Gazeta Transilvaniei, 1943 (Anul 106, nr. 1-97)
1943-01-01 / nr. 1
Pagina 2 GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 1—1943 mimmtt iwmrriirriS>Tiniiat«irBihri rur iifrriïi wi'int'-mri IctiiosliDle oins Defunctul rege al Angliei, George, vizită odată Dublinul. Sentimentele Irlandezilor faţă de Englezi sunt bine cunoscute. In vreme ce monarhul stând pe tribună, primea defilarea, calul unui ofiţer se sperie şi porni in goană spre partea unde era acesta. Văzându-se în primejdie, regele, coborî de pe tribună şi se trase mai la o parte. In clipa aceea o maşină infernală explodă, aruncând tribuna în aer. Suveranul cumpără calul ofiţerului, îl duse în grajdurile sale şi acolo, drept mulţumită pentru că i-a salvat vieaţa, animalul a primit câteva zile cea mai bună îngrijire şi hrană, fără a fi întrebuinţat la nimic. Colonelul Nobile, cu vreo două decenii înainte de asta, a aruncat stindardul italian asupra Polului Nord. Căţelul său, o mică javră de rasă h pernobilă, l-a însoţit pe stăpân în această grea şi riscată călăi orre Nobile, când şi-a luat căţelul cu sine în avion, a făcut-o — se zice — dintr'o superstiţie: l-a privit ca talisman aducător de bine. Şi nu s’a înşelat. Expediţia la Pol a succes şi din gloria aceasta mare ar fi fost o nedreptate crudă să nu se împărtăşeasâ şi mititelul fox. De aceea, liga petru protecţia animalelor i-a conferit medalia de aur şi — un omagiu înscris. (In ce limbă nu ştim.) Când i s’a atârnat medalia la gât, c’o fundă albastră probabil, fox de sigur a făcut un „sluj“ solemn. Tot aşa când îi predară onorifica hârtie. A lins pe urmă, frumuşel,’ mâna celor ce i-au adus această cinste, dacă peste tot nobleţă sa şi poziţia ce ocupa atunci îi mai îngădea să facă aceasta. îmi place să cred că liga recunoscătoare, pe lângă înaltele semne de distincţie n’a uitat să alăture şi o cutie de bomboane pentru ca omagiul să fie complet. Citind în vreamea aceea ştirea în ziare despre decorarea micului fox şi călătoria sa la Pol, am regretat că nu mă ajută limbajul mm nătâng de om sâ-i iau un mic interview prin radiote efonie. Ar fi sunat astfel : „Dragă foxdică, te rog spune-mi mata cum ţi-a bătut inimioara când ai făcut virajuri acolo în vârful globului? Nu ţi-a fost teamă dragă, c’o si vii de-aberbeleacul până la Equator ? Ce crezi tu foxilică, putea-vom în curând să patinăm la Pol ? Ce impresie făcură asupra mâtăluţii peisajele antarctice şi aurora boreală, dragă foxilică, îngâmfat, ca toţi aristocraţii, te pomeneşti că sar fi simţit jignit javra de tonul meu intim şi numai ce-aş fi auzit sbărnâind în urechi un mârâit de cela ce face să te ia cu frig prin spate. Mi-am adus aminte de aceste două cazuri citind deunăzi intr’un ziar străin despre un câne poliţist care a adus frumoase servicii armatelor noastre. Ne mai putând fi utilizat din cauza unei răni produsă de-o schijă, animalul — drept recunoştinţă — va primi o pensie viageră Să sperăm că nu se va revoca. Ecat. Piti?. selka, comentate pe larg atât în presa noastră cât şi în cea străină. „Nenorocita împărţire în două a imperiului" — spune el într’unul din articole — despoiază trei sferturi din locuitorii Ardealului de drepturile şi libertăţile lor politice"... „Ardealul nu poate trăi decât prin unirea liberă a popoarelor sale — spune el în alt articol, — ca bastion al despotismului maghiar niciodată". Pentru a rezista acestei ameninţări a însăşi existenţei lor, Românii trebuiau să se unească. Mureşianu ar fi dorit ca pe acest front solidar să se aşeze toţi Românii din monarhie. Când vede că acest plan este irealizabil, militează deocamdată