Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-11-21 / nr. 47

­ 21 NOIEMBRIE 1970 [. avantpremieră editorială Roman. Editura laşi. Coordonate intime Versuri. Volum de debut. Edi­tura „Albatros", CORNELII SIEIASACnn lOSIf PETRAM RADII CIIDOTARIi Paralele Caruri tn ceafă .Junimea" — Roman. Editura „Eminescu". ------------------------------------------­ Scrisori imaginare LAUTRÉAMONT sau portretul din vis Cu faţa acoperită de văl, Isidore Du­­casse a dispărut şi nimeni nu-şi amin­teşte surîsul, ochii sau culoarea păru­lui său... Prin lume circulă în schimb, un om ciudat, cu ochi de lumina cenuşei, se­­mănînd schiţei incerte pe care imagi­naţia o citeşte în formele labile ale norilor. Cîntecele lui Maldoror au fost o revelaţie, o nelinişte şi un nebănuit tărîm. Care e astăzi, la un veac de la moartea autorului, semnificaţia mult disputatei opere ? Léon Bloy vedea în ea o asociere de paroxisme bizare, Rémy de Gourmont — un test de rătăcire mintală, Gide — o trecere spre viitor, Ramón Gomez — meditaţia unui solitar, iar Breton, o profeție, purtînd în germene flamele suprarealiste. Critica debusolată nu știa unde să-l încadreze pe straniul „in­trus“, venit parcă să contrazică toate regulile statornicite. Romantic... aşa cum pretinde Edmond Jaloux ? ... Lau­­tréamont sparge tiparele oricărui cla­sicism şi canon prescris, dar în compa­raţie cu scrierea sa, chiar cel mai libe­ral romantism apare canonic şi retro­grad. Tocmai pentru că renunţă la vechii idoli, trebuie să ofere, să zidească în locul lor altceva, ceea ce nu va semăna cu nimic, deoarece e o sinteză din toate, topită într-o vastă respiraţie epopeică. Printre izvoare sunt citaţi, de obicei : Young, pentru o mohorîtă grandiloc­venţă, Dante — ca mentor vizionar, şi Byron, doct cunoscător al satanismu­lui. Asociaţiile esenţiale nu pot ocoli însă nume ca : De Sade, Bosch, Poe şi nici spiritul negator nietzschenian. 185 de bestii cu aripi, cu solzi, cu blană, cu ghiare, dinţi şi ventuze mai ales, se tîrăsc, zboară, păşesc sau înoată prin universul acesta, în care de­miurgul însuși e metamorfozat cu sar­casm în „l’Eternel ă face de vipere“, conducîndu-şi imperiul prin energia te­ribilă a agresiunii. Malraux amintea de un procedeu inedit al Cîntecelor lui Maldoror, dar astăzi, cred, putem vorbi fără teamă de Lautréamont creatorul unui nou stil. Nu o variantă subsu­mată romantismului, cum afirma Ja­loux, ci o matrice cu entităţi proprii, ale sintaxei limbajului şi gîndirii, dar mai cu seamă a esteticii imagistice mo­derne. E greu de spus cit îi datorează Proust, Gide, Kafka, iar dintre români, de pildă — Vinea. ...Şi Lautréamont continuă să fie des­coperit şi redescoperit. Totuşi portretul lui rămîne învăluit şi obscur, el conti­nuă să ne suri­gă abstract din persona­je, zeităţi exotice şi stihii : „Eternul cu faţă de viperă“ sau Dazet — spiritul binelui reprezentat ca batracian, „cara­catiţă cu privire de mătase“, „monarh al mlaştinei“, miasmă sau rîie. A tre­buit să vină Dali să deseneze cu ochii închişi un portret obţinut fantastic, prin „metoda paranoic-critică“. Zărim ca prin ceaţă un singur ochi — cel sting, viu, pe celălalt s-a aşternut o bură de nisip gri... o bărbie pură şi gura fecio­relnică. Un cenuşiu pal e totul, chip zghriat pe moloz, pe zidul care ne des­parte de haos şi în care Lautréamont pare un joc pictat de igrasiile neantu­lui absorbit în peretele prea subţire al conştiinţei. Imaginea contelui de Laut­réamont e reversul celebrului tablou al lui Dorian Gray din povestea lui Wil­de ; mi-o închipui