Informaţia Harghitei, aprilie-iunie 1972 (Anul 5, nr. 1275-1351)
1972-05-14 / nr. 1311
Pag. 2 ia I i I i g ia i I 1 .* v . . n, yr V.țfV'' |t țm .'■'rni, ■ A A ■ â Mm ,v„ li țiiwÂM' i‘ 1 I* î,i f«| , : ■„ k jw. i : IM ' m Printre realizările impunătoare ale constructorilor germani se remarcă noul hotel Berlin din zona Alexander Platz a capitalei R.D. Germane Frămîntări sociale în împrejurimile Ocnelor şi Praidului». Termenul de „prevaricaţie In accepţiunea evenimentelor pe care le înfăţişăm, însemna infracţiune, a ţine cu partea adversă, contravenţie, încălcarea legii în ascuns, încălcarea poruncii (primire), pactizare (cu o persoană adversară intereselor statului). Termenul de „prevaricator” este şi el tradus în mai multe sensuri dintre care menţionăm următoarele spărgător, hoţ, om cu două feţe, cel care încalcă legea dreaptă,, cel pe care legea îl acuză, iar cineva se presupune că îl sfătuieşte pe ascuns sau îl ajută cu sfaturi. ■ Folosit ca termen consacrat pentru denumirea furtului de sare, prevaricaţia se atestă în toate documentele secolelor al XVII-lea şi al XIX-lea care consemnează acest fenomen. Am arătat că impozitul indirect la care populaţia era impusă prin cumpărarea sării, a cărei exploatare, transport şi desfacere constituiau un monopol al Curţii, prezenta una din sursele principale de alimentare a vistieriei imperiale. Folosirea sării din alte surse decit cele impuse din impozitul indirect şi vîndută prin oficiile de sare, ameninţa în permanenţă realizarea veniturilor necesare Curţii pentru a susţine războaiele costisitoare, cheltuielile ocazionate de întreţinerea aparatului de stat militar-birocratic. Din această cauză a fost necesară aplicarea unor măsuri severe spre a opri furtul de sare, indiferent de forma în care se făcea. Cu toate măsurile preconizate, fennomenul nu a putut fi stîrpit, deşi el a suscitat interesul şi atenţia oficialităţilor politico-militare, administrativ-juridice şi economice legate de exploatarea sării, timp de aproape 100 de ani, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor. Răspîndirea fenomenului prevaricaţiei a determinat Curtea imperială să emită la 16 martie 1786 „îndrumările“ cu privire la modul de tratare a prevaricatorilor de sare. Chiar din primul paragraf, „îndrumările“ precizează că „sub diverse forme... s-a păgubit Erariul prin furtul de sare“... în condiţiile întăririi pazei ocnelor de sare şi a stîncilor unde aceasta se găseşte la suprafaţă, prevaricatorii atacă în grupuri înarmate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pentru asemenea cazuri „îndrumările“ prevăd „dacă prevaricatorii sunt în grup, păzitorii să prindă cîţiva, sau cel puţin unul, care să-i divulge pe ceilalţi tovarăşi ai săi“. Consecinţele prevaricaţiei pentru tezaur şi intensificarea ei excesivă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, determină autorităţile şi chiar guberniul şi Erariul să ia o serie de măsuri pentru întărirea sistemului de pază a sectorului sării din părţile Praidului şi Ocnelor. Astfel, la 30 octombrie 1819, Oficiul de sare din Praid cere Scaunului Mureş, să ordone locuitorilor din Sovata, să ajute pe păzitorii de sare, pentru ca aceştia să poată împiedica furtul sării din stîncile aflate la suprafaţă în hotarul comunei, de ■ către prevaricatorii care atacă în grupuri de 50—100 persoane pe păzitori ameninţîndu-i cu moartea. Acelaşi conţinut îl are şi raportul Oficiului de sare din Praid, din 18 