Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)
1970-01-17 / nr. 3
avantpremieră editorială O evocare a Bucureştilor de altădată. Editura „Albatros". Poezii. Volum de debut. Ed. tineretului. „Vitrina cu portrete" Suită de medalioane literare despre mari actori români. E.P.L. CASA SCRIITORILOR „MIHAIL SADOVEANU“ Calea Victoriei nr. 115 Expoziţia de pictură LUKI GALACTIONPASSABELLI Expoziţia rămîme deschisă pînă duminică, 25 ianuarie a.c., şi poate fi vizitată între orele 10—13 şi 17—20 ALEXANDRI PREDESCU „DimBoviţă apa dulce" OMIA NICOLESCU „Lumea care nu moare" 6. CtllBllŞ Nu exista nici un indiciu în volumele ce au precedat acest roman că prof. dr. docent Al. Piru ar avea înclinaţii de prozator, decit, poate, abundenţa naraţiunii din comentariile sale critice, pînă la proba contrarie — pe vinovata plăcere de a repovesti într-o manieră proprie cărţile altora. Dar am forţa nota cînd am zice, de aici, că scrierea unui roman era, dacă nu iminentă, cel puţin previzibilă. Dimpotrivă, nimic mai neaşteptat; şi, sub acest aspect, „duplicitatea“ literară a lui Al. Piru atinge perfecţiunea. Numai că reprimarea îndelungată, cenzura nu rămîn fără consecinţe şi un roman ca Cearta, a cărui existenţă o bănuim refuzată de mai multă vreme, se resimte de pe urma regimului restrictiv ce şi-a impus autorul. De altfel, un unghi din care ar putea fi discutat romanul, evident cel mai facil, ar fi chiar acesta, al regimului restrictiv ce se încearcă compensat, cu atît mai mult, cu cit compensaţia atinge dimensiunile excesului şi se constituie în limitele unei neaserviri vecine cu libertinajul. Cum însă tentativa literară a lui Al. Piru sugerează mai mult un divorţ, o ruptură cu cărţile anterioare sau măcar o separare vremelnică de acestea, vom încerca şi noi, în măsura în care textul nu ne constrînge, să ignorăm prima şi, deocamdată, cea mai consolidată „faţă“ a lui Al. Piru, referiridu-ne strict la romancier şi la romanul său. Sînt, totuşi, cîteva întrebări legitime pe care acest roman le ridică şi care, oricum, presupun o legătură cu celelalte cărţi. Intr-un context literar în care se apasă (şi pe bună dreptate) pe „democratizarea“ artei, pe o relaţie cit mai eficientă între scriitor şi Cititor, întrebarea „Cui se adresează această carte ?“ ni se pare din cele mai normale. E, de altfel, o întrebare pe care Al. Piru şi-o punea adesea şi intr-un comentariu la Rebreanu, de pildă, autorul nu ezita să numească trei cărţi o concesie făcută gustului „burghez“. Romanul în cauză nefiind deosebit că factură de Jar ori Gorila, tentaţia de a-l subsuma observaţiei lui Al. Piru însuşi nu e mică. Un gust „burghez“ (şi cînd spunem „burghez“ avem în vedere nu o castă, ci o mentalitate) pentru literatură e evident că există încă în rîndul cititorilor, dar problema este dacă el trebuie alimentat. O altă întrebare vizează valoarea etică a acestei scrieri, căreia nu avem naivitatea de a-i cere să fie moralizatoare, dar nici lipsa de pudoare de a nu-i reproşa libertăţile. Fireşte, subiecte „tabu“ nu există şi, în principiu, se poate scrie despre orice, după cum luarea unei atitudini mai mult sau mai