ca pe o oglindă a întineririi sufletului nostru. Se limpe­zeşte... Abia spre asfinţitul mileniului va deveni un portret realist. Mircea VAIDA cronica literară­­_________________________________________________________________| G. Dimisianu scrie cu precădere despre cărţile de proză, şi critica lui se remarcă prin obiectivitate şi efort analitic, două în­suşiri, după noi, demne de cea mai înaltă laudă. Azi, cînd este o întrecere între critici în a fi cu once preţ subiectivi, căzind a­­desea într-o vinovată frivolitate, G. Dimisianu manifestă o să­nătoasă disciplină, îşi alege cu grijă obiectul analizei şi­­ se su­pune fără complexe. Prozatori de azi, cartea recentă, face şi do­vada că G. Dimisianu nu are prejudecata formulelor ilustre, nici pe aceea — mai subtilă — a generaţiilor. El comentează cu o e­­gală curiozitate cărţile tuturor, tineri şi bâtrîni, realişti şi fantaş­­ti. Nu are prejudecăţi, ceea ce nu înseamnă că nu are şi preferin­ţe. Preferinţa, în materie de proză, merge spre un realism mo­dern, psihologic, detaşat de vechile inerţii. Un articol de început: Cîteva repere numeşte o parte din clişeele ce domină proza ro­mână de două decenii şi examinează cu linişte încercările, tineri­lor mai ales, de a revoluţiona metoda epică. Se observă numaide­­cît în comentariu spiritul de echilibru, dorinţa de a fi drept şi exact. Cartea reprezintă şi un efort de a pune ordine în materia fără ordine a prozei actuale. Este, dacă nu ne înşelăm, pentru prima oară cînd se încearcă o clasificare a epicii după alt cri­teriu decît acela al generaţiei. Criteriul este, aici, stilul sau mai bine zis dimensiunea interioară a naraţiunii. Vom avea, în con­secinţă, realişti sociali şi psihologici, romancieri totali, prozatori fantastici, analişti şi cazuişti, onirici, creatori antiepici sau lirici, poematici. Clasificarea este, ca oricare alta, discutabilă, însă nu acest aspect este important. Important este dacă ea nu sărăceş­te, simplifică materia epică şi mai importantă decît orice este calitatea analizei. Despre aceasta avem de spus cîteva lucruri. Insă întîi, care este sensul de evoluţie al prozei actuale ? în­cotro merge ea ? O carte de critică trebuie, într-un chip sau al­tul, să răspundă şi la această întrebare. G. Dimisianu examinea­ză chestiunea şi observă o extindere a epicului spre zonele difu­ze ale psihologicului, o îmbinare — pe de altă parte — între real şi fantastic şi tendinţa îndeosebi de dez-epicizare, ceea ce presupune fuga de construcţiile clare, retragerea în parabolă şi simbol. Noile serii de prozatori manifestă mai ales un scepti­cism programatic faţă de creaţie în înţelesul consacrat al noţiu­nii. Faptul este indiscutabil şi poziţia prudentă a criticului se înţelege. El e, în fond, de opinia verificată că, oricare i-ar fi formele şi oricîte unghiuri de vedere am accepta, epica trebuie să rămînă epică, adică observaţie, tipologie, meditaţie asupra condiţiei individului, cu un cuvînt: creaţie. Criticul vorbeşte şi de o resurecţie neosimbolistă ca o reacţie faţă de realismul ilus­trativ şi didactic. Neosimbolism ? Termenul nu-i bun, dar înţe­legem ce vrea să spună criticul: infuzia lirismului în proză, şter­gerea graniţelor dintre genurile literare, simbolistica zidită în G. Dimisianu PROZATORI DE AZI operă, chiar şi în aceea programatic obiectivă, lucidă, indiferen­tă. Ar mai fi ceva de zis privitor la proza contemporană : pene­traţia filozofiei, obsesia metafizicului, interesul din ce în ce mai evident pe care îl au scriitorii (vorbim de cei conştienţi de for­mula