Luceafărul, iulie-decembrie 1967 (Anul 10, nr. 26-51)

1967-07-01 / nr. 26

Sextil Puşcariu Anul acesta s-au împlinit , 90 de ani de la naşterea lingvistu­lui român de renume mondial, Sextil Puşcariu. Personalitatea lui de profe­sor şi savant este strîns legată pentru mine de unele amintiri care i-au fixat un rol afectiv deosebit în viaţa şi activitatea mea, ca, desigur, a celor mai mulţi dintre foştii săi elevi. Cind, în toamna anului 1528, m-am înscris­ la secţia de lim­ba şi literatura română a Fa­cultăţii de litere din Cluj, a­­ceastă secţie avea ca profesori pe lingviştii Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Nicolae Dră­­ganu, George Giuglea Şi pe is­toricul literar Gheorghe Bog­­dan-Duică, tot­­ personalităţi culturale şi ştiinţifice de mare prestigiu. Dar oricine ar fi în­şirat numele lor punea, totdea­una, în frunte, pe Sextil Puş­cariu, care se bucura de cea mai mare notorietate ca savant şi profesor. Lingvistica românească era dominată atunci de prestigiul lui Ovid Densusianu la Bucu­reşti, Alexandru Philippide la Iaşi şi Sextil Puşcariu la Cluj. Fiecare din facultăţile de litere ale acestor trei centre universitare se mîndreau şi rivalizau între ele, invocînd autoritatea unuia sau altuia dintre cei trei mari lingvişti. Contemporanii făceau adeseori judecăţi de valoare asupra lor, căutînd să stabilească o ierarhie a meritelor lor ştiin­ţifice. In fapt, toţi trei aduseseră contribuţii excepţionale la studiul limbii române, astfel incit comparaţia între ei nu-i umbrea pe nici unul. Pentru noi, studenţii de la Cluj de acum aproape patru decenii. Sextil Puşcariu, care fusese primul rector al Uni­versităţii din Cluj, înfiinţată în 1919, şi organizatorul acesteia, era aproape un miracol în ascensiunea ştiinţifică. Ştiam că, după studii temeinice făcute în Germania cu Gustav Weigand şi în Franţa cu Gaston Paris, a ajuns, la vîrsta de 25 de ani, docent la Universitatea din Viena, la catedra de lingvistică romanică, pe care o conducea marele roma­nist Wilhelm Meyer-Lübke, iar la vîrsta de 27 de ani, pro­fesor de limba română la Universitatea germană din Cer­năuţi, la aceeaşi vîrstă fiind ales şi membru corespondent al Academiei Române şi însărcinat de aceasta cu elaborarea marelui Dicţionar al limbii române, început dar neterminat, de Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Din acest Dicţionar, în forma în care s-a lucrat sub conducerea lui Sextil Puşcariu, erau apărute, în 1928, aproape trei mari volume, rămase pînă­­ astăzi o sursă clasică, definitivă, pentru explicarea cuvin­telor limbii române. Sextil Puşcariu se bucura atunci, ca şi după aceea, de un mare prestigiu în faţa lumii savante din străinătate, nu­mele lui ajungînd de notorietate ştiinţifică mondială. Pe cînd Al. Philippide se afirmase ca mare erudit mai mult pe plan intern, iar Ovid Densusianu, după succesul obţinut, în tinereţe, cu Histoire de la langue roumaine, a întreţinut o tot mai redusă colaborare la publicaţiile de specialitate străine, Sextil Puşcariu a întreţinut, toată viaţa, o intensă legătură de colaborare cu publicaţiile şi savanţii străini. In 1937, el a fost ales membru al Academiei Germane de Şti­inţe din Berlin, demnitate pe care n-o mai deţinuse nici un român, de la Dimitrie Cantemir, din secolul al XVllI-lea, încoace. In 1937, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, şi-au dat ade­ziunea la „Tabula gratulatoria" volumului „Etudes de lin­­guistique roumaine“ cei mai remarcabili romanişti ai epocii. In acelaşi an, Sextil Puşcariu a fost ales membru în