puţin făţişe nu e absolut obligatorie. Din acest punct de vedere există întotdeauna un coeficient de „amoralitate“ la care se expune scriitorul. Ceea ce îi reproşăm însă lui Al. Piru este, nu alegerea unui asemenea subiect (care rămîne discutabil şi sub alte aspecte decît cel etic), ci complicitatea cu acest subiect. A treia şi ultima întrebare interoghează romanul sub raport estetic : cultivă Al. Piru o estetică a „urîtului“ sau, dimpotrivă, avem de-a face cu abolirea totală a oricăror principii estetice? Optăm pentru cea de-a doua alternativă şi vom încerca s-o arătăm. Tribulaţia unui vîrstnic îndrăgostit de o tînără nu e un subiect nou în literatura noastră şi dacă n-am avea sentimentul că, numindu-l în contextul de faţă, am comite un gest ireparabil, i-am aminti pe Ibrăileanu ori Călinescu. Pasiunea tîrzie a lui Andrei Patriciu pentru Grazia Maria generează violente accese de gelozie şi din acest punct de vedere Cearta se vrea romanul unei asemenea stări. Alimentată copios de Grazia, care furnizează la infinit noi şi noi amănunte, gelozia lui Andrei Patriciu ia proporţiile unei obsesii şi-l determină în cele din urmă să rupă legătură, în cea de-a doua parte a romanului subiectul e reluat dintr-o altă perspectivă („Prezentul fiind abolit, să retrăim ceea ce mai există încă : trecutul, in ciuda aşazisei sale ireversibilităţi. Dimpotrivă, dacă izbutim să realizăm o stare specială asemănătoare celei de transă, totul revine întocmai ca în momentul cînd evenimentele au avut realmente loc“) şi suplimentat cu noi amănunte, în ciuda intenţiilor autorului de a face din Andrei Patriciu şi Grazia Maria un cuplu dominant în roman, se reţine mai ales femeia — prin multitudinea întreprinderilor amoroase în care se angajează. Cit despre barbat, acesta este un mărunt „posedat“ de chinurile geloziei suspectîndu-și femeia de infidelitate numai în măsura în care nu voia să treacă drept „un de Miron Cardaș nătărău credul", cu o idee fixă despre relaţiile dintre sexe („I-am repetat apoi că, după părerea mea, orice femeie care intră în casa unui bărbat riscă şi că nici un bărbat, afară de cazul cînd e idiot, n-o va lăsa să plece cum a venit“); personajul are un limbaj de lombrosian („Trebuie să recunoşti că tipul era perfect imbecil“, „După toate aparenţele, Lulu a fost şi el un timpu“, „E un dobitoc, fără îndoială“, „Mare dobitoc !“, „Ca orice nesimţit“, „Şi cu toate acestea o femeie nu intră niciodată fără o intenţie precisă la un bărbat singur. Sunt un dobitoc nu numai că n-am primit-o, dar şi dacă mă mai întreb pentru ce a venit la mine“, „E un tîmpit„Şi fiindcă individul era un dobitoc, ai scăpat teafără“, „Monsat, un tîmpit", „Şi imbecilul ăsta de Monsat!