Informatia Bucureştiului, ianuarie 1972 (Anul 19, nr. 5708-5732)
1972-01-24 / nr. 5726
Pag, I 2:a asBEBSSS: Baléiul „NUNTĂ ÎN CARPAŢI“ Deci, a douat premieră din actuala stagiune la Operă , poemul coregrafic într-un act „Nuntă In Carpaţi" pe muzica lui Paul Constantinescu. „Am conceput acest balet substituindu-ne stilului muzical al operei care, considerăm, obligă la o anumită arhitectură — declara Floria Capsali. Iată de ce, de pildă, nu am folosit, aici, poantele... Nu un spectacol pur decorativ, nici un exhibiţionism factice, artificial, al unor mişcări de virtuozitate tehnică“. „Scenariul — adăuga Mitiţă Dumiterescu — se bal i zeaza pe datini şi obiceiuri. Există o acţiune, dar lucrarea trăieşte prin dinamica dansurilor, prin cortegiul lor. Coregrafia se bazează pe elemente de sinteză ale jocului popular“. Acestea au fost, în linii mari, intenţiile celor doi coregrafi care au conceput spectacolul. Cum s-au realizat intenţiile vom vedea la premieră (duminică 30 ianuarie). Conducerea muzicală — Cornel Trăilescu , decoruri şi costume — Roland Laub, în rolurile principale : Valentina Massini, Petre Ciortea, Luminiţa Dumitrescu, Mihai Ciortea. Totodată, după o dispariţie de aproape trei ani vom revedea baletul „NASTASIA“, după comedia tragică „Domnişoara Nastasia“ de G.M. Zamfirescu (muzica — Cornel Trăilescu, libretul, coregrafia şi regia — Oleg Danovskîi cu Valentina Massini, Petre Ciortea, Ileana Iliescu, Paraschiv Pieleanu, Cristina Hamei, în principalele roluri. O SCRISOARE PIERDUTĂii ii Ediţia 1972 a capodoperei caragialene „O scrisoare pierdută" — ne referim la montarea piesei de către Liviu Ciulei (regizor, scenograf, interpret) la Teatrul „Bulandra“ — se apropie de întîlnirea cu publicul, înaintea premierei (sîmbătă 29 ianuarie, In sala din bd. Schitu Măgureanu), care coincide cu aniversarea a 120 de ani de la naşterea lui Caragiale, să reamintim o mărturisire a regizorului, facută cu trei luni în urmă cînd începuse repetiţiile : „Montarea „Scrisorii pierdute“ presupune din partea realizatorilor acut spirit critic, o clară concepţie politica, de pe poziţiile ideologiei noastre de azi. îngăduinţa este un sentiment care nu încape in tratarea acestui text. Singura „îmblinzire“, într-un fel, a severităţii atitudinii critice — care nu trebuie însă să acopere fondul vicios ce a născut trama — o poate constitui elementul comic. El se impune pentru a marca detaşarea noastră de acea lume". Acum, in faza „generalelor“, am solicitat citorva interpreţi, aflaţi in emoţiile fireşti din pragul primului contact cu spectatorii ,opinii despre personajele lor. TOMA CARAGIU : „După Rică Venturismo (jucat acum 15 ani la Ploieşti) şi Iancu Pampon, iată-mă in pielea lui Tipătescu, un personaj pe care Caragiale l-a investit cu cel mai puţin haz. Nici eu nu-l voi urmări cu orice preţ. Mai preocupă, în primul rînd, conturarea cît mai pregnantă a acestui tip de politician veros, abil, uns cu toate alifiile, care speculează toate relaţiile din jur pentru a-şi atinge scopul. Văd în el un viitor Trahanache, dar mai dur şi mai abil". PETRE GHEORGHIU : „Cred că pentru reliefarea adevărată şi convingătoare a personajelor lui Caragiale, actorul trebuie să abordeze stilul cel mai realist de joc. Doar scriitorul a înfăţişat, cu mijloace realiste, o lume care a existat. M-am străduit să respect acest principiu, descifrînd singur rolul lui Trahanache, fără a mă lăsa influenţat de modele anterioare. Poate şi din orgoliu actoricesc". DEMIRA,DIULESCU : „Simbătă il voi juca la „Bulandra" pe Farfuridi, în regia lui Liviu Ciulei, iar duminică, la Naţional, în spectacolul lui Sică Alexandrescu, devenit clasic, pe Caţavencu. Singura mea preocupare a fost... dublă : să mă încadrez în stilul de joc al generaţiei de aur a comediei româneşti, iar acum să fac corp comun cu concepţia ce diriguieşte spectacolul generaţiei de actori din care fac parte. Sunt convins că în ambele ipostaze, II slujesc pe Caragiale“ OCTAVIAN COTESCU: Am încercat să mă supun modalităţii în care Liviu Ciulei a căutat să descopere sensuri adinei ale textului şi să le conjuge cu mijloacele de expresie actoricească ce mă caracterizează. Cred că momentul Caţavencu este unul fericit în ce priveşte colaborarea actor-regizor“. RODICA TAPALAGĂ : „Zoe este singurul personaj feminin din piesă. Un atu şi, totodată, un spor de răspundere pentru mine. Căci personajul este, intr-un fel, catalizatorul acţiunii. Dorinţa mea e să reuşesc un tip autentic, cît mai aproape de intenţiile lui Caragiale, aşa cum le descifrăm noi astăzi“. Reamintim că din distribuţia de zile mari a spectacolului mai fac parte Liviu Ciulei (Dandanache), Mircea Diaconu (Brînzovenescu), Ştefan Bănică (Pristanda) şi Aurel Cioranu (Cetăţeanul turmentat). „ŞI