pentru unirea într’un partid a celor din Ardeal şi Ungaria. La conferinţa naţională din Sibiu, ţinută în 1881, când a luat fiinţă Partidul Naţional, rolul lui Mureşianu a fost dintre cele mai însemnate. Şi cu toate că nu Gazeta a fost organul oficial al Partidului, ci „Tribuna" de la Sibiu, Mureşianu a militat fără întrerupere pentru întărirea şi solidaritatea Partidului. Numeroase din atitudinile de mai târziu ale lui Mureşianu nu se pot explica decât prin această preocupare permanentă de solidaritate. Aşa este de pildă atitudinea în procesul Memorandului. Mureşianu a fost unul din iniţiatorii acestui act politic, care a răscolit până în adâncime conştiinţa naţionala a Românilor din Transilvania şi a avut un mare răsunet în opinia europeană. In 1890 el redactează chiar un proiect de Memorand, care n’a fost însă acceptat, probabil din pricina formei lui prea răspicate. Omul crescut în spiritul generaţiei de la 1848 nu era obişnuit cu frazele onctuoase, care singure puteau străbate la Curtea din Viena. „Constituţionalismul unguresc — spune ciorna de Memorand a lui Mureşianu — este pentru noi o minciună... Poporul român, despoiat de drepturile sale politice naţionale şi de libertatea sa individuală şi ameninţat cumplit în bunăstarea şi averea sa, ameninţat chiar în biserica sa, a ajuns într’o stare, pe care numai un fir de păr o desparte de totala disperare“ Şi după ce continuă în acest fel, încheie: „Fiţi încredinţat, Majestate, că Românii nu vor renunţa niciodată la aceste drepturi. Pentru buna reuşită a Memorandului el cerea solidarizarea tuturor Românilor de dincolo de Carpaţi, deci şi a celor din Banat, care au păstrat mereu o atitudine de rezervă. Cerea apoi solidarizarea maselor populare, conştiinţa cărora trebue lămurită şi îndârjită prin întruniri populare. Dacă Aurel Mureşianu a criticat procedeul întrebuinţat în înaintarea Memorandului, când cererile juste ale naţiunii române au fost răsplătite prin târîrea conducătorilor ei în faţa justiţiei, a sărit în apărarea lor ca un leu rănit. In sinistrul proces istoric de la Cluj, el a fost unul din principalii apărători. Gazeta protestează în fiecare zi, din coloanele ei. „Duşmanii de veacuri ai neamului românesc dintre Tisa şi Carpaţi — scrie el în numărul 90 din 1894 — şi-au împlântat securea în marele stejar al naţiunii noastre, pe care vor să-l răstoarne la pământ”. Iar la bara dela Cluj cere ca apărarea să se facă numai în limba română, „căci n’am venit aici să facem dietă ungurească“. In redactarea declaraţiei D-rului Raţiu, exemplu clasic de demnitate răspicată şi de curaj, Aurel Mureşianu a avut o parte însemnată. Nu esingura dată când neînfricatul gazetar apără demnitatea limbii româneşti. Asemenea tuturor fruntaşilor vieţii noastre politice şi culturale, Mureşianu credea cu trăie că limba este pavăza principală a naţionalităţii noastre. Pierderea ei nimic nu o poate înlocui. De aceea, când în 1882 se încearcă maghiarizarea tuturor şcoalelor noastre secundare, Gazeta protestează cu energie şi ia iniţiativa unor întruniri publice de mare răsunet. Tot aşa în 1891, când planul de desnaţionalizare coboară mai jos, pentru a desfigura sufletele plăpânde ale copiilor, abia ieşiţi din leagăn, pentru care se intenţionează să se întemeieze a zilei de copii de limba maghiară. Totdeauna Gazeta de la Braşov a fost, de altfel, o fortăreaţă din care limba se apăra fără odihnă. Conservatismul ei etimologic se explică numai prin teama ca nu cumva prin adoptarea ortografiei fonetice, limba să-şi piardă demnitatea romană. C. Rădulescu-Motru Membru al Academiei Române Etnicul