“, „Numai un idiot ar putea să creadă asta şi e regretabil că ai o părere atît de proastă despre mine“, „N-am citit nici una din scrisorile acestui dobitoc“, „Da, sînt un dobitoc îndrăgostit de o imbecilă“ etc., etc.). Despre Grazia Maria aflăm că e tînără, frumoasă, inteligentă şi cultă, că posedă la perfecţie limba engleză şi că, în materie de lectură „a ajuns la Levy Strauss“. Căsătorită la 18 ani cu Manea Pîrvu — un „paysan“ cam „trapu, dar, altfel, bun filolog —, apoi divorţată, Grazia întreţine relaţii concomitente sau alternative cu cîţiva bărbaţi. Pe diplomatul Lulu Georgescu îl cunoaşte din studenţie, rămîne „fascinată de felul lui de a fi, veşnic surîzător“ şi îl declară „singura dragoste reală“. Sub protecţia surorii lui Lulu, care nu-şi agrea cumnata, legătura aceasta durează, cu întreruperi, şapte ani. loncik (sau Ion Palmă) i-a fost coleg de facultate. Foarte „soigné“, el e un bărbat „odihnitor“ dar care, din păcate, „n-o răscolea“ şi, ca atare, Grazia îl foloseşte în pauzele dintre două legături. Cu medicul militar Petru Filipoiu intenţionează, o clipă, să se căsătorească dar, după cinci zile petrecute în locuinţa acestuia din Piteşti, îl părăseşte fiindcă Filipoiu „o gelozea“. Titu Mîndrilă e „medicul familiei“. De ajutor în multe situaţii delicate, acesta beneficiază sporadic de „onorurile“ Graziei, agasînd-o cel mai adeseacu prilejul unei excursii la Băneasa de pildă, Titu vorbește atît de mult încît, „ca să-i închidă gura“, Graziei „i-a trecut prin gînd să se culce cu el“). Nu acelaşi lucru se poate spune despre Rodolph Monsat care „se bucurase din partea Graziei de toate onorurile, lăsîndu-i o amintire a cărei înlăturare era s-o coste viaţa“. Episodul „Monsat“ e, cu siguranţă, cel mai dur relatat din această carte. De profesie statistician, Monsat se documentează în Valea Prahovei „asupra epocii de apariţie a regulei la tinerele fete, fixată şi medie la 16 ani, ceea ce statisticianul combate cu exemple din cercetările sale, susţinînd că la o mie de cazuri regula apare în proporţie de 301 la fetele de 12 ani, de 291 la 13 ani, de 207 la 14 ani şi de 201 la 15 ani“ şi îi propune Graziei „să întreprindă în continuare un studiu statistic asupra fecundităţii femeilor măritate de timpuriu“. De asemenea, „parteneri“ (aşa sunt numiţi în roman) posibili ai Graziei ar mai fi: Nicu Belea, Anghel Dominte, Zamfir, Dan Crăescu, Florică, Iacob Petrovici şi alţii al căror nume ne-a scăpat. Deosebirea dintre Andrei Patriciu şi toţi aceştia ar fi că numai Patriciu este iubit, ceea ce, evident el crede şi nu prea. De unde gelozia. Ne aflăm în faţa unei cărţi de o neobişnuită cruditate a limbajului şi a situaţiilor ce nu se poate, credem, justifica în nici un fel şi, pentru cine, citatele de pînă acum nu au fost suficient de concludente, mai transcriem şi acest dialog : „— Da, dar tu eşti însurat cu ea. — S-a întîmplat. Aşa cum s-a întîmplat şi cu tine să te măriţi cu un bou. — Manea nu e bou, e candidat în știinţe. — Va să zică tot ţii la el. — Nu ţin, dar limbajul tău e cam brutal. — Cînd mă refer la Anda, te amuză. — E o cornută, să nu mai vorbim de ea. — Exact ca și Manea al tău. Un cornut ! — Dacă mai spui o dată așa, plec“. Spuneam la început că scrierile anterioare nu conţin aproape nici un indiciu privitor la acest roman. Ne-am formaliza, totuşi, căutîndu-l, deşi, cel puţin în cazul de faţă, important este, nu atît de a şti cum şi în ce măsură au anunţat aceste scrieri romanul cit de a şti cum şi în ce măsură l-au ascuns. LILA IULIAN — Dorin : „Ultimul nume m-a părăsit“ — Un zîmbet trist, o amintire subţire, dar fără valoare literară. Bunul domn Chaplin pe care-l evoci cu dragoste — şi ce frumoasă era „Prinţesa din Hong-Kong“ — n-ar fi rns citindu-ţi rindurile. Ar fi murmurat două fraze din „Acesta e cîntecul meu“ sau din „Inima-i un clovn...