Adevărul Harghitei, ianuarie-martie 1991 (Anul 3, nr. 279-326)
1991-01-08 / nr. 279
Pacina Z a — 1 ianuarie 1991 Copiii abandonaţi, dincolo de aspectul sentimental al chestiunii • Cind nu pline copiii • Fără nume, firi nimeni pe lume • Bebelușii care încalcă legea • Caca lor, un salt de spital • Ei nu pot intra in via* fără certificatul de „abandonat“ 9 „Fiecare cu treaba lui“. Înseamnă ordine! Chiar după numai o pasageră prezenţă in secţia de pediatrie a Spitalului judeţean din Miercurea-Ciuc, am rămas cu impresia unei instituţii medicale de cea mai înaltă clasă. In care grija faţă de puiul de om ia forme concrete : igienă ultraseveră, pacienţi avînd un aspect a atestă o îngrijire perfectă şi, mai ales, un amănunt: „Nicăieri, cel puţin cit am stat acolo, nu s-a auzit plîngînd nici un copil, prinsul, fiind, la cei ce nu ştiu încă să vorbească, un semn al durerii sau al unui oricare alt necaz de ordin fzic. Cinste acestor oameni care îşi iubesc şi respectă meseria, păstrindu-şi echilibrul şi capul pe umeri în nişte vremuri de mare trepidaţie socială. Dar, în fine, nu pentru a realiza un pastel roz ne-am dus la amutita instituţie spitalicească, ci pentru a nota şi apoi consemna un lucru nespus de trist: practica abandonării copiilor. In număr mai mare sau mai mic, ei se afă in permanentă ca un memento al mizeriei morale umane, în secţia pediatrie, uitaţi cu lunile şi cu anii. Ba, unii dintre dinşii, rămîn fără nume. Se intimplă în felul următor : Vine mama cu copilul foarte bolnav la „urgenţă“, spune că nu are buletinul la dînsa, nici certificatul de naştere al pruncului, dă un nume oarecare şi o adresă. Fictive, şi peaici ţi-e drumul. Am aflat că acestor copii, pînă la urmă şi la urmă, li se dă şi lor din nume ca să nu fie char de tot singuri pe lume. In momentul de faţă, în secţia de pediatrie se află trei copii cu statut incert: Gábor Violeta, Gábor Kati şi Gergely Loránd Primul se ală aici avîndu-i de mamă şi tată pe medici şi asistente ce un an, cel de-al doilea şi al treilea de şaso luni Au fost aduşi bolnavi, fiind acum sănătoşi, vesel şi arată foarte bine. Sunt la virsta cind orice om deschide ochii asupra lumii şi, în primul rind, al tatălui şi al mamei. Ei nu au parte de aşa ceva. Dar, în fine, nu dorim să vă stoarcem lacrimi, ci să prezentăm cealaltă faţetă a problemei, strict administrativă. In momentul de faţă, această categorie de copii nu constituie o piedică pentru buna desfăşurare a activităţii spitaliceşti deoarece sunt paturi suficiente şi personal aşişderea. Dar, lucrurile se pot schimba. Locul lor nu este în spital, unde stau, să zicem aşa, săracii de dînşii, ilegal, normal fiind să se afle, dat fiind virsta, intr-un leagăn de copii. Dar, la leagănul de copii nu pot fi duşi pînă cînd nu se primeşte din partea primăriilor — ca să vorbim la concret — de la Sîndomnic, Ciucsîngeorgiu şi Caşinul Nou (Plăieşii de Jos) un document cum că părinţii nu au putut fi identificaţi, mn cutii puţind să capete astfel, tristul statut de ,,abandonaţi". Cercetările durează mult, prea mult, în acest timp copiii îşi petrec timpul în spital, obligîndu-i pe medici la exchibiţii birocratice. Conform normativelor, vindecarea unor afecţiuni trebuie să dureze o anumită perioadă de timp. După această perioadă copilul este externat ca sănătos, externat doar pe hârtie, deoarece se întocmeşte imediat o alta, cum că, fiind bolnav, este din nou internat. O zi de spitalizare mai precis un pat, costă pentru un copil cam 90 de lei, înmulţiţi cu 365 de zile şi o să vedeţi care este suma numai pentru Violeta. Repetăm, nimeni nu s-a plîns că este supraîncărcat cu aceşti