FEMEILE JOACĂ FOTBAL“ Conformindu-se unui (rentabil, financiar) obicei Teatrul „C. Tănase” anunţă o "nouă (după „Se caută o vedetă’’) premieră pe scena Sălii Palatului. Deci, joi, 27 ianuarie, ora 19,30, ne invită la i Şi femeile joacă fotbal”... . — ...Concert-spectacol doar cu pretext sportiv (a şi acesta un mod de a atrage publicul — î n.n.), dar construit după toate regulile genului — precizează regizorul Biţu Fancineanu. In consecinţă, un afiş pe care figurează doi autori consacraţi — Aurel Felea şi Sădi Rudeanu —şi trei compozitori nu mai puţin cunoscuţi: Aurel Giroveanu, Camelia Dăscălescu, Sile Dinicu. Să sperăm la prime audiţii de muzică uşoară? — Cel puţin 20. Interpretate de Marina Voica, Aurelian Andreescu, Cătălina Marinescu, Luigi Ionescu, Olimpia Panciu, George Enache, Mihai Constantinescu. Nădăjduiesc ca cel puţin cineva să fie fredonate la ieşirea din sală. Dar pretextul sportiv presupună şi un context satiric-umorisic, scheciurile şi cupletele cu adrese exacte, sesizate în viaţa cotidiană a oraşului, fiind încredinţate unor actori ce nu mai au nevoie de recomandare: Nicu Constantin, Al. Lulescu, Mihai Ciucă şi Unei debutante in comedie, Angela Moldovan. — Şi, totuşi, afişul invită la o competiţie sportivă... — Realizată, însă, cu mijloacele parodiei umoristice. Printre altele şi cu concursul corpului feminin de balet al teatrului, la frunte cu Cristina Dan și avînd un singur protagonist — Tudose Martinică — și acesta pe post de... arbitru. Așadar, un meci comico-muzical, din care, să sperăm, publicul nu va avea prea mult de pierdut. E. C. " D AVIZIER MUZICAL « Continuă mini-stagiunea Mozart. După cele trei (excelente) concerte dirijate de Carlo Zecchi la Studioul RadioteleviziuniI, la Sala mică a Palatului, sub egida Filarmonicii, incepe ciclul de 6 concerte extraordinare „Lucrări camerale de Mozart“ Cvartetul „Philarmonia“ (George Nicolescu — Teodor Tincu — Gheorghe Jalobeanu — Aurel Niculescu 4- H. Schneider) oficiază momentul inaugural (asta-seara ora 20) cu un program cuprinzînd Cvartetul în Do major K.V. 465, Cvartetul in Si bemol-major K.V. 589, Cvintetul in sol minor cu două viole K.V. 516, e Mircea Cristescu, neinspirat servit săptămâna trecută la Ateneu cu un solist doar fotogenie tv. cronica), se revanşează în concertul de joi (ora 20) la Studioul Radioteleviziunii, o amplă lucrare românească in primă audiţie (Simfonia a VIll-a „Luceafărul“, pentru orchestră, cor mixt şi orgă de Wilhelm Berger), un solist sigur (Liana Şerbescu) într-o piesă de larg interes (Concertul nr. 1 în mi minor pentru pian şi orchestră de Chopin) şi Brahms (Simfonia a ii-a vn Fa major). fine (ora 20) in sala studio a Ateneului, încă o seară din ciclul . (cu minime şi maxime) „Tineri interpreţi pe scenele Filarmonicii“. Un recital de pian cu piese de Bach, Schumann, Stravinski, Dan Constantinescu — prezentat de Elena Ducu Toncu, şi un recital de vioară (Leclair, Mozart, Enescu, Liszt—Oistrach) susţinut de Nicolae Bilciurescu acompaniat la pian da Marilena Dobreanea două formaţii camerale (formaţia vocală „Melos“ şi cvintetul de alămuri, „Armonia“) îşi asumă obligaţia de a susţine cel de al patrulea program din ciclul „Muzica de epocă” (Renaştere—Baroc) dedicat şcolii engleze, mai puţin cunoscută la noi. In program, lucrări de Robert Jones, Herule vin, Thomas Money, John Bennet, Daniel Purcell şi Henry Purcell, î neă un prestigios dirijor de ta Cluj pe podiumul Ateneului: T. Simon. T! ... _ _ __________ _ JL mll Simon. Alfred Alessandrescu — „Acteon", de două ori Wagner (Preludiu la „Lohengrin“, Intrarea zeilor In Walhalla din „Aurul Rinului”) Reger — Variaţiuni şi Fugă pe o temă de Mozart, o dată Dan Grigore (în Concertul pentru pian şi orchestră de Grieg) — în concertul de vineri repetat simbătă. Aurelian Octav Popa oferă luni 31 ianuarie (ora 20) la Sala mică a Palatului un recital de mare atracţie. 5 lucrări în primă audiţie: Pierre Boulez « „Domaines“, Petar Bergamond» „Concerte abbreviate“, Hans Ulrich Lehmann — „Monodie“ (clarinet solo), Alexandru Paşcanu — „Balada“ (clarinet şi clavecin), Eugen Wendel „Fuziune“ (clarinet şi pian). Rapsodie de Debussy, Sonatina de Honegger, Sonata de Poulene (clarinet şi pian). La plan şi clavecin — Alexandrina Zorneanu. PREFAŢĂ LA JURNALUL GALERIILOR . Galeriile „Apollo“ vor găzdui de miercuri, 26 ianuarie, o expoziţie de grup, întrunind lucrările a trei plasticieni. Este vorba de pictorul Alexandru Ţipoia, de graficianul Vasile Dobrian şi de sculptorul Ion Jiga. Vasile Dobrian, a cărui altă expoziţie a putut fi văzută sau foarte puţin timp în urmă, în foaierul Teatrului de comedie — ne vorbeşte... în numele tuturor: „O expoziţie de grup presupune preocupări şi tehnici diferite, în măsură să contureze personalitatea fiecărui expozant. Cea pe care o deschidem peste cîteva zile va căuta, dincolo de comuniunea spirituală ce ne leagă de peste trei decenii, să fie foarte variată şi sperăm că tocmai această lipsă de unitate va stîrni interesul. Ceea ce aş putea consemna, însă, ca trăsătura comună este faptul că toţi am căutat să surprindem in lucrările noastre detalii cît mai semnificative din problematica umană, a vieţii. Dar, asemenea oamenilor de teatru, caree în ajunul premierei, afişează cea mai surprinzătoare tăcere, daţi-ne voie să le urmăm exemplul...