Co­mitetul permanent internaţional de lingvistică. Dintre ling­viştii români, el a fost cel mai activ colaborator al revis­telor străine de lingvistică : ,,Zeitschrift für romanische Philologie", „Kritischer Jahresbericht“, „Literaturblatt für romanische und slavische Philologie“, „Revue de linguistique romane“, „Revue des langues romanes“ ş.a. Ca profesor, Sextil Puşcariu a fost una din cele mai im­punătoare figuri ale învăţămîntului românesc. Lecţiile lui se remarcau prin siguranţa şi limpezimea desăvîrşite cu care explica faptele de limbă, făcîndu-le atrăgătoare chiar pe cele mai aride, stîrnind interesul pentru ele prin obser­vaţii surprinzătoare, legate adesea, de viaţă, de ceea ce­ se petrece sub ochii vorbitorilor, fără ca cei mai mulţi dintre ei să-şi dea, în general, seama. Un alt element care impresiona la Sextil Puşcariu a fost regularitatea cu care îşi finea cursurile şi exactitatea cu care intra în sala de curs. Acest exemplu de disciplină şi punctualitate a ştiut să-l imprime atît studenţilor cit şi colaboratorilor lui, considerîndu-l un element indispensabil în munca ştiinţifică şi didactică. Un aspect al activităţii lui Sextil Puşcariu, care merită să fie pus intr-un relief deosebit, este crearea, la Cluj, în 1920, a „Muzeului Limbii Române", primul institut de cer­cetări lingvistice din România. „Muzeul Limbii Române" a fost atelierul de lucru în care s-au elaborat lucrările de interes naţional, Dicţionarul Academiei Române, Atlasul lingvistic român şi revista Dacoromania, din care, între 1920—1948, au apărut 13 volume de cîte aproape 1 000 de pagini fiecare. ,,Muzeul Limbii Române“ a fost în aceeaşi perioadă centrul ştiinţific al şcolii lingvistice clujene care a cuprins în sinul ei lingvişti şi filologi de seamă, legaţi între ei printr-un admirabil spirit de colaborare, creat şi întreţinut de Sextil Puşcariu. Actualul Institut de lingvis­tică din Cluj al Academiei Republicii Socialiste România desfăşoară astăzi o activitate rodnică, datorită, in mare mă­sură, tradiţiei de muncă şi colaborare a „Muzeului Limbii Române", creată de Sextil Puşcariu. Concepţia lingvistică de bază a lui Sextil Puşcariu a fost cea pozitivistă, a neogramaticilor , adunarea de cit mai numeroase fapte, gruparea acestora după legăturile lor fi­reşti, explicarea lor minuţioasă şi formularea de ge­neralizări rezultate din fapte. Convingerea lui era că „pentru fenomenul lingvistic nu există, de obicei, o singură, ci mai multe posibilităţi de explicare“. De aceea, pornind de la neogram­atici in cercetarea riguroasă a faptelor de limbă, el şi-a completat mereu perspectiva de apreciere a lor, ca şi metodele de cercetare. De la nelingvişti şi-a în­suşit îndoiala cu privire la rigurozitatea legilor de evoluţie a limbii în care credeau neogramaticii, de la şcoala etno­­psihologică a lui Wundt, rolul factorului psihofiziologic în actul lingvistic, de la Vossler, rolul artistului creator în îmbogăţirea limbii, de la Ferdinand de Saussure şi Antoine Meillet, interesul pentru cunoaşterea elementului social în limbă, de la Gustav Weigand şi Jules Gilléron, principiile şi tehnica­ geografiei lingvistice, de la W. Meyer-Lübke, principiile moderne ale lexicologiei şi lexicografiei, de la Abatele Rousselot interesul pentru cercetările de fonetică experimentală, de la şcoala fonologiei din Praga, interesul pentru rolul funcţional al sunetelor limbii. Această vastă per­spectivă, care nu trebuie confundată cu un eclectism empiric, lipsit de unitatea unei concepţii lingvistice, i-a dat posibi­litatea să aducă, în