românesc Comunitate de origine, limbă şi destin București, Casa Şcoalelor, 1942, p. 134 In această deosebit de interesantă lucrare, autorul aduce un punct de vedere personal în chestiunea concepției etnicului. D-sa arată că datele antropologice nu sunt îndestulătoare pentru a se stabili un tip etnic românesc numai pe caracterele biologice. împlinirea noţiunii de etnic românesc nu se poate face decât ţinând seama mai ales de caracterele psihologice. Pe această lăture psihologică, se arată în lucrare că la origine etnicul este sprijinit pe conştiinţa de comunitate de origine (p. 14), pentru a se trece ulterior la conştiinţa comunităţii de limbă (p. 15). Astăzi, baza etnicului se găseşte insă într’o altă manifestare sufletească, anume aceea a conştiinţei comunităţii de destin (p. 16—17), care reprezintă şi cea mai înaltă treaptă, până astăzi, a evoluţiei psihologice a aşezărilor etnice. „In direcţia aceasta, conştiinţa comunităţii de destin aduce cu sine o adevărată revoluţie în politica externă a naţiunilor... „Aceasta este marea răscruce de drum, înaintea căreia, dimpreună cu multe alte popoare europene ne găsim, noi Românii, astăzi". Şi se întreabă autorul : „Etnicul nostru român va putea sau nu, să suporte această transformare în conştiinţa lui de comunitate?" Examinând pe scurt, comparativ, fundamentele caracteristice, autorul arată că Românul posedă baza fixă necesară, şi totodată şi potenţialul şi supleţea necesara adaptării la cerinţele unui destin propriu (p. 18—19). Fixitatea incomparabilă a obiceiurilor vechi şi asimilarea ulterioară a religiei ortodoxe s’au întrepătruns într’un ciment sufletesc propriu (vezi arta şi poezia). Mai este o probă de vigoare faptul că limba noastră „primeşte cu uşurinţă inovaţiile, dar cu aceeaşi uşurinţă se şi scutură de ele" (p. 20). De unde şi concluzia că „însuşirile etnicului nostru îndrituesc a aştepta cu încredere comandamentul zilei de mâne" (p. 21). Odată fixate aceste puncte de plecare, autorul trece la stabilirea directivelor ce trebue urmate pentru ca opera etnopsihologilor să devină cât mai utilă. Cercetările de până astăzi n’au fost în stare să coordoneze în deajuns, n’au fost destul de metodice, împărţirile pe care le face şcoala din Bucureşti, care studiază etnicul în cadre limitatecosmologic, biologic, psihic şi istoric, nu constitue o greşeală, ci o interesantă metodă ajutătoare. Au însă desavantajul că abat atenţia etnopsihologului de la explicarea conştiinţei etnicului total spre înfăţişările sale parţiale (p. 27). Se arată de către autor că între vieaţa individuală şi între vieaţa socială există o punte de legătură, căci şi în una şi în cealaltă, actele derivă din conştiinţă, căreia i se adaugă o componentă inconştientă de origine biologică (p. 32 -34), biologicul constituind aci un dinamism intrinsec (p. 34). Etnicul are deci la bază o componentă tradiţională (deci obţinută prin educaţie socială) (p. 36—38), dar această componentă se actualizează în conştiinţă ori de câte ori sunt create condiţiile exterioare inedite care cer aceasta (p. 39). Etnicul condiţionează deci întrucâtva manifestările spune: a) limitându-le (forma negativă) sau b) încadrându-le pe o direcţie (forma pozitivă). „Etnicul românesc, precum şi al oricărui alt popor,... este aşadar stabil prin baza sa şi mobil prin ultima sa desăvârşire" (p. 50). Speculaţiile metafizice asupra etnicului (p. 56—60) nu sunt nicidecum folositoare: „mult timp pierdut, şi tocmai când el ne este mai scump ca oricând" (p. 60). De altă parte nu trebue sprijinite cercetările pe clasificări ale stărilor culturale şi trebue