Gazeta Transilvaniei, 1939 (Anul 102, nr. 1-99)

1939-01-01 / nr. 1

Pagina 2. Com este reprezentată România în cea mai mare enciclopedie cehă Deşi mic, poporul ceh este unul dintre popoarele civilzate de înalta cultură, care dispune de cele mai multe enciclopedii, cari stârnesc admiraţia acelora, cari ştiu cu câtă greutate şi sacrificii se întreprind lucrări de această natură, încă de pe la mijlocul secolului trecut poporul ceh a dispus de enciclopedia lui Rieger, care a fost urmată apoi de marea enciclopedie, în 27 volume mari, numită Dicţonarul ştiinţific al lui Otto. După războiu a urmat Enciclopedia, în cinci volume quarto, a lui Massaryk, traducerea enciclopediei Broekh-SUS şi enciclopedia lui Komensky Cea mai mare enciclopedie cehă este aceia a lui Otto, începută la iniţiativa lui T. O. Massaryk după venirea lui în anul 1882 de la universitatea din Viena la cea din Praga. Enciclopedia aceasta a fost complecată încă înainte de războiu cu alte trei volume şi după războiu s’a procedat la o nouă complectare a ei cu alte 6 volume mari. In cursul complectărilor acestora din urmă a fost revizuit şi capitolul „România" şi lucrul acesta a fost făcut cu atâta amănunţime încât capitolul respectiv formează o monografie foarte bine informată asupra României şi poporului românesc, care a apărut sub formă de fasciolă cu No. 214 din complectările cele mai recente ale Dicţonarului ştiinţific al lui Otto. Fascicula aceasta a fost dată pe piaţă acum câteva zile. Ea conţine o serie de articole foarte preţioase, dintre care cele mai multe sunt scrise de către specialiştii cehi. Astfel asupra agriculturii româneşti scrie Sedlacek, asupra geografiei, organizării juridice şi economice a României scrie Julia Moscheles, asupra istoriei vechi şi noul a Românilor şi a statului românesc scrie profesorul dela universitatea din Brno dr. J. Macurek, asupra studiilor lingvistice româneşti asistentul la slavistică dela universitatea din Iaşi dr. D. Crânjala, asupra evoluţiei literare şi literaturii contimporane româneşti dr. J. S. Kvapil, asupra evoluţiei teatrului modern românesc dr. Huşkova Flaishansova, asupra ariei plastice prof. dr. N. Okunev, asupra muzicii româneşti Gracian Cernuşak, şi în fine asupra educaţiei fizice româneşti Fr.i Smoilacha. Soarta evreilor din Germania Pentru lămurirea unor neînţelegeri de către străinătate, asupra scopului şi metodelor politicii evreeşti germane, se publică, din parte competentă germană, declaraţii cu rezumarea Celor mai principale puncte ale acestei probleme. Scopul politicii evreeşti germanie, care au şit experienţele de până acum şi după evenimentele din ultimii ani, reprezintă, la urma urmei, şi pentru evrei unica soluţie cu putinţă. Germanilor le sunt bine venite toate măsurile cari înlesnesc înfăptuirea envgrării. Fireşte, se înţeleg perfect de bine greutăţile pe cari le are de întâmpinat Germania, mai ales in chestiunea transferului, dar se presupune că şi în punctul acesta se pot găsi, de către evreii străini, cărora doar le stau la dispoziţie mijloace considerable, modalităţi de finanţare a emogiii şi a colonizării. Cercurile financiare engleze, americane şi olandeze, în înţelegere cu societatea de colonizare evreiască internaţională, au şi început să se ocupe de această problemă. Până la definitiva executare a emigrării, care, după cum bine se ştie în Germania, nu se poate face de azi pe mâine, s’a efectuat întâi o curată separare juridică şi chiar reală. In locuinţe, ea s’a proectat, după cum ,a fiinţarea de ghetouri, ci prin măsura ca evreii să locuiască numai în case ţinute de proprietari evrei şi, viceversa, germanii să locuiască numai în case (inute da proprietari germani. In modul acesta, se crede că se vor putea curma frecăturile de până acum. Separarea această nu se referă și la toate magazinele