“ . Deosebit de interesantă se auunţă a fi expoziţia al cărui vernisaj va avea loc vineri, 28 ianuarie, la Galeriile .,Galateea“. Ionela Manolescu, autoarea lucrărilor, și-a propus să realizeze, prin mijloace specifice artei decorative, ilustrarea unor lucrări ale literaturii noastre vechi, precum şi a cîtorva balade inedite de Francois Villon. D. P. INFORMAŢIA BUCUREŞTIULUI „Şcoala din Humuleşti“ Piesa lui Ion Luca, „Şcoala din Humuleşti“, va îmbogăţi, de vineri 28 ianuarie, repertoriul Teatrului „Ion Creangă“, prin spectacolul montat de Ghebal Georgescu şi având ca interpreţi pe Ion Iile Ion, Natalia Arsene, Costache Birulba, Anda Teodorescu, Natalia Lefescu, Valentin Zaharescu, Gh. Tomescu, Gh. Angheluţă, Cicerone Ionescu, Horea Benea, Manea Enache, Ion Enache, Aura Andriţoiu, Tatiana Terebletea, Luiza Radu, Pompilia Vasiu, Tudor Heria, Julieta Mărculescu. ^ ^ La una din repetiţiile generale, ne-am adresat directorului teatrului. ION LU— E vorba de o dramatizare după „Amintiri din copilărie” 7 — Deşi piesa ne poartă in lumea copilăriei lui Ion Creangă şi cuprinde fragmente din cunoscuta sa carte, trebuie spus de la Început că nu este pur şi simplu o dramatizare a „Amintirilor din copilărie“. Dramaturgul Ion Luca a realizat o piesă inedită, în care pe prim plan se situează naşterea şcolii din Humuleşti. Pornind de la acest fapt piesa ţinteşte să evidenţieze frămintările care au dus la naşterea şcolii româneşti pe plan naţional. „ Ştim câ la realizarea spectacolului a contribuit şi secţia de teatru a Palatului pionierilor, în ce a constat această colaborare 7 — Spectacolul cu „Şcoala din Humuleşti» reprezintă prima noastră colaborare cu secţia de teatru a Palatului pionierilor, care ne-a oferit, in afara grupului de copii care interpretează „clasa“ lui Ionică, pe regizorul Ghebal Georgescu şi pe scenografa Alice Popescu. Pentru rolul lui Ionică am apelat din nou la un colaborator fidel al teatrului nostru, talentatul Valentin Zaharescu care, în pofida viratei lui fragede, dovedeşte o remarcabilă profesionalitate. Ion Golea Evenimentul cinematografic •Afișul acestei săptămlni e deschis de o premieră restantă de săptămlna trecută comedia maghiară NEÎNFRICATUL GYULA, VARA ȘI IARNA. Iar dacă nu va fi cumva la rîndul său (conform unui obicei la ordinea zilei) aminat pentru săptămîna ce vine, vom putea vedea în zilele următoare un film cu Anthony Quinn ULTIMUL RĂZBOINIC (producţie S.U.A., în regia lui Carol Reed). • După experienţele — încununate de succes — în filmul istoric, echipa Titus Popovici—Sergiu Nicolaescu își încearcă puterile într-o ecranizare în culori — a nuvelei Moartea lui Iou de Titus Popovici. Titlul filmului sună ceva mai complicat : ATUNCI I-AM CONDAMNAT PE TOŢI LA MOARTE. Distribuţia e preluată, în parte, din Mihai Viteazul : Amza Pellea (într-un rol care ne va demonstra cît de puţin il cunoaştem încă), Ion Besoiu, Ioana Bulca, Maria-Clara Sebök şi regizorul însuşi. Ii vom revedea apoi, cu prilejul acestei premiere, pe Iurie Darie, Gh. Dinică, Octavian Cotescu, Şt. Mihăilescu-Brăila, Eliza Petrăchescu, Ernest Maftei. Şi — atenţie ! — vom asculta din nou muzica lui Tiberiu Olah. • Şirul adaptărilor după Fenimore Cooper turnate pe platourile de la Buftea işi adaugă Încă un titlu, AVENTURI ÎN ONTARIO, coproducţie Franco-London Film — O.R.T.F. Deropa cu participarea studioului „Bucureşti“. Jaques Remy Paul Andreata şi Maurice Bessy şi-au dat mina pentru a aşterne pe turile aventurile vînătorului Nat Rumpo şi ale prietenului său, mohicanul Chingaehgook. Sergiu Nicolaescu semnează regia in colaborare cu Jean Dreville. După cum André Zarra împarte cu George Cornea răspunderea pentru imaginea filmului. In distribuţie, alături de actorii străini Helmuth Lange, Pierre Massimi, Juliette Villard — cîteva prezenţe româneşti : Simona Bondoc, Czeh Szabó. în ziua de 24 ianuarie — în urmă cu 113 ani — a fost înfăptuită unirea Ţării Româneşti cu Moldova, eveniment de importanţă deosebită pentru istoria patriei şi a poporului român. Prin unirea din 1859 s-au pus bazele statului naţional român, a cărei întregire avea să aibă loc peste alte şase decenii. Pagina glorioasă înscrisă la 21 ianuarie nu este un act