octombrie 1819, în care se cere un detaşament permanent de 70—80 de soldaţi, spre a-i sprijini pe păzitorii şi haiducii angajaţi, care singuri nu pot face faţă. Ca urmare, pînă la sosirea trupelor de pază, contele Haller Gabriel, directorul Tezaurariatului regal, ordonă la 28 octombrie 1819, din Sibiu, Scaunului Mureș, să ia măsuri pentru împiedicarea furtului sării. Mai tîrziu, la 3 noiembrie 1819, păzitorul de sare călare Gub Iosif, raportează Oficiului de sare din Praid, că în noaptea trecută circa 100 de oameni de pe Valea Nirajului cu vreo 30—40 de cai, au asaltat locurile de sare, gonind pe păzitori. După cîteva zile, același păzitor raportează Oficiului de sare din Praid că in noaptea de 7 noiembrie 1819, numărul celor care au asaltat locurile cu sare, atacînd paznicii, a trecut de 250. La sesizarea Oficiului de sare din Praid, Oficiul Scaunului Mureş ordonă vicejudelui regal Nagy Iosif să se deplaseze împreună cu toţi pretorii pentru a cerceta cauzele accentuării furtului sării şi a asaltului populaţiei la locurile cu sare, făcînd, totodată, atenţi pe locuitori „că sarea formează proprietatea legală a majestăţii sale şi de aceea nimeni să nu îndrăznească s-o fure căci împotriva celor ce nu se vor supune va fi trimisă forţa armată“. I. BANCA DIN ISTORIA VECHE A JUDEŢULUI HBiiaiiaiii Biiaii Hiii Hiat BiBii IIBMBIHIHIlllllie 25.000 de franci pentru un careu La 15 aprilie s-a desfăşurat la Liege (Belgia) cel de-al doilea campionat naţonal de cuvinte încrucişate. Celor zece finalişti le-a fost prezentat spre dezlegare un careu uriaş de 25/25. Concurenţii au avut la dispoziţie o oră pentru soluţionarea problemei. La terminarea celor 60 minute, nici unul din protagonişti nu era gata. După alte opt minute însă, Emile Trimarche din Saint-Trond, a predat jocul dezlegat fără nici o greşeală. Campionul este un vechi iubitor al acestui sport al minţii, dezlegînd primul careu de cuvinte încrucișate in anul 1925, la vîrsta de 12 ani. Emile Tirmarche a primit un premiu de 25 000 de franci ! ! Muzee profilate pe ■ pantaloni, pantofi etc .. . Alături de obişnuitele muzee de artă, etnografie etc., în multe oraşe de pe glob există instituţii muzeistice sui-generis dedicate celor tear neaşteptate obiective. Astfel, există o serie de muzee .. . alimentare Printre acestea, muzeul vinului de la Ialta (U.R.S.S.) şi cel de la Tokay (R.P. Ungară). Muzeul de la Ialta posedă o colecţie de 50.000 de sticle de vin. Cele mai interesante „piese" sunt o sticlă de Xeres din anul 1775 şi o sticlă de Tokay din anul 1892 Muzeul de la Tokay au 10.000 de exponate, majoritatea fiind vinuri europene. Muzeografia de aici fac şi cercetări ştiinţifice. O temă de studiu este de pildă influenţa pe care o are mucegaiul de pivniţă asupra calităţii diferitelor sorturi de vin. In oraşul Imperia din Italia se află unul din cele mai mari muzee despre istoria alimentaţiei. O secţie specială este rezervată exclusiv macaroanelor, fiind expuse în ordine cronologică toate tipurile existente in lume. Dintre muzeele dedicate îmbrăcămintei, cel mai original este desigur cel existent la Londra, dedicat... pantalonilor. Muzeul are pantaloni care au aparţinut unor celebrităţi din istoria lumii Ludovic al XIV-lea, Napoleon, Bismarck, Beethoven şi Kant. .. La Gottwaldov (R.S. Cehoslovacă), unde se află o mare fabrică de încălţăminte, s-a amenajat un muzeu al pantofilor. In el se poate urmări evoluţia încălţămintei din antichitate