şi restaurantele. In general sunt localuri în cari şi evreilor le e permisă intrarea. Dacă în unele restaurante se dă ca pildă hotelurile „Kaiserhof* din Berlin şi „Deutscher Hof" din Nürnberg — nu e permis accesul evreilor, apoi nici ei înşşi nu vor ţine cu orice preţ să le frecventeze tocmai pe acestea. In comerţ şi indlus COBZARUL Târziu, după ce se sătura aşteptându-şi atâta timp nevasta cu strugurii şi cu mustul ce avea să capete pentru el şi pentru munca ei, omul mai făcu o mişcare, punându-şi toată puterea ce îi mai rămăsese după atâta boală, de se ridică mai întâiu pe un cot, apoi pe celălalt, fixându-şi bine genunchii în mijlocul patului, aşa ca sâ nu se răstoarne pe pernă la întâia încercare de a se ţine drept. Cu o mână se ţinu strâns de marginea groasă de fier a patului, iar pe cealălaltâ o întinse încet, mai mult, tot mai mult, până în sfârşit ajunse de apucă cobza ce stătea spânzurată unde spusese nevestei s'o pună, aşa ca să nu fie prea departe de el, ca s'o poată vedea şi atinge de câte ori i-ar fi dorit inima şi ochii. La atingerea mâinii de gâtul lunecos al cobzei, un oftat greu scăpă din închisoarea în care mai bătea şi dorea inima bolnavă, din pieptul ieşit afară din cămaşa cu gura prea largă acum pentru umerii lui rămaşi slăbănogi întocmai ca fasceii uscaţi de la războiul Anei. Apoi mâna i se înţepeni ca de groaza morţii pe gâtul cobzei, în timp ce ochii căutau neliniştiţi locul unde să-şi poată lăsa corpul obosit, cu trofeul câştigat prin atâta trudă. Năduşala ca o ploaie caldă din miezul verii îl inundă; genunchii nu mai voiră să-l susţină cu nici un preţ; se prăvăli peste aşternutul răvăşit, strângând cu toată iubirea, la sân, comoara lui păstrată odată cu toate vechile amintiri. O clipă, ca un omagiu adus prea marei bucurii, nespus de fericit, stătu fără a mai face vreo mişcare, fără să se poată gândi la ceva serios; doar buzele arse de pârjolul ce purta de multă vreme în coşul pieptului uscat dar rotund ca pântecele umflat şi diform al cobzei alergară sărutând pe cel mai scump prieten, pe icoana lui rară, pe credincioasa tinereţii lui rămasă atât de departe şi a bătrâneţii pe care i-a mângâiat-o, înseninându-i-o de câte ori cuminte şi-a apropiat-o de suflet. O, cum a ţinut-o de strâns şi de aproape, cu gâtu-i rezemat de umărul lui osos, ca pe o iubită ! Acum, când mai putea să-şi mai sprijine capul lângă ea, când buzele şi le putea răcori pe lemnul scump, când degetele noduroase şi reci mai puteau atinge coardele bolnave şi ele, era într’adevăr fericit. Mângâind-o, se văzu tânăr, apreciat şi alintat, invitat la toate nunţile, logodnele, cumetriile, dar mai mult la culesurile de vii, unde vocea lui ajutată de cobza măiastră, întovărăşea pe culegători până sus, în capul viei unde se odihneau poloboacete cu must dulce, sau dădea târcoale în jurul meselor la care boierii se cinsteau cu pastrama proaspătă şi fugene mari de ţuică galbenă ca soarele. Era nelipsit de la tot soiul de petreceri deoarece cântecele pe care le ştia de mic, auzite de la moşu-său odinioară cântăreţ vestit în nouă sate, nu le mai cunoştea nimeni. Ba unii Încercaseră să i le fure, cântându-le, fără însă a reuşi să-l întreacă cineva. Când îşi umfla pieptul ca să dea drumul cântecului, culegătorii se opreau din lucru, fetele îşi lăsau ochii în jos, iar copilandri strigau ca deochiaţi : Zii, măi cioară ! Zii, măi, zii ! Femeile mai bătrâne se închinau auzindu-l, spunând: „Nu te-ai mai lăsat de prostii, Tănase ! Iar boierul avea grije ca să nu-i treacă rândul, îndemnându-l să zică într'una, să nu-i obosească oamenii. Şi e mult de atunci ! Era tânăr, voinic, ba chiar frumos. Acum e uitat. Cântecele lui nu mai sunt dorite. — „Hei, hei, Tănase, nu mai eşti şi azi printre cei care petrec în vie!” Ca şi când ar fi vorbit altul pentru el, cu mâna slabă