“ şi-ar fi salutat frumos cu pălăria. Atît. ARIEL 17 X : Citez un pasaj din schiţa „Aida“ — şi te asigur că fac acest lucru numai şi numai pentru faptul că eşti din Tecuci . ,,Am cunoscut-o într-un oraş pe malul Dunării. A apărut de nicăieri cu un disc în mină, sau de după un nor bine scărmănat de vînt, îmi şoptea catifelat cuvinte pe care nu le-am înţeles şi mă privea magnetic. A plecat. Şi o caut printre pufurile de Cumulus dar in zadar...“ Ariei, ca încheiere, o frază din lucrarea intitulată „Călătoria“ . „Apăru un abur de fantome scoţiene şi adormit de-a binelea“. ANTIDERAPANT: Poleiul de-afară mă face să-ţi răspund şi eu cu aceeaşi manieră. Antigel. OARBA DIN SANTA FÉ ! Te cred, dar n-ai nimerit Brăila. SETA MIGHE VALAH : Lucrarea „Numai Făptuitorul cunoaşte adevărul“ contrazice flagrant ideea conţinută în titlu. Singur Făptuitorul se îmbată cu apă chioară. VIRGIL MIRESCU : Scriitorii profesionişti nu au gîndurile pe care li le atribui dumneata. Acolo unde dumneata vezi un mandarinat, funcţionează, să ştii, spiritul echităţii. Unii tineri scriitori sînt, cum spui, exclusivişti. Dar asta e o boală a vîrstei, ca şi pojarul. Pe mine unul mă sperie mai mult vărsatul negru, MONICA! „Dacă pentru pansatul inimii“ îmi spune că iubeşti. Şi eşti, poate, convinsă că nimeni n-a mai suferit atit de mult. Iţi spun că te înşeli, dar n-ai să mă crezi, îţi doresc să rămîi toată viaţa în ţara de vis. Şi cîteodată, cînd ţi se va părea că te trezeşti, să scrii cîte o poveste pentru copii- Sînt convins că Patrocle din Dumbrava minunată se ceartă cu doi grauri opriţi pe scoruşul de sub geamul dumitale. Şi-n odaie — nu-i aşa ? — ai o ferigă albastră. C. THEODOR : „Povestea lui Jack cel fin“ am citit-o, parcă, în vreo două variante. Jur pe cheia de la banca Angliei că Jack din Philadelphia e incapabil să spargă chiar o amărîtă de nucă. Ar avea şanse mari dacă s-ar gîndi la o păstaie de mazăre, cu condiţia expresă să ţină alţii ura. DOINA TARINGERU : Laura şi Radu discută ,,adînc“ despre viaţă. „Viaţa e o porcărie“, spune Radu. Şi Laura îl combate : „Viaţa nu e o porcărie“. „Important e să reuşeşti în ea“, spune Radu şi combatanta Laura se topeşte de plăcere, pentru că la urma-urmei... „important este să reuşeşti în viaţă“. Ce să mai spun ? Cred că important în viaţă e să completezi oracolele care circulă în licee, pe sub bănci, şi la rubrica ce e sărutul ? să răspunzi : un orfan al căscatului. Fănuş NEAGU NISCEUS — Curtea de Argeş. Din cele 13 Dacă citez Dacă 11 : „Dacă aş fi o cercevea / M-aş prinde de o stea / Şi să nu te miri iubito / Dacă te aşez în ea“ şi Dacă 13: „Dacă dusei ulciorul soarelui / In cazinoul existenţei mele / Bea mamă din acest magnific echilibru / bea mamă“, /nefritat pînă la lacrimi. Vă mai pot sugera cîteva titluri de cicluri: Deşi, însă, Cu toate astea, Cîtuşi de puţin, Deoarece, Dat fiind faptul