pînă în zilele noastre. Tot prin curiozităţile muzeistice trebuie amintite şi o uriaşă cizmă expusă în oraşul german Mildenstein. Confecţionată în 1925 în cinstea aniversării a 600 de ani de la întemeierea fabricii de încălţăminte Döbeln, cizma are o înălţime de 4 metri şi o talpă lungă de 2 metri. La manufactura de sticlărie din Harrachov, în nordul Boemiei, funcţionează un muzeu al sticlei, în sălile lui sunt expuse peste 3.500 obiecte şi produse ilustrînd istoria acestei manufacturi vechi de peste 250 de ani şi celebră în întreaga lume, mai ales datorită sticlei colorate. Prof. Dumitru POP HAHCMTErf ŞTIINŢA CREEAZĂ MATERIAL PLASTIC SPONGIOS Un grup de cercetători britanici au realizat o acoperire din material plastic spongios care protejează oţelul de flăcări. In cazul unui incendiu, acoperirea înspumează constituind o protecţie împotriva încălzirii. In consecinţă, se micşorează pericolul prăbuşirii clădirii în flăcări din cauza pierderii de rezistenţă de către elementele portante din oţel. Cercetările de laborator au demonstrat că o acoperire groasă de 2,5 mm protejează o construcţie de oţel timp de 30 minute, iar la o grosime de 5—6,5 mm, timp de o oră. NOI MATERIALE PENTRU ELECTRONICA La Institutul de fizică al Academiei poloneze de ştiinţe s-aelaborat tehnologia de producţie a unor noi materiale, aşa-numitele ortoferriţe, care deschid vaste perspective în tehnica de calcul electronic, permiţînd micşorarea apreciabilă a dimensiunilor dispozitivelor realizate din ortoferrite. Intr-o placă din acest material cu grosimea de cîţiva zeci de microni şi cu o suprafaţă de 1 cmp, se pot amplasa 100.000 de informaţii. „Să nu uit ca cele 5 minute pierdute la sosire să le recuperez la plecare !“ T. STOIAN 11 în mijlocul cercului literar, din jurul revistei „Korunk", condus de Gaál Gábor s-a format şi poetul Salamon Ernő. Revista i-a oferit posibilitatea de a sluji cauza, dragă lui, a apropierii şi înfrăţirii dintre români şi maghiari, publicîndu-i traduceri foarte reuşite din Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, George Coşbuc, Emil Isac, Ion Barbu ş.a. In afară de traduceri, poetul a militat cu puterea versului pentru ideea înfrăţirii româno-maghiare, scriind : Cine vrea noi hotare ? Şi noi pămînturi ? Cine ?/ Români, maghiari — trăim alături bine !/ Noi, cei mai buni, frumoasele vlăstare/ Ale acestor două vechi popoare,/ Cei ce am trăit aici-mpreună,/ De secole, pe vreme rea ori bună !“. In testamentul său Salamon Ernő şi-a exprimat dorinţa : Traducerile mele din româneşte să apară sub titlul „Trăim împreună“, în ordinea în care au fost incluse într-un volum anterior de-al meu, „In pragul săracilor“. Să li se adauge „Kira Chiralina“ şi „Sărac şi bogat“, balade tălmăcite de mine, precum şi „Semănătorii" lui Alecsandri, de asemenea, tradusă de mine în ungureşte. Prin maturizarea concepţiei sale marxistleniniste poetul, devenit revoluţionar conştient, se dedică total poeziei şi cauzei revoluţionare a muncitorimii. Acest lucru rezultă şi din bogatul rod poetic combativ şi înflăcărat al acestui an . 