izolat ori un produs al întîmplării, ea constituie rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric, proces care s-a maturizat în condiţiile destrămării feudalismului, ele dezvoltării forţelor de producţie capitaliste, în condiţiile formării naţiunii române. Unirea a devenit posibilă cînd ideea conştiinţei unităţii naţionale a cuprins masele largi populare şi le-a înflăcărat la luptă pentru realizarea acestui grandios ideal. Conştiinţa comunităţii de origină, de neam şi limbă, întărită de relaţiile economice, politice şi culturale dintre cele trei ţări române, a alimentat continuu şi a consolidat, in fapt, unitatea poporului român. Legăturile economice s-au îmbinat adesea cu interesele comune de apărare a gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor străini Astfel, îndeosebi în lupta împotriva dominaţiei otomane, s-au întreprins numeroase acţiuni cu forţe unite din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Luptele antiotomane conduse de Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sunt exemple grăitoare în acest sens. Idem comunităţii de neam şi limbă a fost îmbrăţişată cu înflăcărare şi demonstrată convingător în scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, în operele lui Dimitrie Cantemir sau nu ale reprezentanţilor Şcolii Ardelene — Samuel Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleamţ. Intensificarea schimburilor culturale a contribuit la alcătuirea unei limbi literare unitare şi a unei comunităţi de cultură care, o dată cu ascensiunea capitalismului, va constitui o componentă de bază la formarea naţiunii române, implicit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, din decembrie 1844, Gheorghe Bariţiu scrie următoarele : „Unirea şi unitatea naţională sunt bunuri mari... care nu cer mai mult decit voinţa tare de a fi şi a rămine un singur popor.. toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi păstrate din străbuni şi veacuri, toţi fii ai unui popor... înflăcăraţi de libertatea patriei..” . Programul revoluţionarilor paşoptişti moldoveni refugiaţi la Eriîov prevedea „unirea Moldovei şi a Varaidei într-un singur stat neatirnat românesc”, iar în „Dorinţele partidei naţionale în Moldova“, redactate de M. Kogălniceanu la Cernăuţi, unde se refugiase, se sublinia că unirea Principatelor reprezintă „cheia lifără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional“. Scriindu-i lui Nicolae Bălcescu în august 1848, Vasile Alecsandri arăta că dorinţa cea mai înfocată a moldovenilor este „unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi constituţie”. Dar, deşi întregul popor român dorea să se unească într-o Românie modernă, condiţiile istorice — şi, mai ales, politica de expansiune şi dominaţie a marilor imperii feudale absolutiste înconjurătoare — nefiind favorabile unirii simulane a celor trei ţări, statul nostru naţional avea să se formeze treptat, primul pas pe această cale fiind unirea Moldovei şi Munteniei. Lupta poporului român pentru unire naţională, pe de o parte, şi, pe de altă parte, contradicţiile dintre marile puteri europene au făcut ca la congresul de pace de la Paris din 1851 (care a urmat războiului Crimeei), să se pună in discuţie şi problema Principatelor. La congres s-a hotărît ca poporul român să fie consultat în privinţa unirii prin convocarea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor adunări numite Divanuri ad-hoc Divanurile ad-hoc, convocate în toamna anului 1857, au votat, cu o zdrobitoare majoritate, unirea Principatelor Române, în şedinţa Divanului ad-hoc al Moldovei, din 7 octombrie cînd s-a votat Unirea, Mihail Kogălniceanu, vorbind in numele lui şi al altor deputaţi, a subliniat că „dorinţa prof. N. ADANILOAIE cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, acea care este sufletul generaţiei actuale, acea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legitimă şi neapărată, pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor omogen, identic ca nici un altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă... aceeaşi istorie... aceleaşi legi şi obiceiuri... aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit”. Deşi reprezentanţii tuturor claselor sociale, participanţi în divanuri, se pronunţaseră cu fermitate pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească, puterile europene, întrunite în vara anului 1858 într-o conferinţă la Paris, au admis numai o unire parţială, legislativă, a Principatelor, fiecare urmînd să-şi aleagă cite un domnitor, o adunare şi un guvern separat. Aceste condiţii vitrege au arătat poporului că numai prin acţiuni hotărite interne şi nu prin bunăvoinţa guvernelor străine îşi va putea făuri statul său naţional, în ciuda opreliştilor multiple din partea caimacamilor