copii, dar personalul medical are treaba lui foarte bine stabilită. După cum bine stabilit este şi rolul spitalului , acela de a interna şi vindeca. Or, a-l transforma în creşă, sau în orice altceva este o abatere de la menirea sa. Atenţie părinţi ! Atenţie primării ! Iuiu CONDRAT Aproape fiecare dintre noi are cîte un hobby. Unii colecţionează timbre, alţii încasează pumni , sînt dintre cei ce caută lămpare de miner, iar o a ta caegorie a pornit cu asiduitate să descopere valută forte. Şi aşa mai departe. Mă rog, focare ca păsărică lui. Mie, de pildă, îmi pace sportul. Şi păstrez în suflet o adevărat veneraţie pentru trinitatea api — aer — r.earo. Uni, mai şugubeţi din fire, comp c cază fo mu'a : „ara — aerul — soare'e — nu... fraierul“. Să îe f'e de bine. Eu, din parte-mi, rămîn un fidel admirator al sportului. Şi cum vorba se cere alcătuită in fapte, un cuvînt de ordine este antrenamentul. Firește, metodologia acestui este complexă. Și iar că tocmai această corplexitate m; a îngăduit să """ssse o cale nouă, pent'u bine, de antrenament ... Dat fiind faptul că prin efectele libealizării azi-mîine, tot nu voi mai avea ce face cu banii (sici), m am gîndit că a călători prin amabilitatea C.F.R.-ului constituie, în acelaşi timp, un miijloc şi de a-mi cheltui judicios excedentul la capitolul buget, dar şi o posibitate de antrenament. Pentru că o treabă relativ simplă ca aceasta oferă cîteva posibilităţi ce nu pot pierdute din vedere. Primul moment e în sala de aşteptare, unde deşi stă scris „Fumatul interzis !“, se fumează totuşi. Ce înseamnă acest lucru în programul meu de antrenament ? Obişnuirea organismului să supravieţuiască în mediu nociv... Apoi, vine peronul de pe care nu o dată nu se degajează zăpada şi deci suprafaţa devine alunecoasă. Mişcările făcute pentru a-ţi menţine echilibrul sunt de-a dreptul benefice, încă un „plus“ la capitolul antrenament. Dar poate că cea mai eficientă posibilitate o oferă însuşi mijlocul de circulaţie cu vagoanele sale în care cînd e un frig necruţător, cînd e prea cald. Cine mai trebuie să pledeze în favoarea eficienţei expunerii la variaţii de temperatură, a consecinţelor pe care le are asupra aparatului circulator ! Şi toate acestea pentru o sumă modică, intructt biletele de tren s-au scumpit acolo de două ori şi ceva, faţă de alte lucruri ce riscă să devină........inabordabile“. Unde mai pui şi faptul că o călătorie reprezintă şi o veritabilă posibilitate de antrenament psihic, cînd îmi impui să fii indiferent chiar şi atunci cînd, nu o dată, cîte o voce nestăpînită exclamă: .......'tu le mama lor, că după ce au scumpit biletele, nici căldură nu dau ..Cine ar dori să piardă asemenea prilejuri ? Nicolae KOVÁCS MicrofoiMon : Am hotarît sä mä antrenez DOUA VIEŢI CURMATE Sîmbătă, 5 ianuarie, a fost pentru mulţi dintre noi o obişnuită. Pentru unele familii, însă, a fost mai gea şi uneori nefastă. Familia lui Madár Adalbert din Sindominic era probabil o familie cu micile ei probleme „interne“. Pînă în 5 ianuarie, cind asupra ei s a abătut o dramă. Capul famriliei, Madár Adalbert, 65 ani, şi-a omorît soţia în jurul orei 12 30 prin strangulare, în urma unor certuri spontane. După acest gest criminal, Adalbert s a sinucis prin spînzurare. Două vieţi ce au fost curmate în urma unor certuri. Furia a învins în faţa calmului. (OANA) ,ADEVĂRUL HARGHITEI" Vize pentru tis Odată cu înlăturarea dictaturii comuniste in România, posibilitatea românilor de a trăi o viaţă decentă din toate punctele de vedere a crescut. Dar pentru a ajunge să-ţi realizezi această dorinţă este nevoie de muncă, de foarte multă muncă. După Revoluţia