cele peste 400 de studii ale sale, con­tribuţii importante în toate domeniile lingvisticii: istoria limbii, lingvistică generală, lexicologie, lexicografie, fonetică, fonologie, gramatică, derivaţie, ortografie, dialectologie, geo­grafie lingvistică, stilistică, toponimie, antroponimie, filolo­gie, istorie literară. Nici un alt lingvist român, pînă la el, nu se afirmase în domenii atit de variate ale lingvisticii. O sursă fundamentală pentru cunoaşterea concepţiei sale lingvistice este colecţia revistei „Dacoromania", în care el a întreţinut, timp de 20 de ani, două rubrici importante: Din perspectiva Dicţionarului şi de marginea cărţilor, care cuprind o mare bogăţie de fapte, comentarii, sugestii şi luări de poziţie in problemele esenţiale ale lingvisticii ro­mâne, romanice şi generale. Interesul central şi definitoriu al bogatei activităţi a lui Sextil Puşcariu a fost în permanenţă, limba română, con­­tinuînd tradiţia consacrată de Şcoala ardeleană, care a fixat lingvisticii române, de la începuturile ei, ca obiect principal, dacă nu exclusiv, studiul limbii naţionale. Dintre lucrările lui cele mai remarcabile, care servesc şi vor servi încă multă vreme ca izvoare sigure de fapte şi de interpretări privind limba română, menţionăm, în primul rînd, Dicţionarul limbii române, elaborat din însărcinarea Academiei Române, din care au apărut, sub conducerea lui, Uterele A —C şi F — L, în trei mari volume, constituind cam o treime din întreaga lucrare proiectată. Fiecare articol al Dicţionarului cuprinde expunerea tuturor aspectelor cu­­vîntului, evoluţia formei şi sensurilor lui de la origine pînă astăzi, funcţiunile lui gramaticale şi stilistice, bogat ilustrate cu citate din literatura română veche şi nouă. Pentru a putea fi apreciată complexitatea perspectivei sub care este privit fiecare cuvînt în acest Dicţionar este destul să men­ţionăm, spre exemplu, că verbul „a face“ ocupă 36 de co­loane. A doua operă pe care Sextil Puşcariu a socotit-o, pe drept cuvînt, titlul de mîndrie al său şi al şcolii lingvistice de la Cluj, creată de el, a fost Atlasul lingvistic român. Con­ceput în 10 volume, pe baze ştiinţifice moderne, folosind experienţa cîştigată în eliberarea tuturor celorlalte atlase romanice. Atlasul lingvistic român constituie o cucerire din­tre cele mai de seamă ale lingvisticii româneşti şi ale pres­tigiului ei internaţional. Această lucrare oglindeşte o fază importantă din istoria limbii române, şi anume, cea dintre cele două războaie mondiale, cînd abia începuse procesul de unificare a ei sub influenţa nivelatoare a limbii literare. Din­ materialul Atlasului, strîns în întregime în decurs de nouă ani (1929—1938), printr-o muncă încordată şi bine or­ganizata, au apărut însă, în timpul vieţii lui Sextil Puşcariu, numai trei­­ volume. Continuarea publicării acestei mari opere este făcută în prezent de către Institutul de lingvistică din Cluj, sub conducerea acad. E. Petrovici, unul din cule­gătorii principali ai materialului acum 30 de ani, şi a pro­fesorului I. Patruţ. Foloasele multilaterale pe care lingvistica românească le va trage multă vreme din interpretarea hărţilor Atlasului fixează de la sine rolul lui Sextil Puşcariu în promovarea progresului ei prin introducerea metodei geografice în stu­diul limbii române. Ultima mare lucrare a lui Sextil Puşcariu este tratatul intitulat Limba română, o vastă expunere sistematică a pro­blemelor de bază ale limbii române din trecut şi din pre­zent. Proiectată în patru volume, din ele n-au apărut însă înainte de moartea autorului (1948), decit primul volum, in­titulat Privire generală (1940), tradus şi în limba germană (1943) de romanistul H. Kuen de la Universitatea din Tübin­gen, şi, postum, volumul al 11-lea, Rostirea (1959). Această lucrare de­ sinteză este fundamentală prin originalitatea me­todei, bogăţia faptelor cercetate şi noutatea interpretărilor. Dar dintre numeroasele lui lucrări rămîn, de asemenea, un bun permanent al lingvisticii româneşti: Sufixele dimi­nutive în limba română (1899), Dicţionarul etimologic al lim­bii române, elementele latine (1905), Reconstituirea românei primitive comune (1910), adică a fazei din istoria limbii ro­mâne dintre secolele VII şi XII, Locul limbii române între limbile romanice (1920). Studii istroromâne, în trei mari vo­lume, apărute între 1906 și 1929, lucrare clasică de dialec­tologie română, elaborată în colaborare cu lingvistul italian M. Bartoli, cu lingvistul german A. Byhan şi cu A. Belulo­­vici, cărturar istroromân, îndreptarul ortografic (1932), Is­toria literaturii române, epoca veche (1920) ş.a. Ca toţi lingviştii români de seamă din trecut, Sextil Puşca­riu a fost un luptător activ pentru ideile sale, considerînd ca o datorie să popularizeze, prin scris şi prin conferinţe publice, activitatea legată de studiul problemelor limbii ro­mâne. El n-a fost eruditul izolat de lume prin tehnica unei discipline pe care o înţelege doar un cerc restrîns de spe­cialişti, ci a căutat să împărtăşească mereu cuceririle dis­ciplinei sale cercurilor largi de cititori. Puşcariu era convins că „interesul ştiinţific pentru limba maternă există, de fapt, la fiecare om“. Popularizarea problemelor lingvisticii române făcută de Sextil Puşcariu, în aproape toate revistele româneşti de cultură ale vremii, a fost ajutată de gîndirea lui clară, ex­punerea limpede, uşor accesibilă, folosirea comparaţiilor, a imaginilor sugestive şi a apelului permanent la experienţa cotidiană a cititorului şi vorbitorului. Chiar în studiile lui mari, ca Limba română, materialul tehnic este încadrat în explicaţii atît de limpezi incit ele pot fi înţelese de orice cititor. Sextil Puşcariu a fost, în permanenţă, atent şi la evolu­ţia literaturii artistice, pe care a considerat-o ca o sursă importantă de observaţie şi cercetare lingvistică. El n-a de­terminat o direcţie de cercetare asupra limbii literare, aşa cum au făcut-o Ovid Densusianu şi mai ales Tudor Vianu, dar a avut o receptivitate mai mare, pentru aceste pro­bleme, decit majoritatea lingviştilor români din generaţia lui.­Această particularitate a spiritului său a fost remar­cată, în mod deosebit, de N. Iorga, care l-a considerat, ceea ce era în fapt, unul din cei mai reprezentativi lingvişti ai vremii, nu numai de la noi, ci şi din străinătate, pentru sensibilitatea lui literară „El este, scria N. Iorga, de la început, un scriitor, prin opera lui din tinereţe întreruptă de o muncă grea (la Dicţionarul Academiei), dar este aşa şi printr-o dispoziţie de temperament, care se simte în orice iese de sub condeiul său. De aici îi vine şi această fru­moasă prezentare a rezultatelor sale şi pătrunderea sufle­tului omenesc, care l-a dus la atîtea rezultate noi, dar îna­inte de toate nu l-a despărţit de viaţa morală a naţiei sale. De aici, prin conferinţe şi alte manifestări, evadarea deasă dintre zidurile specialităţii sale. De aici şi o căldură de temperament, care poate duce şi la greşeli şi nedreptăţi, pe care o au totdeauna cei care, peste orice, au fost şi au rămas nişte literaţi“. Creator al unei şcoli lingvistice româneşti, şcoala clu­jeană de renume internaţional, întemeitor de periodice ling­vistice şi culturale, organizator al uneia dintre importan­tele instituţii de învăţămînt superior ale ţării. Universi­tatea din Cluj, întemeietor al primului institut românesc de cercetări lingvistice, fostul Muzeu al limbii române din Cluj, pe care îl continuă actualul Institut de lingvistică, animator al interesului colectiv pentru cultivarea limbii ro­mâne, Sextil Puşcariu a adus, ca şi B. P. Hasdeu, N. Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe Marinescu, Anghel Saligny, George Constantinescu, Henri Coandă ş.a., contribuţii hotărîtoare la impunerea prestigiului naţional şi internaţional al ştiinţei româneşti. D. HACREA Moartea fertilă Nu se mai fixează nimic — Deasupra, şi dincolo de deasupra grupuri de stele, pregătesc un răsărit antic de soare şi de duhuri. Se scriu începuturi de litere dar apoi se şterg pe un cer iluminat cu flambe libere şi fără de înoptat. În oraş e lumină de zi. Ies din paturi cei care au apucat să se culce. Casandro, tu, vino şi crezi moartea cea mai dulce Numai zidurile par nemişcate. Sus şi mai sus de sus, sunt balanţe în care se împarte dreptate şi un alt fel de speranţe. Nu are cine să vestească pe cine. Turbate spirale , inimă explodată. Anul care urmează să vină nu mai vine şi nu va mai veni niciodată. Ideea cu gură O viziune a sărmanului Dionis Ea se arată ca un îngheţ mişcător, al durerii în sus spre sus încolăcit rupînd în trecere dantura serii. De după negru, deschide absenţe absorbitoare tăiate în cruce de-o gură cu fildeşi şi vorbitoare. Se trage din osul de idol cioplit al respirării, pe cînd adorm spre alunecarea într-una de cer peste sternul enorm. Lam-lem, lam-lem al respirării, pe cînd adorm Lam-lem, lam-lem al respirării pe cînd adorm. Ea are gura-n călcîie Ea se hrănește mergînd pe muchia unde materia se schimbă în gînd. Ea vine spre mine, lam-lem. O aud urcînd pe scări, un sus spre sus lâsînd în urmă nimic şi nimeni şi neîntîmplări. Mă calcă pe faţă ; ne amestecăm limbile într-un sărut frînt. Eu sînt mîncarea unei fiinţe. Sînt devorat. Ultimele le aud sfărîmîndu-i-se-n dinţi cuvintele mele ca nişte oase ale foştilor părinţi. Gladiatori pe frunze Aşteptam nişte forţe necunoscute, cu gurile în strigăt le aşteptam. Frunze înfipte-n undiţi, coborîte spre noi de-a dreptul din Aldebaran. Deci să muşcăm nervurile dedate, cu cerul gurii grav rănit de fierul nemilos al undiţei legate de lancea înclinatului zenit! Şi zmulţi să fim în sus, şi smulşi! Din apa norilor şi-a aerului tare Să ni se zvîrcoleascâ pe sub stele-n vid ca peştii, trupurile-n sufocare Şi doar scheletul nemîncat şi azvîrlit să risipească-n jururi coaste iar capetele, duri meteoriţi să dea cu tîmpla-n liniştite voastre. Cîntec de greu e să fii tu însuţi, neverosimil iepure, împuşcat înainte de a te naşte cînd fuga cu miros de carne ţi cu scurgere de sînge a părinţilor tăi, a­ţi hrănit vreo rădăcină de iarbă. Mai întîi trebuie să fii tu, şi pentru asta trebuie să te naşti din vreo familie pe care nu ţi-ai ales-o şi care nu te-a ales, — aidoma păcatului originar. Ni­chit­a St­ă n­e­scu După aceea trebuie să fii între alte fiinţe să fii, în ghiotura de fiinţe să fii, să Te respiri şi să te respire. Cu însuţi este cel mai greu însuţi­t de platină şi-ţi strepezeşte dinţii, însuţi înseamnă să pieri, să faci greaţă ca şi grăsimea . Să te laşi vărsat şi să zici, mîine, pînă mîine mai rabd ca să fiu însumi sau însuţi, ca să fiu acel nenorocit de însumi, însumi. A fi tu însuţi, o, ce răbdare absurdă, ca să ţi se spună „dragă" ca să ţi se spună „băiatule" ca să ţi se spună „vino mîine la prînz la noi la masă". Şi tu rînjeşti pentru că masa eşti chiar tu şi tu rînjeşti la şobolani pentru că aşa cum zice bătrînul „Ocheanos plînge pe canaluri"... în lung de curţi în lung de curţi imaginare, cu înghesuite, reci, schelete pe care iau o notă mare examinaţi, băieţi şi fete. Cu dorul de-a pleca în ţară şi de-a mâ­napoia mai nou, cu rîme-n par întîia oară peştii să-i prind dintr-un ecou. De nu m-ar izbucni tristeţea şi vidul de-a avea un nume pe care numai tinereţea pietrelor vechi îl poate spune, aici, pe-o treaptă tropăind cu piele-aș fi peste o carne de taur junghiat, mugind răpus de foarte stranii arme pe care cerul blond le are cînd deodată s-a trezit victorios și oarecare legînd nadirul de­venit lăsîndu-mă să fiu doar numai semn pentru el de steag abstract, — lăsîndu-mă să fiu doar numai semn pentru el de steag abstract. Simt cum Simt cum îmi amorţesc copacii şi păsările de pe cer şi cum vorbesc în pietre dacii din ieri către alaltăieri. Iau scutul şi mă urc în turle de vînt sucit şi ridicat ca respiraţia. Simt cum mă dor pe stradă străzile în timpul nopţii spre ziuă, şi cum încep să decadă­­apţii uşor peste icre în ochiurile de apă. Desigur încep să mă duc şi eu şi ca o gură pe mine însumi mă muşc şi dinţii mi se rup troznind cu sunet de smalţ şi mie însumi îmi rămîn piatra dracului pe limbă. Ce noroc că ea cade. Ce sunet! Amorţesc mai întîi copacii şi frunzele, puterile, după aceea toamna neruşinată şi toate lucrurile, tîrfe, pe care nimeni de niciodată nu le mai cercetează în sine. Spunere Morţii au locul fix. Ei sînt ca ochiul de sticlă. Doare privirea, orbita, mişcătoarele statui de pîclă. Dar ei sînt nimic, regi peste aceasta. În afară, absenții orizontului coasta de vid, de nealbastru de nemare, de nepeşte de nepiatra, de neprieten de nefiresc, de nefireşte. Reeditări Aventurile existenţei­­ aventurile ficţiunii Sigur, există o anumită vîrstă pentru care opţinea între Castelul fetei in alb de Constantin Chiriţă şi Castelul lui Franz Kafka nu ridică absolut nici un dubiu. Desigur, vîrsta pantalonului blue-jeans are nevoie de o sincronizare bele­tristică şi un autor poate face mult sau totul pentru această vîrstă. Dar ce înseamnă o vîrstă a cititorului ? Şi fiecare vîrstă n-ar trebui la rîndul ei împărţită în alte mici sectoare care să-i urmărească şi mai precis particularităţile ? Există cărţi pentru tineret care interesează toate vîrstele. Există cărţi pentru tineret care interesează numai tineretul. Există cărţi scrise pentru maturi care ajung cărţi fundamentale ale co­piilor. Stau mărturie Swift şi Dumas, dar şi versiunile pre­lucrate ad usum delphini ale lui Gargantua sau, Don Qui­jote. Există cărţi scrise special pentru copii care ajung bucu­ria oamenilor mari supra­intelectualizaţi, precum capodo­pera lui Lewis Caroll. Toate acestea demonstrează cît de problematică este încercarea de a pune valoarea unei cărţi numai în seama intenţiei de repartizare a autorului, sau a o nega pe de altă parte. Toate aceste reflecţii mi-au fost stîrnite de mireşarii lui Constantin Chiriţă, serial întrutotul remarcabil al literaturii române de aventuri. Remarcabil, după cum vom vedea, din mai multe puncte de vedere, în primul rînd, cărţile lui Chi­riţă se ocupă (şi se adresează mai ales) celei mai dificile vîrste dintre vîrstele dificile — aceea a liceenilor din cla­sele mai mari. Romancierul a renunţat prin urmare la clasa ispititoare a supermanilor, ale căror aventuri trebuiau să se producă în condiţii