evitată invocarea statisticilor. Căci clarificarea stărilor culturale ale maselor sunt importante numai ca simple indicaţii (p. 69). Orice pronostic asupra etnicului românesc trebue bazat nu pe statistici numerice în masa sătească, ci pe potenţialul său de creare a tipurilor vocaţionale, înnoitoare, care singure dau măsura originalităţii unui popor (p. 68). Autorul cere intesificarea cercetărilor în acest spirit (p. 69) arărând vastitatea câmpului de explorat, şi-şi precizează îndrumările cu detaliile potrivite. Interesanta lucrare a d- lui prof. Rădulescu-Motru abundă în vederi originale şi în precizări metodologice de cel mai mare interes. Acest volum depăşeşte simpla oportunitate a momentului de faţă şi crestează cu vigoare imperativele zilei de mâne într’un adevărat cuit al etnicului nostru, Dr. D. C. Colaboratorii noştri sunt rugaţi să ne trimită articole scurte. Lipsa de hârtie, tot mai simţită, nu ne permite să înmulţim numărul paginilor. FRENCIA - PUSTIU Sunt nervos Bieţii oameni, cu atât mai mult îi compătimesc, cu cât mai des îi aud zicând : „Eu sunt om nervos, nu pot să sufăr aşa ceva, îmi vine să turb..." Desigur, dacă mereu îţi repeţi că eşti nervos, că te scoate din sărite cea mai mică neplăcere, sfârşeşti prin a-ţi măcina nervii, a-ţi tulbura digestia şi somnul nopţii, a îmbătrâni înainte de vreme. Dacă ţi-ai repeta mereu tocmai contrarul : „Nu mă supăr de nimic ; voi vedea eu ce am de făcut; nu-mi pierd nicicând liniştea ; voi rezolva eu pe îndelete, nepripit, şi mai ales bine cugetat, orice inconvenient ivit în calea mea", ţi-ai păstra, desigur, sănătatea nervilor. Eu nu aprob pe cei ce susţin, că foarte mulţi oameni sufere de trufie şi îngâmfare. Din contră, găsesc că cei mai mulţi sufere de o depreciere a valorii proprii. Am avut prieteni şi colegi care în modestia lor exagerată stăteau mereu in umbră, dar imediat ce soartea le-a dat în mână cine ştie ce slujbă înaltă, s’au afirmat ca puteri creatoare de muncă şi foarte buni organizatori. Dacă dela început te vreţi : „Eu nu pot prelua această lucrare , eu nu sunt în stare să fac aceasta",— iarăşi ajungi ca şi cu autosugestia nervozismului acolo, că într’adevăr ești o tândală fără nici o vlagă. Rău psiholog este acela care cu un copil al său, cu un servitor sau orice inferior al său, nu are decât cuvinte de critică, cum fac multe gospodine bunăoară: „Toanto, nu ești bună de nimic ; cum te mai sufere pământul"? Mereu repetându-i aceste cuvinte bietei fiinţe îi predici acea conştiinţă de inferioritate (Miderwertigkeitsgewnhl) care o ţne mereu pe loc în calea perfecţionării, de care este capabilă orice fiinţă umană. Ca medic, pătrunzând puţin mai adânc în firea omeneescării.“S.t.erLdefecte, aş tinde, în primul rând, să le corectez : nervozismul de care toată lumea se plânge, încât a devenit o notă a vremurilor noastre şi deprecierea propriilor tale calităţi de luptă. Atâta timp cât bate o inimă în tine, eşti veşnic capabil de a înainta, de a lucra, de a te desăvârşi. Şi mai ales să înveţi un lucru : mânia este cel mai rău povăţuitor. Nu lua hotărîri atunci când eşti aprins. Nu vei regreta niciodată că ţi-ai stăpânit nervii, că ai rămas liniştit ; vei regreta mereu, uneori toată vieaţa, că în cutare sau cutare moment al vieţii ai spus şi tu : „Sunt nervos; eu nu mă pot stăpâni; n’am ce face, şi gata". Ajungem aci, indirect, la cel mai bun potolitor al nervilor noştri, cel mai bun călăuzitor în vieaţă: Ziarul tău propriu. Dacă îţi pui pe hârtie supărarea, a şi trecut pe jumătate şi nu mai e pericol de o explozie, cu rezultate neprevăzute. Dr. M. Suciu-Sibianu