lor) pentru o literatură a determinărilor multiple. Indivi­dul este cercetat cu mai multe rînduri de lentile şi în condiţiu­­nea lui particulară se caută un destin. Aceasta presupune, lîngă relaţiile sociale, şi existenţa unei spiritualităţi adînci, ordona­toare. Faţă de proza interbelică s-a făcut, în această direcţie, un pas. Insă cu ce consecinţe pe planul artei ? Paradoxul prozei noastre e de a se fi complicat peste măsură, de a suferi de un fel de complex al mijloacelor de expresie. Respingem prejude­cata metodei optime, unice în literatură, dar manifestăm un cu­rios fanatism faţă de alte metode împrumutăm de peste tot şi trăim veşnic cu obsesia de a nu fi suficient de sincronici. Ne este teamă de a nu rămîne provinciali, în urma Europei şi din aceas­tă pricină punem un exagerat preţ pe tehnică. Observaţia este sacrificată în favoarea limbajului, şi în această vreme nu conte­nim a ironiza calofilia, cultul pentru expresie. Cădem astfel într-o insolubilă contradicţie. Paradoxală este şi proliferarea formulelor de excepţie în literatura contemporană, preţuirea din cale afară de mare (am spus şi altă dată) pentru aluzie, para­bolă, pentru proza cu zece învelişuri şi cu mai multe rînduri de chei, în dauna creaţiei de caractere. Să fim bine înţeleşi : nu este vorba a respinge principial o operă în care stă ascunsă o fa­bulă şi nici de a privi cu ochi sceptici o experienţă în această direcţie, ci numai de a semnala un fapt anormal, şi anu­me că din zece cărţi de proză, opt sînt ezoterice, parabolice, şi numai două îşi propun a observa cu luare aminte condiţia de existenţă a omului de azi. Cum priveşte G. Dimisianu aceste fenomene ? El caută mai întîi în operă inima ei (tema) şi, în al doilea rînd, examinea­ză direcţia în care se înscrie. Moromeţii, Risipitorii, Intrusul sunt puse sub semnul unui realism complex, social şi psihologic, cu observaţia că prozatorul urmăreşte relaţia individ — timp. A­­naliza este fină, la obiect, cu multe sugestii noi. Cu unele nu sîntem de acord, dar aceasta nu înseamnă nimic. Este, de pildă, atît de senin eşecul eroului din intrusul? G. Dimisianu crede că da („salvat din marasmul eşecului individual prin nobila tentativă­ a detaşării“), însă noi interpretăm altfel faptele. Ratarea lui Suru­­păceanu este, omeneşte, inexplicabilă şi individul, chiar dacă îşi va găsi un rost în altă parte, va rămîne din punct de vedere mo­ral o victimă absurdă a împrejurărilor. Cartea se fereşte să dea o soluţie şi în această indecizie vedem o sugestie mai adîncă a tragediei ce a copleşit un individ înzestrat cu însuşirile necesare pentru a triumfa în viaţă. Dar n-a reuşit decît să fie Un înfrînt fără putinţa de a înţelege de ce. Oarecare dezacord intervine şi în ceea ce priveşte expansiunea eşecului, semnalat pozitiv, şi de drept, de G. Dimisianu. Litera­tura română duce încă lipsă de spirite speculative şi de observa­tori imparţiali şi calificaţi ai fenomenului moral. Un bun eseist nu înseamnă însă şi un bun prozator. Demonstraţia criticului nu ni se pare, aici, concludentă şi cîteva din cărţile pe care el le laudă ni s-au părut a fi nişte prestigioase eşecuri. Să reţinem şi alte păreri. La N. Breban, G. Dimisianu remarcă fascinaţia forţei şi numeşte Francisca un roman al energiilor. Observaţie exactă, formulă fericită. Animale bolnave ar fi un roman total, dar cum să citim aceşti termeni ? Formula are ne­voie de o elucidare. Explicită şi justă este cealaltă observaţie, cum că Animale bolnave ar fi „un roman al universurilor în­chise, cu mare concentraţie de fapte pe spaţiu minim, cu perin­darea în mişcarea circulară a aceloraşi siluete pînă la instaura-, rea unui climat obsesional“. Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt puşi laolaltă, în rubrica prozei cu tendinţe spre fantastic. Tendinţa este indiscutabilă şi G. Dimisianu dă şi în acest caz cîteva puncte de reper. Analiza este, în genere, pertinentă, ascuţită, fără injustiţii. Ea încorporează o sferă largă de subiecte, atingînd şi zonele pe care critica le ocoleşte de regulă. Cărţile debutanţilor, de pildă. Am citit cu viu interes comentariile despre tentativa onirică, insu­recţia antiepică, noi atitudini realiste, unde sunt grupaţi proza­torii din noul val, unii interesanţi, alţii nu. Privirea criticului este perspicace şi obiecţiile lui (cînd sînt) motivate. Tehnica a­­nalizei este aceea a fotografiei de sus. G. Dimisianu scrie con­centrat, vizînd esenţialul din operă, fără risipă de vorbe. Stil sobru, explicativ, demonstraţie supravegheată îndelung, fără eva­dări din subiect. Fantezia critică se mistuie în cronică şi cronica se ţine strîns de cartea pe care o comentează. Criticul are tot­­­­deauna o idee clară despre carte şi dă o judecată fără echivoc despre valoarea ei. Prozatori de azi este, sub acest raport, un vo­lum exemplar. Să semnalăm în paginile critice ale lui G. Dimi­sianu şi o frumoasă discreţie, o lipsă de ostentaţie şi un respect demn de stimă pentru valorile autentice. Eugen SIMION i­posta redacţiei CONSTANTIN ALEXAN­DRU. Cînd o poezie poartă specificarea, „Pentru publicare“ mă intimidez, dar foarte puţin. Cind poartă titlul Caznă mă podidesc lacrimile, în fine, cînd o citesc şi ea sună astfel: ,,De, ore-ntregi mă zbat din greu /­­Şi-mi pipăi mintea-n ascunzi­şuri / Dar nu găsesc nici-o idee / Nici măcar alte mărun­ţişuri“, izbucnesc un hohote de prins şi neconsolat o trimit peste umăr, în... eternitate. BERŢI VASILE. De mult visez la o antologie de versuri naive. Cele de mai jos ar figura la loc de f­runte: „La dans cind tu m-ai invitat / Eu ruşi­nos am refuzat / De braţ a­­tunci tu m-ai luat / Ce mai era să spun, am acceptat), In rit­mul muzicii de dans / O voce doar a răsunat / Şi-o coardă de la dame-vals / Atîta doar am aşteptat“. ANTIM CRIS. Un vers frumos : „Pleoapa e o aripă de inger / Pe care depărtări se răstignesc“. In general, înce­putul nu e rău. Dar pseudoni­mul miroase a tămiie. MORLOVA FLORE­A: „Am scris mai multe poezii şi o povestire poliţistă“. Una din poeziile trimise, intitulată „Co­pila mea cu ochii de şaten“, trebuie s-o transcriem, măcar parţial: „Nici nu-ţi cunosc frumosu-ţi nume ! Că de ar fi pe tine să te chem / Ţi-aş pu­­ne­ un minunat prenume I Co­pila mea cu ochii de şaten". La una ca asta chiar că nu s-ar fi putut aştepta biata copilă■ Va rămîne tablou şi din ochii ei de şaten vor cădea două la­crimi de fierbinte recunoştinţă. PETRU BOCA. Textul care începe cu versul: „Prin aer, oameni fără trup“ este, cred şi cel mai realizat. M. CALIN PELVIN. Ver­suri, parţial frumoase : „Sin­gur aştept nerostite / să cazi peste umerii mei / fără coasă ! balsam cu ţărînă de lacrimi­­ şi somn". „Balsam“ pică prost, A. DENYS. Versuri pedes­tre. Nimic excepţional in ele, nimic peste mijlociu, decit poate, doar, cite un vers, izolat şi involuntar aberant, precum : „Femeile le înşelăm cu păsări“, un rest, nimic.