cînd imposibile, cînd neverosimile. Personajele sale sînt simpli elevi care se deplasează într-o lume cunoscută, umană, tangibilă. Bănuiesc că alegerea a­­ceasta are la bază semnificaţii mai adînci. Lumea de astăzi a devenit prea mică, prea neîncăpătoare pentru eroii de tip romantic. Gestul spectacular, exterior, nu mai are nici o justificare, mai ales în literatură. Eroul senzaţionalului nu mai are premize de existenţă , într-o lume din ce în ce mai ordonată, mai supusă raţiunii şi convenţiilor. Chiriţă vrea şi reuşeşte însă să ne demonstreze că în această realitate dezeroizată, din ce în ce mai puţin misterioasă, există totuşi destul mister cel puţin pentru anumite vîrste. Iar atunci cînd nu-l avem, îl putem produce, complicînd puţintel lucrurile, ca în cunoscutele povestiri cu Agenţia de ficţiuni şi aventuri imaginată de Chesterton. Ceea ce concepe aşadar Chiriţă este aventura sistematizată, raţionalizată în cadrul căreia fizica se aliază cu metafizica, iar etica nu mai are nevoie de sprijinul energiei şi iraţiona­lului. Fiecare volum are o premiză şi un final mai mult sau mai puţin deschis, ca în orice roman de aventuri. In cazul acestui volum, pretextul este dat de existenţa incertă a unor coloane de marmură scufundată undeva aproape de ţărmul Mării Negre, dar pe care cireşarii o vor căuta. Dar nu acest, pretext este totul, am spune că valoarea lui există în măsura în care un pretext poate avea o valoare. Adică niciuna,­­ în afară de aceea de a declanşa mişcarea unor energii, evo­luţia unor raţionamente, lanţul unor aventuri. Din momen­tul în care coloana de marmură a fost pomenită, ştim cu precizie că ea va fi într-un fel sau altul regăsită. O cere ge­nul şi logica lui. Dar importante sunt pentru aceste cărţi nu pretextele punerii problemei şi nici rezultatul care poate fi previzibil ci efortul consumat pentru rezolvarea acestei e­­cuaţii. Mişcarea. Aventura. Şi cititorul, — mare sau mic — intră în convenţie şi se supune acestui happening ordonat, care e însăşi cartea. Nu e important mobilul aventurii, ci aştep­tarea pe care o produce succesiunea aventurilor. Cartea n-ar fi încă deosebită, dacă ea ar fi o simplă nara­ţiune de tip aventură care presupune o desfăşurare liniară expusă cu obiectivitatea de rigoare. Intr-o carte de aventuri există de obicei o anumită convenţie care cere atît din par­tea autorului cît şi din aceea a cititorului, respectarea unor norme. Autorul trebuie să prezinte întîmplările cu toată se­riozitatea şi chiar neverosimilul trebuie tratat ca atare. Ci­titorul trebuie să citească la rîndul său cu toată seriozitatea şi să intre în convenţie. Chiriţă renunţă însă la această con­diţie preliminară, producînd cîteva fisuri apreciabile în certitudinile cititorului. Romancierul ştie că urmărind aven­turile eroilor săi, face în acelaşi timp literatură. In conse­cinţă, el va ambiguiza jocul, transportîndu-şi cititorul din planul aventurii existenţiale în acela al aventurii literare. Aşadar, el îşi ia măsuri de precauţie foarte moderne, imagi­­nîndu-şi cititorul ca pe un complice bănuitor. Procedeele uti­lizate pentru aceasta sunt­ nenumărate. O subţire atitudine ironică cenzurează mai întîi întregul ansamblu. E prezentă această culoare în acele gesturi pirandelliene de deliteraturi­­zare care face ca personajele să aibă ele însele conştiinţa faptului că se deplasează în limitele unui roman, după cum ele însele o amintesc adeseori. Este un mod de a sparge iluzia şi ficţiunea : celălalt opus acestuia este dat de tentativa de a literaturiza existenţa prin acel