reacţionari, mişcarea unionistă a luat o amploare şi mai mare în toamna anului 1858, în Moldova, deputaţii „partidei naţionale”, folosind presiunea maselor de alegători şi contradicţiile din rîndul moşierimii conservatoare, au putut asigura, la 5 ianuarie 1859, alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza, revoluţionar paşoptist şi luptător înflăcărat pentru cauza Unirii, în Ţara Românească, datorită ingerinţelor electorale ale caimacamilor, pătrunsese, în Adunare, o majoritate conservatoare, partizană a fostului domnitor, Gh. Bibescu, pe care voia să-l realeagă. Minoritatea progresistă, formată din deputaţii partidei naţionale (unioniştii), avea, însă, de partea ei, masele populare orăşeneşti şi săteşti, care urmau să joace rolul hotărîtor în desfăşurarea evenimentelor. Caimacamii au ordonat măsuri drastice împotriva oricărei aglomerări de populaţie in preajma Adunării, dar, în pofida acestor măsuri, la 22 ianuarie 1859, cînd s-au întrunit deputaţii, circa 30 000 de oameni — meseriaşi, lucrători, comercianţi şi ţărani din satele din jurul Capitalei — înfruntînd prezenţa trupelor, au urcat pe dealul Mitropoliei. Ziaristul N. T. Orăşanu, martor ocular, relatează că „poporul nu mai reprezenta o adunătură de oameni, ci o rrine, ale cărei valuri abia se puteau mişca şi care ameninţa să năvălească pe uşi şi pe ferestre în Cameră ca să-şi susţină drepturile şi principiul In ziua de 24 ianuarie 1859, intr-o şedinţă secretă a Adunării elective, deputaţii unionişti au propus ca domn de Al. I. Cuza. Deputaţii conservatori, deşi au protestat iniţial, în cele din urmă au fost nevoiţi să cedeze voinţei de nestăvilit a maselor populare. La vestea alegerii lui Cuza, strigătele de bucurie ale mulţimii au străbătut văzduhul, La acele clipe de entuziasm naţional — scrie un participant — „tot Bucureştiul era în picioare, de la Filaret la Dealul Mitropoliei pină la Băneasa”. Şi din piepturile tuturor răsunau strigătele : „Trăiască Unirea! Trăiască Vodă Cuza ! Trăiască România una şi nedespărţită !” înfăptuirea actului de la 24 ianuarie — care a pus bazele României moderne — a avut un puternic ecou şi în rîndurile populaţiei din Transilvania. Ţărănimea, burghezia şi intelectualitatea română au salutat cu bucurie realizarea Unirii Principatelor. După 24 ianuarie, forţa de atracţie a tînărului stat naţional român asupra ardelenilor a sporit mereu. Subliniind că unirea celor două Principate a făcut să crească flacăra speranţei unirii tuturor românilor într-o singură țară, cărturarul ardelean Al. Papiu Marian arăta că „românii din Transilvania numai la Principate privesc". După trei ani de zile — la 24 ianuarie 1862 — s-a constituit primul guvern unic și prima adunare legiuitoare unică a statului național român. Tot atunci a fost fixată o singură capitală, Bucureştii In geografia politică a Europei a apărut numele unui nou stat naţional — numele patriei noastre — România. Actul măreţ din 24 ianuarie 1859 a deschis o nouă etapă in dezvoltarea istorică a poporului român, fiind urmat de adinei prefaceri pe plan economic, social, politic şi cultural, în perioada domniei lui Cuza au fost înfăptuite o serie de reforme structurale (administrativă, şcolară, juridică, agrară, militară etc.), care au modernizat statul şi au contribuit la progresul României pe toate ţărimurile. Unirea din 1859, întărind forţa politică, economică şi militară a statului român, a constituit o premisă pentru cucerirea independenţei naţionale, în 1877, implicit pentru unirea cea mare, din 1918, în cadrul statului unitar român au crescut, vertiginos, forţele de producţie, s-a dezvoltat clasa muncitoare, care a preluat şi ridicat pe o treaptă mai înaltă cele mai nobile tradiţii ale luptei pentru unitate naţională şi pentru progres social-politic. Idealurile măreţe, pentru care au luptat patrioţii înflăcăraţi, militanţi pentru cauza unirii şi a formării statului nostru naţional modern, îşi găsesc astăzi în România socialistă întruchiparea pe un plan superior, în noile condiţii istorice — create prin politica înţeleaptă a P.C.R. — poporul nostru cinsteşte cum se cuvine memoria luptătorilor pentru înfăptuirea României moderne, aşezîndu-i pe aceştia în pantheonul istoriei naţionale, o pagină glorioasă în istoria României Improvizaţie precara împrumutind o reţetă de nedezminţit succes, cea a varietăţilor, ARIA şi-a început umil comod, organizind la Sala Palatului o suită de spectacole-divertisment. Un titlu şocant la prima lectură, dar nespunînd nimic celui care asistă la reprezentaţii („Albă ca Zăpada şi cei şapte invadatori(1), clteva capete de afiş din sfera comediei şi muzicii uşoare, o oră accesibilă tuturor interpreţilor (18) şi casa de bilete a fost asaltată. Dar după gong ? Clteva scheciuri şi