Gazeta Transilvaniei, 1943 (Anul 106, nr. 1-97)

1943-01-01 / nr. 1

Pagina 2 GAZETA TRANSILVANIEI Nr. 1—1943 mimmtt iwmrriirriS>Tiniiat«irBihri rur iifrriïi wi'int'-mri IctiiosliDle oins Defunctul rege al Angliei, George, vizită odată Dublinul. Sentimentele Irlan­dezilor faţă de Englezi sunt bine cunos­cute. In vreme ce monarhul stând pe tri­bună, primea defilarea, calul unui ofiţer se sperie şi porni in goană spre par­tea unde era acesta. Văzându-se în pri­mejdie, regele, coborî de pe tribună şi se trase mai la o parte. In clipa aceea o maşină infernală explodă, aruncând tri­buna în aer. Suveranul cumpără calul ofiţerului, îl duse în grajdurile sale şi acolo, drept mulţumită pentru că i-a sal­vat vieaţa, animalul a primit cât­eva zile cea mai bună îngrijire şi hrană, fără a fi întrebuinţat la nimic. Colo­nelul Nobile, cu vreo două de­cenii înainte de asta, a aruncat stindar­dul italian asupra Polului Nord. Căţelul său, o mică javră de ra­să h pernobilă, l-a însoţit pe stăpân în această grea şi ris­cată călăi orre Nobile, când şi-a luat că­ţelul cu sine în avion, a făcut-o — se zice — dintr'o superstiţie: l-a privit ca talisman aducător de bine. Şi nu s’a în­şelat. Expediţia la Pol a succes şi din gloria ac­easta mare ar fi fost o nedrep­tate crudă să nu se împărtăşeasâ şi mi­titelul fox. De aceea, liga petru protec­ţia animalelor i-a conferit medalia de aur şi — un omagiu înscris. (In ce limbă nu ştim.) Când i s’a atârn­at medalia la gât, c’o fundă albastră probabil, fox de sigur a făcut un „sluj“ solemn. Tot aşa când îi predară onorifica hârtie. A lins pe urmă, frumuşel,’ mâna celor ce i-au adus această cinste, dacă peste tot nobleţă sa şi poziţia ce ocupa atunci îi mai îngăd­ea să facă aceasta. îmi place să cred că liga recunoscătoare, pe lângă înaltele semne de distincţie n’a uitat să alăture şi o cutie de bomboane pentru ca omagiul să fie complet. Citind în vreamea aceea ştirea în ziare despre decorarea micului fox şi că­lătoria sa la Pol, am regretat că nu mă ajută limbajul mm nătâng de om sâ-i iau un mic interview prin radiote efonie. Ar fi sunat astfel : „Dragă foxdică, te rog spune-mi mata cum ţi-a bătut inimioara când ai făcut vira­juri acolo în vârful globului? Nu ţi-a fost teamă dragă, c’o si vii de-a­­berbeleacul până la Equator ? Ce crezi tu foxilică, putea-vom în curând să patinăm la Pol ? Ce impresie făcură asupra mâ­­tăluţii peisajele antarctice şi aurora boreală, dragă foxilică, îngâmfat, ca toţi aristocraţii, te pomeneşti că sar fi simţit jignit javra de tonul meu intim şi numai ce-aş fi auzit sbărnâind în urechi un mârâit de cela ce face să te ia cu frig prin spate. Mi-am adus aminte de aceste două cazuri citind deunăzi intr’un ziar străin despre un câne poliţist care a adus fru­moase servicii armatelor noastre. Ne mai p­utând fi utilizat din cauza unei răni produsă de-o schijă, animalul — drept recunoştinţă — va primi o pensie viageră Să sperăm că nu se va revoca. Ecat. Piti?. selka, comentate pe larg atât în presa noastră cât şi în cea străină. „Nenoro­cita împărţire în două a imperiului" — spune el într’unul din articole — des­­poiază trei sferturi din locuitorii Ardea­lului de drepturile şi libertăţile lor po­litice"... „Ardealul nu poate trăi decât prin unirea liberă a popoarelor sale — spune el în alt articol, — ca bastion al despotismului maghiar niciodată". Pentru a rezista acestei amenin­ţări a însăşi existenţei lor, Românii trebuiau să se unească. Mureşianu ar fi dorit ca pe acest front solidar să se aşeze toţi Românii din monarhie. Când vede că acest plan este irealizabil, mi­litează deocamdată pentru unirea în­­tr’un