aranjament al întîmplărilor după o schemă a aventurii, tratată în manieră parodică, ba chiar derizorie, care cere ca totul să se intîmple la locul po­trivit şi timpul potrivit. Ca-n filme. Unul din cireşari are ne­voie de un camion pentru a parcurge un drum ? Maşina a­­pare. Au nevoie de un motociclist? Motocicleta apare. Au ne­voie de o barcă? Nimic mai­­simplu . Ursu va cîştiga un con­curs de nataţie al cărui premiu este chiar o barcă. Totul este aranjat, totul este favorabil aventurii sistematice, rafinate, am­biguizate a realităţii şi ficţiunii. Iar epilogul cărţii, care conţine cîteva din cele mai semnificative pagini pentru a­­ceastă modalitate a autorului aduce aminte de un procedeu puţin uzitat, întîlnit în Niebla lui Unamuno. In nuvela spani­olă, personajul principal, Augusto Perez descinde la Salaman­ca pentru a-şi interpela creatorul, pe don Miguel Unamuno a­­supra sorţii pe care acesta i-a trasat-o. Ideea era aceea că fiecare fiinţă este creaţia alteia. In epilog Chiriţă reia situa­ţia întîlnindu-se cu propriile sale personaje, fără a se lăsa însă numit. Renunţînd la virtuţile filozofice ale modelului, el nu-şi interzice însă problematica, păstrînd ambiguitatea fiin­ţelor create de el. Şi aceste fiinţe, dincolo de literatură, trăiesc. Autorul le-a dotat cu o personalitate distinctă pe fiecare în parte. Dar această personalitate nu se defineşte numai prin propriile sale note ci şi prin încadrarea ei într-un grup. Căci Chiriţă exploatează cu succesul aşteptat tradiţionalul motiv literar al grupului, cunoscut în literatura de aventuri şi călătorie a tuturor timpurilor. Trebuie remarcat că în cadrul unui grup există o poziţie bine determinată a fiecărui moment care nu poate fi substituibilă. Personajele pot avea drepturi egale şi locuri egale, dar totuşi, să fie neconfundabile. Şi parado­xal, pronunţarea unui singur nume din grup, declanşează automat în memorie celelalte nume, ideea de grup. Deosebi­rile între personaje se vor produce prin sistemul tempera­mentelor, vîrstelor etc. — într-un cuvînt prin caracterologie. Deliberat sau nu, Chiriţă va porni în acelaşi timp de la ştiinţa pitagoreică a numerelor verificate de întreaga litera­­tura de aventuri, de la mitul argonauţilor la Cei trei Muşche­tari. Victor este şeful, „eroul ideal“, logica în persoană . Tică devenit Tic e isteţul, descurcăreţul, cinicul vorbă dulce ; Ursul e ursul, vlăjganul, predispus mai degrabă către ipostaze de homo faber decît către aceea de homo intelectus etc. O altă consecinţă cu foarte actuale semnificaţii care se dato­­reşte însăşi ideii de grup de acţiune, este aceea a grupului ca elită. Grupul restrîns dă posibilitatea selecţiei a comuni­­unii strînse, excluderii fenomenului amorf, dar şi a individua­lităţii atavice şi despotice. Legaţi prin mii de fire de viaţa din jur, Cireşarii constituie în acelaşi timp o replică la pe­riculoasa uniformizare a vieţii tinerilor promovată o vreme atît în viaţă cît şi în literatură. Drum bun, cireşari, ca de altfel serialul în totalitatea lui este o remarcabilă carte care a hrănit deja spiritualitatea cî­­torva promoţii de tineri. Indicîndu-i spaţiul în care-şi exercită utilitatea nu vreau să-i diminuez valoarea. O carte mare scrisă numai şi numai pentru tineret nu stă mai prejos decît una care se poate confrunta cu orice vîrstă. E straniu însă că printr-o viziune estropiată criticul actual ignoră a­­cest adevăr şi existenţa acestor cărţi. In fond, treaba lui. MARIAN POPA •­ Constantin Chiriţă, Drum bun, cireşari 1 Ed. II-a, Ed., 1967 Col. Cutezătorii.

Next