începu a se pipăi spre a se convinge dacă într’adevăr mai trăeşte. Dacă nu cumva a murit şi cu trupul, aşa cum muriră cântecele lui pentru culegătorii ale căror chiote coboară pe aripi de vânt din vie până la el, până în casă, lângă toate tristeţile lui, lângă toată durerea ce-l chinuia. Două lacrimi cât două boabe de strugure brumat căzură peste lemnul melodios al cobzei, făcând-o par’că şi pe ea să plângă, lin. — „Unde eşti tu, glas al meu, cu care amăgiam fetele şi mai cu seamă nevestele tinere de-şi lăsau bărbaţii şi copiii plecând pe ici, încolo cu câte un flăcău cât bradul? Mai părăsit, lâsându-mă pustiu, văduvit de cea mai scumpă comoară, amăgindu-mă doar cu cobza uşuratecă Da, doar ea mi-a mai rămas, dar acum când degetele îmi tremură, când n’o mai pot ţine aici, aproape de inimă, lângă sufletul acesta păcătos, nici ea nu-mi mai este de nici un folos”. Capul greu îi căzu peste pântecul gol al cobzei, făcând-o să ofteze lung, trist. In casă nu se mai auzi decât plânsul sec al cântărețului alintat altădată. De departe — și neauzite decât de el — veneau acorduri când pline de tristeţe, când scăpăiate de clocotul primăverii de la vii, unde alţi cântăreţi i-au luat locul. Petrecerea o simţea, o ştia în toiuşi asta îl durea neliniştindu-l. Dar cine încercase să-i înţeleagă şi să-i măsoare tristeţea? Nimeni. Nimeni nu-şi mai aduce GATETA TRANSILVANIEI trie, separarea continuă a fi executată cu hotărâre. Ordonanţa din 12 Noembrie a stabil că, cu începere dela 1 Iauarie 1939, evreii nu vor mei putea ţ ne magazine individuale, biurouri de cumpărare ete. şi nu vor mai putea exercita nici un meşteşug. După 1 Ianuarie însă evreii vor putea cumpăra de la toate prăvăliile germane. Se aşteaptă ca aceste măsuri clare să înlesnească o convieţuire suportabilă până la deplina emigrare. Declaraţiile d-lui Al. Vaida-Voevod la marea adunare din Cluj. Cu ocazia marei adunări din Cluj a „Frontului Renaşterii Naţionale", d-l consilier regal dr. Alexandru Vaida-Voevod, care a presidat adunarea, a rostit următoarea cuvântare de deschidere : Domnilor şi fraţilor, In împrejurările grele prin care trec toate statele din lume, fie acelea care sunt conduse autoritar, fie acelea numite state democratice, naţiunile s’au închegat trecând peste deosebirile de partid. In unele din ţări au avut loc revoluţi şi războae civile. In altele s’a putut, în bună înţelegere, face trecerea la organizarea închegării naţionale. In ţara noastră, revoluţia a început de sus, o revoluţie paşnică, revoluţie căreia Majestatea Sa Regele, înfăptuind Constituţia, i-a pus temelia schimbării. A urmat descentralizarea pe provincii, cu rezidenţe, descentralizare dorită de toată lumea, pentru că centralismul ne îneca, ne sufoca, — progres adevărat nu se putea realiza. A fost a doua mare reformă revoluţionară iniţiată de Maj. Sa. Ne aducem aminte cum în timpurile nu atât de îndepărtate, înainte abia cu un an de ze, acei care suntem astăzi aici în.. . »......KcrjiaTtru, oricui! încă în zavistie, în desbinare, când frate îl acuza pe frate, frate îl calomnia pe frate, şi în desbinarea mare între partide pierea interesul mare al naţiunii. Consecinţa firească a marei reforme a Constituţiei şi a descentralizării este că s’a pus capăt zavistiei şi de aceea în înţelegere cu toţii, cere am fost în fruntea organizaţiilor politice, am ascultat de apelul şi de ordinul Majestăţii Sale şi am disolvat organizaţile noastre. Şi atunci a urmat un timp de latenţă. A urmat timpul când pe deo parte era Majestatea Sa şi era guvernul Majestăţii Sale, şi urma după aceea un vid, un gol mare, nu era legătura între voinţa de sus şi între dorul de acţiune, în interesul naţiunii, de jos, al nostru al cetăţenilor. Eram un cadru, un cadru fără suflet, un cadru care nu ştiam încotro să apucăm Voiam şi noi înfăptuiri, voiam