partid a celor din Ardeal şi Un­garia. La conferinţa naţională din Sibiu, ţinută în 1881, când a luat fiinţă Par­tidul Naţional, rolul lui Mureşianu a fost dintre cele mai însemnate. Şi cu toate că nu Gazeta a fost organul ofi­cial al Partidului, ci „Tribuna" de la Sibiu, Mureşianu a militat fără între­rupere pentru întărirea şi solidaritatea Partidului. Numeroase din atitudinile de mai târziu ale lui Mureşianu nu se pot ex­plica decât prin această preocupare permanentă de solidaritate. Aşa este de pildă atitudinea în procesul Memo­randului. Mureşianu a fost unul din iniţiatorii acestui act politic, care a răscolit până în adâncime conştiinţa naţionala a Românilor din Transilvania şi a avut un mare răsunet în opinia europeană. In 1890 el redactează chiar un proiect de Memorand, care n’a fost însă acceptat, probabil din pricina for­mei lui prea răspicate. Omul crescut în spiritul generaţiei de la 1848 nu era obişnuit cu frazele onctuoase, care sin­gure puteau străbate la Curtea din Viena. „Constituţionalismul unguresc — spune ciorna de Memorand a lui Mure­şianu — este pentru noi o minciună... Poporul român, despoiat de drepturile sale politice naţionale şi de libertatea sa individuală şi ameninţat cumplit în bu­năstarea şi averea sa, ameninţat chiar în biserica sa, a ajuns într’o stare, pe care numai un fir de păr o desparte de totala disperare“ Şi după ce continuă în acest fel, încheie: „Fiţi încredinţat, Majestate, că Românii nu vor renunţa niciodată la aceste drepturi. Pentru buna reuşită a Memoran­dului el cerea solidarizarea tuturor Ro­mânilor de dincolo de Carpaţi, deci şi a celor din Banat, care au păstrat me­reu o atitudine de rezervă. Cerea apoi solidarizarea maselor populare, conşti­inţa cărora trebue lămurită şi îndârjită prin întruniri populare. Dacă Aurel Mureşianu a criticat procedeul întrebuinţat în înaintarea Me­morandului, când cererile juste ale na­ţiunii române au fost răsplătite prin târîrea conducătorilor ei în faţa justi­ţiei, a sărit în apărarea lor ca un leu rănit. In sinistrul proces istoric de la Cluj, el a fost unul din principalii apă­rători. Gazeta protestează în fiecare zi, din coloanele ei. „Duşmanii de veacuri ai neamului românesc dintre Tisa şi Carpaţi — scrie el în numărul 90 din 1894 — şi-au împlântat securea în ma­rele stejar al naţiunii noastre, pe care vor să-l răstoarne la pământ”. Iar la bara dela Cluj cere ca apărarea să se facă numai în limba română, „căci n’am venit aici să facem dietă ungurească“. In redactarea declaraţiei D-rului Raţiu, exemplu clasic de demnitate răspicată şi de curaj, Aurel Mureşianu a avut o parte însemnată. Nu e­­singura dată când neîn­fricatul gazetar apără demnitatea limbii româneşti. Asemenea tuturor fruntaşilor vieţii noastre politice şi culturale, Mu­reşianu credea cu trăie că limba este pavăza principală a naţionalităţii noas­tre. Pierderea ei nimic nu o poate în­locui. De aceea, când în 1882 se în­cearcă maghiarizarea tuturor şcoalelor noastre secundare, Gazeta protestează cu energie şi ia iniţiativa unor întru­niri publice de mare răsunet. Tot aşa în 1891, când planul de desnaţionali­­zare coboară mai jos, pentru a desfi­gura sufletele plăpânde ale copiilor, abia ieşiţi din leagăn, pentru care se intenţionează să se întemeieze a zilei de copii de limba maghiară. Totdeauna Gazeta de la Braşov a fost, de altfel, o fortăreaţă din care limba se apăra fără odihnă. Conservatismul ei etimologic se explică numai prin teama ca nu cumva prin adoptarea ortografiei fone­tice, limba să-şi piardă demnitatea ro­mană. C. Rădulescu-Motru Membru al Academiei Române Etnicul românesc Comunitate de