cuplete satirice, izbutite (de Grigore Pop şi Radu Zaharescu), un prezentator agreabil (Dumitru Furdui), pe care inconsistenţa textului, Urmărind zadarnic să demonstreze că titlul ar avea vreo legătură cu spectacolul, nu l-a făcut mai puţin dezinvolt, un excelent micro-recital Anda Călugăreanu, altul, mai puţin aplaudat, al Marinei Voica şi,... cam atit. Desigur, ne-au amuzat, pe texte propriii Toma Caragiu şi Amza Pellea, nu ne-au zamăgit nici N. Stroe sau florinciulescu, dar toate momentele, notai in sine, au fost azvirtite inse, intr-o „ordine” pe care, probabil, ri zorul Mircea Dan o „fixa” in culise, după sosirea interpreţilor. De unde senzaţia d de improvizaţiei, de reprezentaţie încropită la faţa locului, fără gradaţie şi măsură, incit finalul a fost, pe drept cuvînt, confundat de majoritatea publicului (cel puţin în seara de joi, 20 ianuarie) cu antractul. Dincolo de precaritatea unui asemenea spectacol, ne întrebăm dacă astfel de manifestări îşi găsesc rostul in programul ARIA, agenţia de impresariat artistic, chemată, în primul rînd, să faciliteze publicului nostru întilniri cu artişti şi ansambluri de peste hotare. Oricum, sărăcia afişului de munee nu poate fi compensată prin asemenea spectacole de larg consum însăilate la repezeală. E. Comarnescu CRO//C/ * CROA//C/ * CROA//C/ * CROA//C/ DE CE „ELECTRA“? Despre profilul Teatrului Elon Creangă" s-a discutat nu o dată. Deci s-ar părea că in privința rostului scenei conduse de către talentatul actor Ion Lucian, totul e clar: ea se adresează copiilor și tineretului, deci trebuie să aibă un repertoriu corespunzător. Şi, ca să fim drepţi, mica sală de lingă Piaţa Cosmonauţilor şi-a asigurat un public al ei, trupa are un număr de actori buni şi specializaţi in dialogul cu copiii, a creat legături cu şcoli şi organizaţiile de tineret şi pionieri, realizind spectacole jucate cu succes chiar şi peste hotare. Acestea sunt realităţi Incontestabile. Dar tot atât de incontestabil e faptul că nu totdeauna repertoriul a fost la înălţime, că s-au reprezentat destule piese slabe, iar realizările scenice s-au dovedit de calitate inegală. Cauzele sunt multiple: penuria dramaturgiei pentru cei mici şi adolescenţi, dificultăţi legate de compoziţia ansamblului cînd e vorba de a aborda texte mai pretenţioase, condiţii tehnice nesatisfăcătoare, începind chiar cu o sală improprie etc. etc. Cu toate strudienţele conducerii, problema a rămas deschisă. Ba s-a mai adăugat şi un alt aspect : dacă pentru copil, Teatrul „Ion Creangă“ a montat spectacole meritorii, pentru adolescenţi nu constituie încă un punct de atracţie. S-a discutat chiar dacă e nevoie sau nu de un teatru special pentru copii şi tineret, considerînd că toate teatrele noastre au sarcina de a creşte noi generaţii de spectatori. De altfel, in ţară, repertoriile ţin, in mai mare sau mai mică măsură, seama de această sarcină. Atunci de ce n-ar fi şi Teatrul „Ion Creangă” o scenă obişnuită ? Evident, cu Un repertoriu ceva mai profilat decit, al celorlalte, totuşi mai larg decit pină acum, avead in vedere că există şi o nevoie a actorilor de a nu se unilateraliza. Se pare că acest punct de vedere a avut ciştig de cauză, deoarece in repertoriul actualei stagiuni, dat publicităţii în octombrie 1971, figurau următoarele titluri : Snoave cu măşti de Ion Lucian şi Virgil Puicea. N-a fost in zadar de Al. Mirtidan, după romanul lui Al. Şipftrco, Iaşii (Regmawl de V. Alecsandri, Şcoala din Humuleşti de Ion Luca după Creangă, Schiţe de I. L. Caragiale, Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare, Soldăţelul de plumb de Saşa Lichy, Cidul de Corneille şi S Iulie de Şatrow.. După cum se vede, un program variat, atractiv şi educativ totodată, capabil să dea posibilitatea actorilor să se afirme şi în opere ale teatrului clasic, vădind preocuparea de a solicita în mare măsură autorii dramatici in vederea îmbogăţirii repertoriului original. Spre surpriza noastră, am fost insă poftiţi zilele trecute la un spectacol cu... Electra de Sofocle. Mărturisesc că n-am înţeles raţiunea montării acestei tragedii pe scena Teatrului „Ion Creangă”, în primul rînd pentru că reprezentarea anticilor ridică probleme aproape de neînvins chiar unor ansambluri mai antrenate, necesitând o pregătire specială. Spectacolul pus în scenă de N. Al. Toscani e lucrat cu acuratețe, iar actorii in special interpreta principală, Natalia Arseniev au făcut eforturi vizibile, în general Insă, textul a depăşit simţitor posibilităţile teatrului. Mă întreb, apoi, dacă dincolo de modul realizării, alegerea a fost din cele mai potrivite pentru tinerii spectatori, cu atit mai mult cu cit capodopera lui Sofocle de o zguduitoare violenţă nu e explicată nici măcar in programul de sală (intitulat „program provizoriu”), nefiind situată în contextul ei istoric. Ar fi, cred, mai educativ dacă s-ar organiza in fiecare stagiune un ciclu de conferinţe cu exemplificări.’ S-ar putea realiza periodic asemenea manifestări, trecînd în revistă diferite epoci din istoria teatrului (începind chiar cu teatrul antic) Fragmentele interpretate ar da satisfacţie şi actorilor puşi in faţa unor sarcini mai puţin dificile decit, susţinerea unui întreg spectacol. Astfel de matinee ar completa repertoriul şi ar contribui la cultura spectatorilor. Nu e puţin să-ţi propui într-o stagiune Mult zgomot pentru nimic şi C'ttll, s-ar putea chiar să fie prea greu deodată. De ce atunci Electra? Nu e saltul prea mare’ Trwism Sdinary Concertul dirijat de Mircea Cristescu la Filarmonică a debutat cu prima audiţie bucureşteană a Cantatei a II-a „Stejarul lui Horia“ de Cornel Ţăranu. Deşi lucrarea nu reflectă stadiul actual al evoluţiei compozitorului clujean (a fost scrisă în 1964, când a avut loc şi prima ei audiţie absolută la Cluj), ea poartă totuşi multe din însemnele caracteristice ale scriiturii sale, printre care conciziunea limbajului, transparenţa orchestraţiei, aspectul cvasi-improvizatoric al desfăşurării discursului muzical, filonul liric al inspiraţiei. Cantata ilustrează, prin mijloacele orchestrei simfonice şiale unui cor de femei, cele trei strofe ale poeziei dedicate de Leonida Neamţu legendarului stejar al lui Horia, cel care „a uitat să moară“, deoarece „Poate îşi are cuibul albăstrui / Măria sa Timpul sub coroana lui”. Frumoasa evocare a poetului şi-a găsit, datorită lui Cornel Ţăranu, un echivalent muzical adecvat, întreaga lucrare fiind străbătută de o molcomă aură de legendă. Execuţia corului (pregătit de Vasile Pântea) a corespuns cerinţelor partiturii ; s-a cîntat curat, cu o dinamică restrinsă şi o dicţiune clară. Fără a constitui o culme a creaţiei lui Cornel Ţăranu, cantata „Stejarul lui Horia" îşi află locul ei bine determinat in evoluţia scrisului său muzical. în restul programului, Mircea Cristescu ne-a oferit două lucrări alese din literatura muzicală universală a secolului nostru : una de interes limitat ca originalitate a limbajului (suita din băietul „Sărutul zinei“ de Stravinski, compus în 1928 în semn de Omagiu pentru Ceaikovski şi ca atare impregnat de tematică şi de factură stilistică ceaikovskiană), cealaltă definitorie pentru epoca maturităţii creatoare a lui Debussy („Marea“). De altfel, şi din punctul de vedere al interpretării orchestrale, „Marea“ s-a situat mai aproape de nivelul exigenţelor. Deşi s-ar putea imagina o frazare mai suplă, mai unduitoare, o viziune mai net „impresionistă“, versiunea concepută de Mircea Cristescu a satisfăcut, prin vitalitate și prin realizarea virtuoasă de ansamblu a orchestrei. Solistul serii a fost tânărul violonist austriac (In vârstă de 20 de ani) Thomas Christian, prezentat in programul de sală drept un fel de „copil minune", care a cucerit la o virală fragedă publicul din Europa, America şi Australia , se pomeneşte acolo şi un citat din presă, potrivit căruia „cîntă Paganini ca un diavol“. Nu ştim exact în ce mod interpretează diavolii muzica lui Paganini, dar Thomas Christian o cîntă cu un gust artistic din cele mai dubioase, omiţind note, nerespectînd măsura, „aruncîndu-se“ in vîrtejul focurilor de artificii ale frazelor paganiniene cu un dispreţ total al indicaţiilor partiturii şi — in general vorbind — al Muzicii. Cum s-a ajuns oare la invitarea unui asemenea solist la prima orchestră simfonică a ţării 7 E. Elian SIMFONICUL fILARMONICII • Cerdioscop la nivel mediu Perfecţionarea pregătirii pr (Urmare din pag. 1) De asemenea, pentru personalul tehnicadministrativ — Ingineri, maiştri, tehnicieni, normatori, economişti şi cadre cu pregătire medie — am utilizat atît formula cursurilor, cît şi pe cea a studiului Individual. Pentru o primă etapă, se poate aprecia că atît sub aspectul angajării colectivului de salariaţi, cât şi în ceea ce priveşte diversificarea în funcţie de specificul de activitate, la uzina „Timpuri noi“ s-a acţionat prompt şi eficace, în principiu, aceeaşi preocupare pentru perfecţionarea profesională am întilnit-o şi la uzina de ţevi „REPUBLICA”. Aici, celor 7 cursuri iniţiale pentru muncitori, profilate pe meserii — finisatori laminate-trefilate, laminatori ţevi, strungari, lăcătuşi, electricieni, maşinişti poduri rulante şi controlori de calitate — li s-a adăugat în această lună încă unul destinat celor din cadrul atelierului de aparate pentru măsură şi control, ceea ce — în contextul atenţiei majore ce trebuie acordate calităţii produselor — ni se pare deosebit de important. Dar nu putem trece peste faptul că, în totalul cursanţilor, numărul celor afectaţi meseriilor de bază — finisatori