şi noi să participăm la viaţa publică şi nu ştiam cum, pentru că spre a putea acţiona este de lipsă, ca într’o armată, un generalisim sus, iar jos căprarii şi gloata, conduşi de generali şi de ceilalţi ofiţeri, pentrucă fiecare să fie la post, la datorie şi să ştie cum să acţioneze,cum a urmat o nouă etapă în desvoltarea organizaţiunii naţiunii. Alcătuim cu voinţă unanimă, a Majestăţii Sale şi a fiecăruia dintre noi, Frontul Renaşterii Naţionale. Oamenii care până ori evitam să ne uităm unul în ochii altuia, care evitam să ne dăm mâna, astăzi să dăm mâna frate cu frate, spre binele naţiunii, spre progresul acestei ţări, într’o voinţă, într’o suflare, într’o aspiraţiune, conduşi în frunte de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea. După discursurile celorlalţi fruntaşi, urmate de moţiunea primită cu unanimitate şi de cetirea telegramei trimise M. S. Regelui, — de dr. Alex. Vaida- Voevod a rostit următorul Cuvânt de închidere Domnilor şi fraţilor, am ascultat discursurile cari s’au rostit şi pot să zic că am avut o înălţare sufletească văzând că pentru noi toţi, timpul de latenţă cât n’am făcut politică, a fost un fel de baie sufletească, în care ne-am mai desvăţat de a face demagogie. Totuşi, urechia dv., tot aşa a simţit ca şi a mea că, începând cu mine, unul mai mult, unul mai puţin, am recidivat în câte niţică demagogie. Şi atunci daţi-mi voie să trag concluziile . Cred că pentru viitor va trebui să ne desvăţăm cu desăvârşire. Să nu făgăduim şi să nu ne prea criticăm reciproc, şi atunci când criticăm să ştim să fim obiectivi. Şi nici să nu mai repetăm într’una: generaţia mea, ba generaţia ta, pentru că, de unitor, vai, repede trec generaţiile. Ieri, ca ieri, mai umblam aici la şcoala primară; ca ieri aveam copii care-mi răpeau liniştea nopţii, ca să am acum fii cărora le răpesc copiii lor liniştea nopţii. Apoi, dacă n’ar fi fost generaţiile începând cu inocenţiu Micu Klein, trecând prin Horia, trecând prin lancu, trecând prin Şaguna şi contimporanii lor, trecând prin memorandişti şi, prin noi, generaţia de adevărată jertfă, pentru că, domnilor, pe atunci era de dobândit totul, pe seama voastră, a generaţiei care de 40 de ani acum îşi zice tânără. Pe noi nu ne puteau ademeni idealurile ca să devenim miniştrii, subsecretari de stat, prefecţi, primari sau să luăm alte slujbe de stat, iar care putea dobândi vreo slujbă de sta, pe baza caificaţiei şi învăţăturei sale pentru care atât de mult s’au jertfit generaţiile mai vechi şi părinţii lor, aceştia ca bieţi slujbaşi ai statului nu puteau să cuteze să se mărturisească pe faţă de români, ci numai în secret. Ei domnilor, uşor este astăzi să zici : sunt român în România Mare, critic totul nu e nimica bine, cu mine se începe lumea, cu generaţia mea. Dar părinţii voştri, generaţie tânără, cât au muncit, cât s’au trudit şi câte generaţii înaintea lor, ca voi să puteţi fi astăzi liberi în ţara voastră ? Dar băgaţi bine de seamă când vorbiţi de generaţii, că sunt ceilalţi, care sunt astăzi la Diversitate, la şcolile medii care sunt încă la grădiniţă voi veniţi şi ne spuneţi că voi sunteţi generaţia de jertfa — atunci când noi am fost generaţia de jertfă, nu voi —, şi ceilalţi vor veni să vă spuie vouă acelaş lucru, când voi veţi fi generaţia bătrână. Vor veni aceia şi ne-or răzbuna pe noi. Dar voi să nu faceţi şcoala aceasta dezastruoasă chiar pentru voi, dar dezastruoasă pentru ţară, că de voi puţin mi-o păsa, dar îmi pasă de ţară. Cum generaţiuni ? Apoi că eu sunt, — cu toate că mă apropiu de 70 de ani, — mai tânăr decât mulţi dintre voi. Noi avem la activul nostru atâtea jertfe pozitive. Să vă vedem şi pe voi şi după aceea să veniţi să ziceţi, generaţia noastră. Dar spuneţi-o în memorii pe care Ie veţi scrie. Nu faceţi o şcoală dezastruoasă, să vârâţi buri în Nr. 1—1939