­­ CONSTANTIN CODRIN. Ul­timele două poezii îmi re­confirmă buna impresie de mai înainte. Citez frumoasele strofe din prima poezie: „Să îndrăznesc plecarea cu un a­­daos pur I cintec hermafrodit îngheaţă pe meninge / Amiaza cărnii nu mai coace-n jur I să­rutul stelei stinse nu mai nin­ge / E cineva orbit şi-i singur şi căderea / Poate-ar dori s-o vindă de s-ar mai putea I cind se pornise clopot şi-n urma lui durerea I Altarului fiinţei in singe cu o stea". Necristalizate deplin, aceste versuri certifică incontestabil, talentul dv. NIMENI. Cu cîteva tăie­turi, foarte puţine, transcriu această poezie care nu mi-a displăcut. „Plouă ! Inima atir­­nată de un fir / de tavanul neantului / picură o dată cu bătăile de / ceasornic uzat / sufletul I după o ploaie cu la­crimi I cu soare / se înalţă cu apa de ploaie / spre cenuşa de pe cealaltă lume / Plouă !“ In fine, dl. sau d-şoara Ni­meni mărturiseşte a avea nu­mai 16 ani. Vîrstă, oricum, ine­vitabilă- Cezar BALTAG Vina culorilor Versuri. Editura „Eminescu", Pe margine de suflet Versuri, Editura „Litera", BIANA NORD „Cele două pagini de cuvinte“ purtînd ca titlu cuvintul „Ape ?“ rezemat într-un semn de întrebare nu sunt rude cu cele patru pagini care au apărut în revistă. Te repeţi. Baia şi aşteptarea fe­meii sunt scrise cu mina stin­gă, dreapta n-ar fi iscălit sub­ ele. Trimite-mi toate schiţele pe care le-ai scris sau treci pe la redacţie cu ele. COPAC REGAL. Majestate, vă anunţ că numitele panse­uri : „Despre singurătate“, „In linie galbenă“, „Peştera“ şi „Ghearele florii“ sunt nişte să­culeţe pline cu pămînt sterp. Să trecem să ne anin­ăm o­­chii asupra următorului pasaj: Clorofila în nervoase tulpini se retrăgea; eu eram singur, singur şi Ea îndrăznea să spargă zidul. In nervi instru­mente dentare ricîiau ne-ntre­­rupt (grăsimea surisului tău liniştindu-mi ochiul supt)“... şi să ne întrebăm apoi care tramvai duce la Berceni şi ca­re e ora cea rm­ai bună pentru stropit pernele cu sirop de sfeclă. Schiţa ,,Luţă“ mi-a lă­sat impresia că e scrisă din zdrenţe. Dar, ştiţi, eu sunt re­publican şi vă anunţ, Alteţă, că n-o să partem fluturi îm­preună. LEILA. Din cele citeva „punc­te de suspensie“ pe care mi le-ai trimis am înţeles că eşti foarte, foarte tinără şi c-ai avut un necaz în dragoste... „Rămas Bun. O inimă plînge, plînge cu lacrimi ascunse, căci o alta, pe­rechea ei, pleacă, pleacă fără s-o cunoască, fără să se mai întoarcă vreodată". Părerea mea sinceră e să zici bogdapros­te c-ai scăpat de golan şi să nu mai pui pe hîrtie poveşti de-astea. AL. OBLU. „Douăzeci şi pa­tru de scaune" — îngrijit scri­să, dar retorică. Ai luat scau­nele dintr-o sală de şedinţe unde tot anul se bate cu pum­nul în piept. Dacă vrei să izbuteşti încearcă, zic eu, cu niş­te scaune de la cantină. ŞTEFAN BADEA. Un ciclu promiţător. Citez din „El Do­rado“ : „Spre El Dorado / A­­leargă / Şi cai şi oameni / Şi căruţe hodorogite / Grăbesc spre El Dorado / Spre El Do­rado / Unde curcubeiele se schimbă-n aur / Şi fetele de­vin flăcăi“... Acuma, că ţi-am dat puţină nădejde, trebuie să-ţi spun că bîlciul se ţine in El Dorado o singură dată in­­tr-o viaţă, in rest, circiuma din colţ. ION MORARU: Susţii că te jucai şi că din joacă ai desco­perit America. Toţi ne lăudăm cu chestia asta, nu eşti singu­rul. Pe unii ii crede lumea, pe alţii ii fluieră. Dumneata, in­să, trebuie să nu te amesteci în poveste, fiindcă întîi tre­buie să înveţi ce să faci atun­ci cînd descoperi America. De­ocamdată nu ştii. Dovadă, ver­surile : „Am descoperit Ameri­ca ! Şi eram mai aproape de Soare / de stelele mele roze / din fundul gropii infinitului" DOINA LASCU. Voi încerca să-ți public povestirea. Fănuș NEAGU avant , premiera editoriala 3­^4 ■ ■ % le­ HUMA miTRII CRIGORAȘ efemeride ►­­ Replica lui Bérenger Cind pronunţăm cuvintul „bru­talitate", nu ne gîndim neapărat la sensul lui iniţial. îl folosim, de alt­fel, frecvent în accepţii mai ab­stracte : violenţă, grosolănie. Şi totuşi cuvintul păstrează, etimolo­gic, un înţeles pe care nu-1 are ni­­ciunul din echivalentele lui cu­rente : brutalitatea reprezintă o în­suşire a brutei, a animalului lipsit de raţiune, fiind mai aproape decît oricare de bestialitate. Un om vio­lent sau grosolan rămîne om; un om brutal devine fiară. Brutalita­tea este violenţa primară, demenţi­ală, semănînd cu o forţă obscură de care individul e posedat fără voia lui, cu un instinct ancestral şi animalic. Brutalitatea implică, apoi, pe lîngă caracterul iraţional, şi pe acela gregar. Nici vorbă că indivi­dul însuşi poate fi brutal , dar bru­ta singuratică ne face să ne gîn­dim la gratiile parcului zoologic, ea poate fi prinsă, neutralizată prin captivitate, în vreme ce turma sca­pă controlului eficient al raţiunii- şi că bruta izolată, captivă, ne in­spiră o stranie compasiune, brutele libere şi dezlănţuite ne înspăimîntă. Rinocerii triumfă prin număr. Ce-i drept, nu e absolută nevoie ca tur­ma, grupul să existe ca atare, a­­junge să fie simbolizate. Ucigaşul fără simbrie al lui Ionescu este singur, o brută fără turmă, însă tot aşa de groaznic ca o întreagă turmă de rinoceri pe care de fapt o concentrează în sine, o subli­mează. De-ar fi realmente singur ar putea fi prins ; el nu e insă sin­gur, ci exemplar. Ceea ce caracterizează, de ase­menea, brutalitatea este absenţa motivării : bruta terorizează sau ucide fără motiv şi fără argumente. Forţa ei în aceasta constă. Besti­ală sau criminală, bruta este prin simplă afirmare biologică. In mo­nologul final al lui Bérenger din Tueur sans gages observăm tocmai căutarea zadarnică a unei punţi de comunicare dintre om şi monstru. Omul nu se poate face înţeles, fiind­că brutalitatea ucigaşului ţine de fiinţa lui organică, de instinct­­ura lui nu are nimic omenesc. Ii lipseşte pînă şi limbajul articulat — al dorinţei şi al furiei, măcar. Bruta nu vorbeşte, ci emite silabe guturale, mugete. La întrebările lui Bérenger răspunde printr-un rînjet­ simbol al animalităţii ei fundamentele. Bérenger joacă rolul omului care vrea să explice, să justifice, să supună animalitatea prin raţiune. Intransigent şi îngă­duitor, chinuit de nelinişti­t şi ru­gător, omul înfruntă bestia ; trece de la candoare la revoltă, de la implorare la ameninţări, vrea să se apere recurgînd în cele din urmă, el însuşi, la forţă. Dar abandonează lupte căci raţiunea se izbeşte de cruzimea demenţială a brutei ca de un zid : „O... ce slabă e puterea mea în faţa cruzimii tale nemiloase "... Chiar gloanţele, ce pot face împo­triva energiei fără margini a îndă­­rătniciei tale ? (Tresare) Dar am să te dobor, am să te dobor... (Apoi din nou, în faţa asasinului care ţi­ne cuţitul ridicat, fără să se mişte şi rinjind, Bérenger coboară încet cele două pistoale vechi şi demo­date, le pune jos, înclină capul, a-\,­poi în genunchi, cu capul plecat, cu braţele atîrnînd, repetă bîigu-­ ind :) Doamne Dumnezeule, nu se­­ poate face nimic!... Ce se poate face... Ce se poate face... (în timp ce ucigaşul, abia rinjind, se apro­pie încet de el)“ Toţi ne-am aflat, măcar o dată în viaţă, faţă-n faţă cu bruta. Pe toţi ne-au înspăimîntat ochii ei in­jectaţi, care nu ştiu să privească în ochii omului, rînjetul ei crud, reacţiile ei instinctuale şi feroce. Toţi ne-am întrebat ca Bérenger : ce se poate face ? ce se poate face ? Nicolae MANOLESCU

Next