etc., etc. Succes. P. S.: Orişici, Parcă. CAROL PIETRARU — Mărculeşti — Ialomiţa. „Asta e prima poezie pe care o scriu şi n-aş vrea să pierd vremea canonindu-mă fără rost“. Dacă este într-adevăr prima, atunci mai canoniţi-vă. S-ar putea să aveţi talent. PAUL SOLARU — Craiova. Am reţinut poezia Cronos, pentru unul din numerele viitoare. Aţi mai publicat undeva ? CORINA ILICA — Arad. Melodică, distins lăutărească, frumoasă chiar poezia aceasta: „Mă îndemni cu dor brumat / Şi cu ochiul pelinat / Să mă-ndur să te descînt / Prin pădurile de gînd // Orbul ploii m-a rotit / Spre un ţărm păienjenit / Şi de unde nu mai vin / Să mă ştii cum mă închin. // S-au scurs fluierele-a lui / Nu mai am să te ascult; Chiuitul de cocoşi / Mi-a prins paşii neîntorşi. // In zăcerile de must/ Coace timpul sec de gust / Ramă grea de jos in sus / Tot de dus, de dus, de dus“. Zău, îmi place. Mai trimiteţi. GHEORGHE ENE — (Endy Mion) Bucureşti. Am citit, cu oarecare întîrziere, versurile dv., dar surpriza mea a fost plăcută. Treceţi pe la redacţie ca să putem discuta eventualitatea debutului dv. VLADY LUPOAIE — Rădăuţi. Cam prea minulesciene versurile dv. Le-am citit cu plăcere însă. Căutaţi-vă vocea sau mai bine-zis timbrul care vă este propriu şi... mai trimiteţi. C. B. al. prru Ion nicole CEARTA INDULGENTE Formula poetică a lui Ion Nicolescu poate fi suspectată de gratuitate şi, pînă la un punct, chiar este. Dar seducţia versurilor sale tocmai în ea stă. Cu aerul că se joacă scriind, poetul pune surdină tuturor lucrurilor „serioase“ pe care vrea să ni le comunice şi, în acest sens, rar întîlnim în lirica actuală a tinerilor o poezie mai discretă, mai puţin declarativă. Procedeul frecvent este cel al construcţiilor şi răsturnărilor succesive executate într-un tempo rapid, aproape imperceptibil: „eu nu cred nu cred nu cred / sufletul este un ied / iedul e-o copilărie / mai departe nu se ştie II toate lucrurile mor / fiindcă stau într-un picior / dacă-ar fi şi-ar fi ceva / să le sprijine-aş vedea II fac ce vreau cu iedul meu / el e el şi eu sunt eu / iar în iedul meu încap / numai vise fără cap“. Alteori, poetul aglomerează versuri cu o voită „lipsă de logică“ („şi totuşi mă voi sinucide / frumoasă-i viaţa la castel / noi suntem căruţa lumii / nici la vale nici la deal / folosiţi cu-nverşunare / trambulina ideal / O Maria Magdalena / cînd vom fi noi la Viena“) pentru a izbucni apoi deodată extrem de „clar": „doamne-aş vrea ceva frumos / tocmai de sus pînă jos / doamne-aş vrea o pelerină / niciodată să nu vină / doamne-aş vrea un uriaş / să mă-nveţe cîţiva paşi / doamne-aş vrea un curcubeu / ca să-l tai pe capul meu / doamne-aş vrea o tragedie / dă-mi-o doamne numai mie“, în regimul volumului de faţă cuvintele sunt ca nişte costume de carnaval. Rostul lor este nu de a îmbrăca un sens ci de a-l deghiza. De aici, poezii întregi deghizate, precum această tulburătoare chemare de dragoste pusă pe seama unui Reflex de plexiglas: „vino luni şi marţi şi miercuri / şi-n restul neprevăzut de zile / aduşi vorbele cu care vrei să te aperi / şi celelalte armate inutile ! / ...vino cu toate întîmplările zilnice / să