laminatetrefilate — este foarte redus, de numai 10 la sută. — Intr-adevăr — recunoaşte tov. Florian Panaitescu, şeful biroului de învățămînt — necesităţile sint mai mari, dar acestea au fost posibilităţile noastre in actuala etapă. Apropo de necesităţi , noi am spune mult mai mari ; in ceea ce priveşte posibilităţile — solicitările muncitorilor în această direcţie sînt, edificatoare — ele se cer create cît mai operativ, argumentul „etapei actuale” neputînd fi decit de... etapă. Cînd formalismul îşi face joc Ne aflăm la FABRICA DE PRODUSE ZAHAROASE — Bucureşti. Aici acţiunea de reciclare pentru muncitorii direct productivi nici măcar nu a început... — Nu găsiţi că aţi întârziat 7 — Puţin — ne răspunde tov. I. Fluieraru, Inginer şef al fabricii. Am vrut si punem bine la punct toate problemele care se cer soluţionate — cursurile care se vor desfăşura, programele analitice, fixarea lectorilor ş.a.m.d. Nu minimalizăm importanţa care trebuie acordată pregătirii, dar nici nu putem accepta rolul de „paravan” ce i se atribuie Credem — iar faptele o dovedesc că întârzierea se datorează insuficientei preocupări acordate de Conducerea întreprinderii acestei probleme deosebit de importante. Dar iată argumentele noastre. De organizarea acţiunii s-a ocupat iniţial biroul personalinvăţămintnormal, aşa cum am intilnit de altfel in toate unităţile vizitate), apoi serviciul organizarea producţiei şi a muncii, fapt care a diminuat substanţial responsabilităţile. Nu întîmplator lectorii nu erau incă definitivaţi, nu se ştia care dintre cursurile preconizate — şi la ce dată — vor începe în prima etapă. Aşadar, ,,buna pregătire“ este doar un„ pregătire, ceea ce — parafrazîndu-l pe inginerul şef al fabricii — este mai mult decit „puţin“ . Aşa după cum o dovedeşte activitatea practică, modalităţile de organizare a cursurilor de perfecţionare sunt diverse, unităţile puţind opta pentru onoare dintre ee. Cu o condiţie : a fi realizat obiectivul cardinal — eficienţa. La întreprinderea „MUNCA TEXTILA“ cursurile pentru muncitori — este cuprins doar un sfert din efectivul acestora — se bazează pe studiul Individual. S-au alcătuit tematica şi bibliografia necesare, care au fost distribuite fiecărui cursant. Periodic, la două luni, o examinare gen extemporal îşi propune să verifice cunoştinţele dobîndite pe parcurs. — Această formă se înscrie in spiritul prevederilor legislaţiei in vigoare — ne spune tov. Renene Coman, Inginer şef al fabricii. Am adoptat-o, deoarece aveam un număr redus de muncitori — sub 15 — pe un anume curs. Trebuie să mărturisim că declaraţia consemnată, acoperirea legală invocată practic fără motiv, ne-a „semnalizat“ de la început existenţa unor — să le spunem incertitudini, într-adevăr, consultind cîţiva dintre cursanţi am reţinut că se întîmpină serioase dificultăţi în desfăşurarea studiului. „Procurarea materialului bibliografic este dificilă — ne-a spus, printre alţii, muncitorul reglor Florea Bocea. Pe de altă parte, pe baza experienţei de pină acum, consider ca modalitatea de examinare este sumară, deci de minimă eficienţă. Introducerea unor seminarii în care să poată fi dezbătute problemele tematice mi se pare absolut necesară”. Iată, cum o idee organizatorică — să admitem că ea corespunde condiţiilor de la „Munca textilă" — nu are finalitate deoarece între ceea ce s-a gîndit iniţial şi ce s-a realizat există mari diferenţe, determinate credem, de formalismul apărut in activitatea concretă. Este inexplicabil de ce în condiţiile în care s-a optat pentru studiul individual nu s-au luat măsuri ca prin biblioteca tehnică, sau printr-o altă modalitate, să se asigure materialul bibliografic necesar. Ca să nu mai vorbim de formalismul discuțiilor de control... Oare relevind chiar numai aceste două aspecte , conducerea întreprinderii nu consideră că trebuie sâ revadă conceptul de organizare a procesului de perfecţionare a pregătirii profesionale pentru a-i asigura o optimă desfăşurare ? In ceea ce priveşte problema numărului mic de oameni dintr-o anume meserie ce pot fi cuprinşi Intr-o formă de dezvoltare a cunoştinţelor profesionale — cum ea apare şi în alte unităţi — am socotit necesar să aflăm şi un alt punct de vedere. — Sunt de părere — ne spune tov. Gheorghe Pascale, directorul fabricii de bere „GRIVIŢA“ — că în cazul acestor meserii — electricieni, fochişti, sudori etc. — să fie organizate cursuri centralizate la nivel teritorial sau, eventual, de ramură. Desigur, modalităţile de organizare a Cursurilor de perfecţionare profesională nu constituie decât prima treaptă în complexitatea problematicii pe care aceasta o incumbă. Dar despre celelalte aspecte principale — tematica abordată, selectarea cursanților, calitatea lectoratelor ~ în numărul viitor."