi cu safistul recunoscător că ne a­­propiem de osemintele acelora, cari şi-au jertfit ce au avut mai scump pa ajurai patriei, şi de a căror jertfe ne bucurăm azi noi cei rămaşi. La mormânt s’a ţinut prohodul şi înainte de a fi osemintele eroi­lor aşezate spre odihna vecinică, părintele Dr. Siraghe îa caviste dels a binecuvântat memoria a­­cestor eroi, cari faţă de perile, di­nastie şi naţiune şi-au făcut dato­­rinţa pe deplin, jertfindu-gl­as fia avut nul scump — viaţa —, iar noi, cei rămaşi, datori au o tara cu recunoştinţă. Oratorul şi-a terminat discursul cu cuvintele lui Carlyle: „Naţiu­nile, cari fac bine­ cultul eroilor, sunt­­ necuvântate şi biruitoare, naţiunile, cari 11 fac râs, sunt blâs­­tămate şi din ce în ce, în toate trebile lar, merg tot mai rău, până ce reaua lor stare, mâhnitoare şi primejdioasă, ajunge în cele din urmă de nesuferit ceriului şi pă­mântului, şi aşa numita naţiune, acum o nefericită adunătură de necredincioşi, izbucneşte în tomah­­­uri revoluţionare şi ori se refor­­mează, ori se nimiceşte...­ ..

Next