Idei în Dialog, 2006 (Anul 3, nr. 1-12)
2006-09-01 / nr. 9
IE) NUMĂRUL 9 (24) — SEPTEMBRIE 2006 Nostalgia americană —.---- ALEXANDRU GABOR —.— — „Tot ce am scris este un lung poem pentru și despre mine“ (Mircea Cărtărescu) Nostalgia lui Mircea Cărtărescu a apărut anul trecut în America, în traducerea lui Iulian Semilian, prin mijlocirea scriitorului Andrei Codrescu. Spargerea gheții nord-americane este pretextul recenziei Laurei Savu (Universitatea North Carolina) din World Literature Today, iulie-august 2006. Reprezentantul generației optzeciste este învecinat prin dialectica între real și imaginar cu Borges, Sábato, Márquez, iar Bucureștiul de pe Ștefan cel Mare și de aiurea - „labirintic, apocaliptic, sublim“ - este comparat cu Londra lui Peter Ackroyd's. Laura Savu descoperă în „abilitatea stranie cu care acest creator imprevizibil se exprimă pe sine în eurile textuale pe care le construiește, strecurându-se sub pielea lor și locuindu-le sufletele“ cea mai remarcabilă însușire a cărții. Poate că nu sunt mulți cei care își amintesc că forma inițială, cenzurată, a Nostalgiei a apărut în 1989 cu titlul Visul Spre deosebire de succesul literar al exilului, ea reprezintă una din mărturiile că literatura de valoare poate evada și din lagărele național-comunismului. —~ „Sînt mîndru că sîntem pentru că sînt și animal; că sînt bărbat fiindcă sînt și femeie; că sînt grec tocmai fiindcă barbarul din mine e atît de plin de viață“ (Mircea Cărtărescu) în același număr din World Literature Today, Cristian Moraru scrie un comentariu pe marginea eseului „Europa are forma creierului meu“ de Mircea Cărtărescu, premiat la simpozionul „Europa schreibt“, organizat de Fundația Korber. Așa cum remarcă C. Moraru, prioritară față de marota integrării euro-atlantice a României este, în opinia autorului eseului, regândirea imaginarului național și a implicațiilor sale. Această revizitare are rost atâta vreme cât evită moștenirea (post)comunistă a căutării specificului național, dar și inerția judecăților de-a gata occidentale. Exilul est-europeanului este alimentat de reprezentările unei noi vechi cartografii de tipul Cortinei de Fier, însă poate fi depășit printr-o redefinire în spirit cosmopolit a identității. Consensul asupra asemănărilor pare a fi punctul de plecare: „Nu cred că noi am fost deformați de propagandă, iar voi de limbajul reclamei. Nu cred că tu ești mai harnic decit mine pentru că ești protestant, așa cum nu cred că eu, ortodox, sînt mai intim conectat cu Dumnezeu decît tine“, notează Mircea Cărtărescu. în siajul aceleiași idei, completează: În același fel sînt mîndru că sînt European. A fi European înseamnă pentru mine [...] a fi complex, a fi un personaj complicat, plin de contradicții interne, dar în stare să le recunoască și să le concilieze“. Deși unele formulări pot genera perplexitate (conectarea „indiscutabilă“ a României înainte de ’89 la viața culturală internațională în pofida „carantinei politice și sociale“), concluzia lui Cristian Moraru e pertinentă - „Cărtărescu imaginează acea Europă ca pe un cartier al unui vast cosmopolis, un cartier care îmbrățișează și include, nu unul care te ține pe dinafară“. — „Fiecare produs al dezgustului capabil de a deveni o negație a familiei este Dada“ (Tristan Tzara) Muzeul de Artă Modernă din New York găzduiește până pe 11 septembrie prima expoziție dedicată exclusiv Dadaismului, ce cuprinde 450 de opere ale nu mai puțin de 50 de artiști. Invitația lui Charles Simit din The New York Review of Books, 10 august, reconstituie istoria și moștenirea mișcării începute la Cabaret Voltaire, deschis la 5 feb. 1916 de Hugo Ball și amanta sa, Emmy Hennings. Tristan Tzara, poetul de 20 de ani plecat din Moinești, și Marcel Iancu sunt rememorați printre fondatori, alături de Richard Huelsenbeck și artistul Hans Arp. Charles Simic radiografiază specificul fiecărui centru al confederației dadaiste (Zürich, Hanovra, Köln, Paris și New York), subsumându-le însă liniilor directoare. Cei mai mulți dintre ei se regăseau în ura față de război, disprețul pentru imitație și glorificarea originalității, abolirea graniței tradiționale dintre artă și non-artă, recuperarea nonsensului. Colajul, fotomontajul (primele, ale dadaiștilor berlinezi, sunt satire scandaloase ale Kaiserului), deschiderea către orice fel de material (Mers-ul lui Kurt Schwitters), „obiectele găsite“ ale lui Man Ray, ready mademiile lui M. Duchamp sunt conectate mai puțin sau mai mult vizibil la manifestul fondator al lui Tzara din 1918. Un amănunt al unei întâlniri ubuești, refugiat la Zürich, Lenin obișnuia să joace șah tocmai cu Tzara! — „Fiți civilizați dacă aveți în îngrijire câini!“ în fiecare seară de 3 iunie, începând cu ora 9 pm, forțele de poliție au ordin ca Piața Tiananmen să nu fie „prea“ aglomerată. Jurnalul unei astfel de zile în corespondența lui Pu Zhiqiang pentru The New York Review of Books din 10 august cântărește cât un fir de nisip pe talerul unei balanțe copleșite de politica oficială a obnubilării „problemei 4 iunie“. Promisiunea lui Zhiqiang față de sine, ținută neîntrerupt de șaptesprezece ani pe 3 iunie, de a se reculege și de a comemora la Monumentul Martirilor este întreruptă în miezul nopții la 1 am, când un telefon îl convoacă la poliție pentru „un taifas“. Află aici că un simplu ses prin care își invita prietenii în Piața Tiananmen „pune în pericol stabilitatea“. Eliberat apoi, își plimbă câinele supravegheat de trei ofițeri, iar pe unul dintre ei, o cunoștință mai veche, îl invită la găluștele făcute de mama sa. Chemat din nou, este ținut până seara, polițistul adună cu grijă orele celei de-a doua discuții, ajungând la rezultatul legal de opt ore de interogatoriu... Pe o plăcuță din holul central al Biroului de Siguranță Publică vizitatorul poate citi înscrisul: „Fiți civilizați dacă aveți în îngrijire câini!