19 dintre poemele volumului său „Versuri alese“ sunt scrise acum. Impresionat de bătălia din 15—16 februarie 1933 de la Griviţa, cîntă în versuri vibrante dreapta ridicare la luptă a muncitorimii ceferiste. Mai tîrziu, timp de peste un an, Salamon Ernő cutreieră ţara, difuzînd publicaţia comunistă „Korunk“. Pînă la urmă se stabileşte la Tîrgu Mureş. Continuă să scrie, să publice versuri, poeme, traduceri, dar concomitent ia parte cu dăruire şi pasiune la lupta ilegală de partid, avînd legături cu comuniştii încercaţi, ca Józsa Béla, Simp Géza şi alţii. în anul 1937, îi apare la Tîrgu Mureş volumul de versuri „Soarta minunată“, iar peste un an, volumul „In pragul săracilor“. Versurile sale, cu un conţinut antifascist, valorifică tradiţiile cîntecului şi baladei populare. In acelaşi an, 1938, mai , publică volumul de poeme scenice „Cîntec despre soarta slugilor“. Dictatul de la Viena îl găseşte la Tîrgu Mureş. La 48 de ore după intrarea autorităţilor horthiste în oraş, Salamon Ernő împreună cu soţia — o tînără învăţătoare comunistă — sunt convocaţi la tribunal, declaraţi „elemente periculoase“ şi primesc dispoziţia să părăsească oraşul în timp de 24 ore. Cu ajutorul unor prieteni, reuşeşte să amine această hotărîre, dar timp de doi ani va trăi mereu cu sentimentul primejdiei în faţă. La începutul lunii septembrie 1940 este concediat de la redacţia unui ziar local unde lucra. Reuşeşte să se angajeze timp de patru luni ca salahor sezonier la fabrica de zahăr. In februarie 1941 este din nou şomer. Veşnic hăituit de autorităţile horthiste, fără muncă, trăind cu greu de azi pe mîine, dînd lecţii, Salamon Ernő continua să scrie versuri, proză. Simţindu-şi sfîrşitul, la 26 mai 1942, cînd abia împlinise 30 de ani, îşi scrie Testamentul, document revelator al consecvenţei sale revoluţionare. Ataşamentul fără margini faţă de clasa muncitoare, al cărui fiu s-a socotit pînă la moarte, este precis conturat de poet : „Consider că pentru un bărbat, pentru un om cu adevărat conştient, e o nobilă cinste ca soarta lui — chiar fără voia sa — să fie împletită cu a acelora care înseamnă pentru el totul în viaţă“. Credinţa lui faţă de proletariat, faţă de partidul clasei muncitoare sînt trăsături caracteristice atît pentru etica şi estetica operei sale, cît şi pentru perspectiva gîndirii din care se degajă strălucirea luminoasă a unui umanism nou. „Cred — notează poetul —in cei ce muncesc, pentru că au suferit nedreptatea, au fost jefuiţi, au fost înşelaţi, au fost batjocoriţi, au robit, au zăcut în bezna inculturii, au fost chinuiţi de boli şi au flămînzit“. In vara anului 1942 primeşte ordinul de chemare, fiind încadrat într-un detaşament de muncă forţată din Ucraina. Bolnav, a suportat marşuri, foame, frig, chinuri. Un singur fir îl lega de viaţă scrisul. Continuă să ţină un jurnal, continua, pînă în ultima clipă a vieţii, să scrie versuri. Atunci, în acea zi de 27 februarie 1943, cind a fost asasinat de fasciştii horthişti, lîngă trupul poetului, în raniţa-i doldora de cărţi şi versuri, s-au găsit fragmente din ultimul său poem Cartea suferinţelor. Ultimul mesaj al poetului comunist, căzut jertfă pe altarul luptei antifasciste, este străbătut de o neţărmurită încredere în eliberarea omului, în forţa progresului. „Liniştiţi-vă , va fi în curînd, pace. O pace frumoasă. Vreme senină, pentru muncă, pentru veselie. Neştiinţa Şi nedreptatea vor dispare. Oamenii vor învăţa să-şi facă datoria zîmbind... Aruncaţi-mi versurile, dacă te socotiţi zadarnic, dar cinstiţi-mi mormăitul : eu am crezut într-o lume a muncii, a libertăţii şi a păcii“. Amaliu CHEŢA, dir. adj. al Cabinetului judeţean de partid NTR-O LUME A , A LIBERTĂŢII ŞI PĂCII ţin ^ ANUL V, nr 1311 — — — -—-5 Satul plutitor Există un sat plutitor — care nu poate fi găsit pe nici o hartă — şi acesta se