origine, limbă şi destin București, Casa Şcoalelor, 1942, p. 134 In această deosebit de interesantă lucrare, autorul aduce un punct de ve­dere personal în chestiunea concepției etnicului. D-sa arată că datele antro­pologice nu sunt îndestulătoare pentru a se stabili un tip etnic românesc nu­mai pe caracterele biologice. împlinirea noţiunii de etnic românesc nu se poate face decât ţinând seama mai ales de caracterele psihologice. Pe această lăture psihologică, se arată în lucrare că la origine etni­cul este sprijinit pe conştiinţa de co­munitate de origine (p. 14), pentru a se trece ulterior la conştiinţa comuni­tăţii de limbă (p. 15). Astăzi, baza et­nicului se găseşte insă într’o altă ma­nifestare sufletească, anume aceea a conştiinţei comunităţii de destin (p. 16—17), care reprezintă şi cea mai înaltă treaptă, până astăzi, a evoluţiei psihologice a aşezărilor etnice. „In direcţia aceasta, conştiinţa co­munităţii de destin aduce cu sine o a­­devărată revoluţie în politica externă a naţiunilor... „Aceasta este marea răscruce de drum, înaintea căreia, dimpreună cu multe alte popoare europene ne găsim, noi Românii, astăzi". Şi se întreabă autorul : „Etnicul nostru român va putea sau nu, să su­porte această transformare în conştiinţa lui de comunitate?" Examinând pe scurt, comparativ, fundamentele caracteristice, autorul a­­rată că Românul posedă baza fixă ne­cesară, şi totodată şi potenţialul şi su­pleţea necesara adaptării la cerinţele unui destin propriu (p. 18—19). Fixitatea incomparabilă a obiceiu­rilor vechi şi asimilarea ulterioară a re­ligiei ortodoxe s’au întrepătruns într’un ciment sufletesc propriu (vezi arta şi poezia). Mai este o probă de vigoare fap­tul că limba noastră „primeşte cu uşu­rinţă inovaţiile, dar cu aceeaşi uşurinţă se şi scutură de ele" (p. 20). De unde şi concluzia că „însuşi­rile etnicului nostru îndrituesc a aştepta cu încredere comandamentul zilei de mâne" (p. 21). Odată fixate aceste puncte de ple­care, autorul trece la stabilirea directi­velor ce trebue urmate pentru ca o­­pera etnopsihologilor să devină cât mai utilă. Cercetările de până astăzi n’au fost în stare să coordoneze în deajuns, n’au fost destul de metodice, împărţirile pe care le face şcoala din Bucureşti, care studiază etnicul în cadre limitate­­cosmologic, biologic, psihic şi istoric, nu constitue o greşeală, ci o interesantă metodă ajutătoare. Au însă desavantajul că abat atenţia et­­nopsihologului de la explicarea conştiin­ţei etnicului total spre înfăţişările sale parţiale (p. 27). Se arată de către autor că între vieaţa individuală şi între vieaţa so­cială există o punte de legătură, căci şi în una şi în cealaltă, actele derivă din conştiinţă, căreia i se adaugă o componentă inconştientă de origine bio­logică (p. 32 -34), biologicul constituind aci un dinamism intrinsec (p. 34). Etnicul are deci la bază o compo­nentă tradiţională (deci obţinută prin educaţie socială) (p. 36—38), dar a­­ceastă componentă se actualizează în conştiinţă ori de câte ori sunt create condiţiile exterioare inedite care cer aceasta (p. 39). Etnicul condiţionează deci întru­câtva manifestările spun­e: a) limitân­­du-le (forma negativă) sau b) încadrân­­du-le pe o direcţie (forma pozitivă). „Etnicul românesc, precum şi al oricărui alt popor,... este aşadar stabil prin baza sa şi mobil prin ultima sa desăvârşire" (p. 50). Speculaţiile metafizice asupra et­nicului (p. 56—60) nu sunt nicidecum folositoare: „mult timp pierdut, şi toc­mai când el ne este mai scump ca oricând" (p. 60). De altă parte nu trebue spriji­nite cercetările pe clasificări ale stări­lor culturale şi trebue evitată invo­carea