“ Pu Zhiqiang, avocat din Beijing, nu își poate reține un zâmbet . „Corupția: diagnoză și tratament“ Ultimul număr din prestigioasa Journal of Democrat, vol. 17, iulie, 2006, conține o consistentă analiză asupra corupției, semnată de Alina Mungiu-Pippidi. Urmările și amploarea maladiei sunt alarmante: peste 100 de milioane de USD trec prin buzunarele corupților la nivel global și încrederea publică în democrații este contaminată de un val de cinism. Potrivit președintelui Societății Academice Române, cauza succesului parțial al inițiativelor anticorupție este mimetismul instituțional și legislativ, orb la particularitățile corupției din fiecare țară. Articolul are două părți: o diagnoză-taxonomie a societăților corupte și schițarea unui ghid de combatere a fenomenului. Regimurile postcomuniste se includ în categoria numită „societăți ale particularismului competitiv“ i.e. unde există concurență a grupurilor pentru putere, acceptarea socială a corupției nu mai este regula, elita politică este parțial responsabilă, însă corupția este explozivă. Autoarea studiului identifică în „politocrația“ - „distribuția originar vicioasă a influenței“ - instituită de comunism un suspect important al corupției actuale. „Tratamentul“ sugerează un studiu extins asupra elitelor, mai ales politice și economice, completat de o analiză a distribuției resurselor publice („O diagramă a celor mai influente persoane și a conexiunilor lor este mai relevantă decât zece barometre despre mită“). Prin urmare, spune autoarea, se prefigurează un metaforic „război civil“, în care „elitele de pradă“ (termenul lui Barrington Moore Jr.) pot fi înlocuite de unele mai „curate“. Astfel, articolul are meritul de a dezmorți stereotipiile rețetelor de laborator asupra corupției. — „Noi am studiat Coranul și tradițiile profetului Muhammad în același timp în care devoram operele lui Dante, Shakespeare și T.S. Elliot“ (Anwar Ibrahim) Disputa privind grefarea valorilor democrației liberale în lumea islamică ocupă un loc central în contextul internațional actual, ea fiind catalizată de influenta teză, printre neoconservatorii americani, a „ciocnirii civilizațiilor“ a lui S. Huntington. Această falie și alienare între Est și Vest poate fi recuperată prin recunoașterea universalității temeiurilor democrației, și aceasta pare a fi miza articolului lui Anwar Ibrahim („Universal Values and Muslim Democracy“) din Journal of Democracy, iulie 2006. Istoric, valorile liberale s-au născut în Europa, au influențat Părinții Constituției Americane („The Federalist Papers“) și apoi au „colonizat“ întreaga lume. Eseul lui Anwar Ibrahim, fost prim-ministru în Malaezia, este un intens exercițiu de demitizare a tezelor privind așa-numitele „valori asiatice“ (ierarhia și supunerea individului față de stat) și cea a contradicției dintre Islam și democrație, folosite de țările autoritariste ale lumii ca false legitimări. Spre exemplu, autorul citează maqasid al-shari’a, concepția marelui jurist al-Shatibi (790 A.D.) privind „scopurile mai înalte ale shari’a“, care „sanctifică păstrarea religiei, vieții, intelectului, familiei și averii, obiective ce seamănă izbitor cu idealurile lui Locke, câteva secole mai târziu“. Exemplele Turciei și Indoneziei (cea mai mare democrație cu o majoritate musulmană) confirmă ideea că „dorința de a fi liber și de a avea o viață demnă este universală“ și nici un determinism istoric nu leagă islamismul de despotism. — „Pacea nu poate fi obținută fără disponibilitatea de a o apara împotriva forțelor răului“ (Václav Havel) Ex-disidența central-europeană este cel mai pro-american sector al elitei politice postcomuniste, contribuind la apariția sintagmei „noua Europă“ a lui Donald Rumsfeld, după sprijinul intervenției din Irak, în Perspectives. Prague (iarna 2005-2006). Jennifer Scheller prezintă concluziile unui provocator studiu menit să deceleze apropierea între filonul neoconservator american și mentalul ceh. Fără a intra în bucătăria metodologică, cercetarea se bazează pe analiza de discurs a opt interviuri semistructurate cu personalități ale ex-disidenței care ocupă funcții politice sau universitare importante. Concluzia lui J. Scheller se oprește asupra celor mai reliefate trăsături ale discursului: „poziția dominantă a SUA ca o «realitate», influența pozitivă a Statelor Unite în lume și ideea că edificiul democrației este un «proces îndelungat», care solicită condiții locale adecvate“. Cu alte cuvinte, două teme neoconservatoare - lumea unipolară și wilsonianismul hard (exportul de democrație) - sunt proeminente, însă ecoul viziunii morale a Binelui și a Răului în lume este cel mai slab. Totuși, limitările intrinseci ale studiului împiedică orice fel de generalizare. PRESA INTERNAȚIONALĂ 55