se sufoce-n arbori seva / cu gleznele umerii ori numai cu unghiile / sau orice-ar putea să fie aevea“. Un joc favorit al poetului este cel al „schimbării costumelor“ astfel că, qui-pro-quo-urile verbale se ţin lanţ: „cal cal cal I ce e cal este şi val / dau deci călului mişcare I şi-i pun totul în spinare II bun bun bun bun / mai departe dacă spun I ce e val poate-i şi bal / cal şi val şi bal egal". Găsim chiar un „sonet scolastic“ scris într-o limbă inexistentă şi ininteligibilă dar de-o sonoritate perfectă — un costum somptuos şi atît. „Indulgenţele“ poetice ale lui Ion Nicolescu sînt un „reflex de crispare“ şi orice lectură atentă poate descoperi în spatele acestor poezii „neserioase“ o gravitate transparentă de cristal. Poetul e un delicat şi un hipersensibil care se ignoră („nu ştiu alţii cum sînt / dar eu cînd mă gîndesc la ploaie la vînt I îmi dau lacrimile prin genunchi şi prin coate / deşi mă sufoc de-atîta sensibilitate“) refugiindu-se în ironie sau făcînd pe „măscăriciul“ Poeziei: „de-aş avea o bicicletă / de-aş avea un cavaler / cavalerul cînd iubeşte / bicicleta prăpădeşte I bicicleta nu iubeşte / bicicleta e de fel I bicicleta prăpădeşte pe oricare cavaler 11 e în toate o regretă / în toate un cavaler / cavalerul bicicletă I bicicletele din cer“ (cavaleria sur). Versurile au un desen subţire, cu contururi ferme dar neîngroşate, şi o fragilitate de porţelan. Simpla atingere le poate preface în cioburi (Nefiinţa neavea). Să numim aceasta „reflexul de analiză“ fiindcă poeziile lui Ion Nicolescu se refuză într-adevăr „analizei“ şi o dată descompuse, nu mai pot fi reconstituite. Iată, de pildă, Reflexul de doi, o frumoasă poezie pe tema „dublului“: „tu te întorci din război / şi eu mă-ntorceam din război / pămintul trecea pe jos / iar tu pe sus abandonînd / cochilia singurătăţii / vai umbră voiai să cobori / să-mparţi la prieteni scrisori / de dragoste şi de dragoste / de victorie şi de victorie / şi tu ai fi vrut să rîzi / şi eu aş fi vrut să rîzi / / dar cum te luptai singur / eu te vedeam singur I şi tu mă rugai să ucid I şi eu nu voiam să ucid I apoi ucideam amîndoi I tu porumbei speriaţi / cu porumbeii soldaţi...“ O componentă a poeziei lui Ion Nicolescu credem a fi şi intenţia parodică, ce-i drept, mai puţin exploatată în acest volum, dar ilustrată pregnant de grupajul publicat recent în Luceafărul. Propunîndu-ne un poet surprinzător Cu o voce aparte şi extrem de „a sa“. Indulgenţe este, cu siguranţă, un volum pe care anul literar ce a trecut îl va reţine. avantpremiera editorială TR. BARDY „Jude neştiutul" Roman. E.P.L. — B.PJ. Debut editorial. Proză de observaţie realistă cu nuanţări lirice, circumscrisă mediului adolescentin. E.P.L. DEOROE SERII „Aşteptarea coralilor" Versuri. Ed. tineretului. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE RESTITUIE. RUGAM COLABORATORII SA NE TRIMITĂ LUCRĂRILE DACTILOGRAFIATE. SCRIITORII CARE AU CARTI IN CURS DE APARIŢIE SUNT INVITATI SA ANUNŢE LA SECRETARIATUL REVISTEI NOASTRE TITLURILE RESPECTIVE, ÎNSOŢITE DE UN PORTRET FOTO, PENTRU A FI ANUNŢATE LA RUBRICA AVANTPREMIERA EDITORIALA. ANA DEIEA „Ceas mirat"