statisticilor. Căci clarificarea stă­rilor culturale ale maselor sunt impor­tante numai ca simple indicaţii (p. 69). Orice pronostic asupra etnicului ro­mânesc trebue bazat nu pe statistici numerice în masa sătească, ci pe po­tenţialul său de creare a tipurilor vo­­caţionale, înnoitoare, care singure dau măsura originalităţii unui popor (p. 68). Autorul cere intesificarea cercetă­rilor în acest spirit (p. 69) arărând vas­titatea câmpului de explorat, şi-şi pre­cizează îndrumările cu detaliile potrivite. Interesanta lucrare a d- lui prof. Rădulescu-Motru abundă în vederi ori­ginale şi în precizări metodologice de cel mai mare interes. Acest volum depăşeşte simpla o­­portunitate a momentului de faţă şi crestează cu vigoare imperativele zilei de mâne într’un adevărat cuit al etni­cului nostru, Dr. D. C. Colaboratorii noştri sunt rugaţi să ne tri­mită articole scurte. Lipsa de hârtie, tot mai simţită, nu ne permite să înmulţim numărul paginilor. FREN­CI­A - PUSTIU Sunt nervos Bieţii oameni, cu atât mai mult îi compătimesc, cu cât mai des îi aud zicând : „Eu sunt om nervos, nu pot să sufăr aşa ceva, îmi vine să turb..." De­sigur, dacă mereu îţi repeţi că eşti ner­vos, că te scoate din sărite cea mai mică neplăcere, sfârşeşti prin a-ţi mă­­cina nervii, a-ţi tulbura digestia şi somnul nopţii, a îmbătrâni înainte de vreme. Dacă ţi-ai repeta mereu tocmai contrarul : „Nu mă supăr de nimic ; voi ve­dea eu ce am de făcut; nu-mi pierd nicicând liniştea ; voi rezolva eu pe îndelete, nepripit, şi mai ales bine cu­getat, orice inconvenient ivit în calea mea", ţi-ai păstra, de­sigur, sănătatea nervilor. Eu nu aprob pe cei ce susţin, că foarte mulţi oameni sufere de trufie şi îngâmfare. Din contră, găsesc că cei mai mulţi sufere de o depreciere a va­lorii proprii. Am avut prieteni şi colegi care în modestia lor exagerată stăteau mereu in umbră, dar imediat ce soartea le-a dat în mână cine ştie ce slujbă înaltă, s’au afirmat ca puteri creatoare de muncă şi foarte buni organizatori. Dacă dela început te vreţi : „Eu nu pot prelua această lucrare , eu nu sunt în stare să fac aceasta",— iarăşi ajungi ca şi cu autosugestia nervozis­­mului acolo, că într’adevăr ești o tân­­dală fără nici o vlagă. Rău psiholog este acela care cu un copil al său, cu un servitor sau orice inferior al său, nu are decât cuvinte de critică, cum fac multe gospodine bunăoară: „Toanto, nu ești bună de nimic ; cum te mai sufere pământul"? Mereu repetându-i aceste cuvinte bietei fiinţe îi predici acea conştiinţă de inferioritate (Miderwertig­­keitsgewn­hl) care o ţ­ne mereu pe loc în calea perfecţionării, de care este ca­pabilă orice fiinţă umană. Ca medic, pătrunzând puţin mai adânc în firea omeneescării.“S.t.erLde­­fecte, aş tinde, în primul rând, să le corectez : nervozismul de care toată lumea se plânge, încât a devenit o notă a vremurilor noastre şi depre­cierea propriilor tale calităţi de luptă. Atâta timp cât bate o inimă în tine, eşti veşnic capabil de a înainta, de a lucra, de a te desăvârşi. Şi mai ales să înveţi un lucru : mânia este cel mai rău povăţuitor. Nu lua hotărîri atunci când eşti aprins. Nu vei regreta nici­odată că ţi-ai stăpânit nervii, că ai ră­mas liniştit ; vei regreta mereu, uneori toată vieaţa, că în cutare sau cutare moment al vieţii ai spus şi tu : „Sunt nervos; eu nu mă pot stăpâni; n’am ce face, şi gata". Ajungem aci, indirect, la cel mai bun potolitor al nervilor noştri, cel mai bun călăuzitor în vieaţă: Ziarul tău propriu. Dacă îţi pui pe hârtie supăra­rea, a şi trecut pe jumătate şi nu mai e pericol de o explozie, cu rezultate neprevăzute. Dr. M. Suciu-Sibianu

Next