numeşte Gilderslew-City, aflat în partea sud-estică a peninsulei Alaska. Este greu să-i fie precizată poziţia exactă. Gilderslew-City este o aşezare a tăietorilor de lemne, construită pe o plută, şi cuprinde un „teritoriu“ de 160 m lungime şi 30 m lăţime. Aici trăiesc cîteva familii, în total mai puţin de 50 membri. Pluta face anual călătorii de 1.000—2.000 km, deplasîndu-se de la o exploatare forestieră la alta. Viaţa în satul plutitor cere de la locuitorii săi mult curaj şi bărbăţie, deoarece, de cele mai multe ori, cel mai apropiat punct locuit se află la zeci de kilometri şi numai un mic hidroplan poposeşte arareori lingă plută, provizionîndu-i cu oile necesare existenţei. CA£EIDHSCO/) Potrivit inscripţiei descifrate pe o a doua Tabula Traiana, descoperită pe malul iugoslav, cu prilejul construcţiei barajului de la Porţile de Fier, Dunărea a fost deviată în anul 101 pe o albie nouă, după un plan al vestitului arhitect Apollodor din Damasc. Documentul arheologic elucidează definitiv modul ingenios în care romanii au reuşit să ridice pilonii podului, peste care au trecut cohortele imperiale, spre a pătrunde în Dacia. Datorită unui canal, lung de 3 km, ale cărui urme au fost recunoscute în apropierea localităţilor Kladovo şi Sip, nivelul apelor fluviului a fost diminuat în albia naturală, uşurînd şi urgentînd munca pietrarilor care edificau picioarelim podului. Echipe speciale au retezat, totodată, vîrfurile numeroaselor stînci, care periclitau navigaţia galerelor. In 1852, Alecsandri publică celebra „Mioriţa“. De atunci, cercetătorii de folclor au descoperit nu mai puţin de 1000 de variante ale acestei emoţionante balade româneşti, răspîndite practic pe teritoriul întregii ţări. Podul de la Cernavodă, inaugurat în 1895, a fost considerat pînă în anul 1920 cel mai lung din lume. Cu cei 4.088 m lungime ai săi, el a rămas totuşi, pînă astăzi, cel mai întins din Europa şi de pe Dunăre, deşi în ultimele două decenii, numai în sectorul danubian românesc el a primit încă 3 fraţi (la Vadu Oii, Giurgiu şi cel de peste barajul Porţile de Fier). Un document de arhivă găsit de cercetători se referă la pămîntul Rovinarilor. In el se arată, printre altele, că prin anii 1916— 1917 s-au săpat la Rovinari primele galerii. Clăcaşii Nicolae Trăistaru, Ioan Olaru, Cezar Dimoiu şi mulţi alţii au încercat să schimbe sapele cu uneltele primitive de minerit. Şi, deşi lucrau cite 10—12 ore în galerii, fără nici o măsură de prevedere, minerii n-au reuşit în doi ani să scoată decit 1000 de tone de cărbune. Astăzi,, un singur excavator, instalat la mina Roşia de Jiu, extrage într-o oră o cantitate mult mai mare de cărbune. „ Oraşul Blaj găzduieşte numeroase vestigii ale trecutului, importante obiective şi monumente turistice şi istorice. Printre acestea se află clădirile din Piaţa Republicii, construite în secolul al XVIII- lea şi casele memoriale ale cărturarilor Gheorghe Şincai şi Timotei Cipariu. Pe o colină care predomină localitatea, se înalţă „Teiul lui Eminescu“, de unde poetul a admirat oraşul, exclamînd : „Te salut Romă mică“. Un important monument al naturii — stejarul lui Iancu — străjuieşte de peste 600 de ani în parcul oraşului. Tot la Blaj a fost înfiinţată (în 1754) „Şcoala de obşte“, unde fiii de iobagi învăţau carte pentru a deveni luminătorii satelor. Liceul agricol din localitate are o grădină botanică şcolară creată în 1881, considerată a fi cea mai veche din Europa. CAIEIDHSCO/’