din decembrie 1989, această dorinţă de a munci s-a manifestat destul de rar. Opţiunea pentru trecerea la economia de piaţă a fost unanimă. Este singura variantă care a făcut posibilă prosperitatea ca fenomen de masă. Ea nu este, însă, conturată sub forma unui program de acţiune şi, oricum, pînă la un trai decent sau normal este o cale lungă. Dar descătuşarea politică a potenţat, şi mai mult dorinţa românului de bunăstare. O bunăstare pe care n-a avut-o niciodată şi despre care i s-a spus, ani la rind, că va veni cîndva, într-un viitor numai de unii ştiut, la un orizont care, de fapt, se arăta mereu şi mereu mai îndepărtat. Acum, după ani mulţi de minciună şi păcăleală, de suferinţe prin care nu ştim cum ar fi trecut alţii, românului i se cere răbdare. Dornic de a se bucura de viaţă, cetăţeanul României nu poate de fapt s-o facă pentru că nu are posibilităţi materiale. Trecerea la economia de piaţă, ce presupune liberalizarea preţurilor, ca una din etapele importante ale trecerii economiei administrate şi de comandă la o economie rentabilă, i-a găsit pe românii de rind nepregătiţi din punct de vedere material. Orice cetăţean român are voie să rîdă şi constată că a cam uitat. Beneficiază de dreptul de a călători şi, de fapt, nu şi-l poate exercita pentru că nu are bani — acei bani adevăraţi. Aflat dintr-o dată în posesia unui paşaport, după ani de încătuşare, el este complet dezorientat. Ar pleca repede de tot unde vede cu ochii. „Ţările făgăduinţei“ constituie tentaţia cea mare. Unii ar dori doar să le vadă, alţii ar dori să rămînă acolo, nemaiavînd răbdare ca bunăstarea să vină la ei acasă. Peste 180 000 de români au rămas definitiv în străinătate. Şiau lăsat în România bruma de agoniseală şi au plecat fără să mai arunce o privire înapoi. Primii care au făcut-o au fost etnicii germani. 95.000 s-au dus în Germania, unde li se oferă, cred ei, alte perspective de a se realiza ca oameni. Evreii şi-au căutat şi ei rudele în îndepărtatul Israel. Au plecat peste 1.200. Astfel, comunitatea românilor din această ţară s-a mai mărit. Nu puteau rămîne mai prejos nici maghiarii. S-au îndreptat definitiv spre ţara vecină în jur de 13.000. Mulţi şi-au reîntregit familiile, alţii s-au hotărît să ia viaţa de la capăt. Sigur, poate mulţi s-au realizat. Sînt însă şi din cei care mai trăiesc nereuşind să-şi găsească un rost. Muncesc pentru cîteva mii de forinţi, din care abia reuşesc să trăiască. Au îngroşat rândurile celor care au emigrat şi cei aproape 20.000 de români. Ei s-au răspîndit pe unde şansa le-a surîs. Unii în Germania, Ungaria, S.U.A., alţii in Canada şi în îndepărtata Australie. Toţi cei plecaţi din România s-au îndreptat spre un Eldorado ce li se pare aducător de noroc. Mulţi din cei plecaţi au de înfruntat situaţia deloc comodă de emigranţi. Populaţia ţărilor in curs de dezvoltare creşte masiv, dar nu în acelaşi ritm au putut şi pot fi asigurate locuri de muncă şi condiţii acceptabile de existenţă. De aici, tendinţa de emigrare către acele ţări unde cei mai săraci trăiesc precum nişte „bogaţi“, respectiv au locuinţă, maşină, loc de muncă etc. Valul ce se îndreaptă spre Occident este de la o vreme stopat. Pînă în prezent nu era, desigur, nimeni primit chiar cu braţele deschise. Mulţi erau suspectaţi de faptul că vor mai mult azil economic şi nu politic. Germanii, australienii şi alţii privesc cu suspiciune exodul spre ţările lor. In această situaţie guvernele unor ţări au început să ceară viză de intrare pentru români. O viză pentru care îţi trebuie argumente temeinice să o obţii. O viză pentru un vis frumos. Care un timp devine un vis urît. Ana OGREZEANU