Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)
1972-01-15 / nr. 3
in semnificaţii Poezia românească a deceniului 8 Mi s-a părut totdeauna suspectă de neadevăr sau măcar de confuzie între planuri ideea că totul s-a spus de la început in poezie, şi că nu ne mai rămine, de milenii întregi, decit să repetăm lucruri comunicate şi cunoscute. Este adevărat că marile motive ale vieţii, adică iubirea, moartea, natura, fericirea, durerea şi încă alte cîteva au o rază limitată, şi nu se poate ieşi din aria lor. A ajunge, insă, pe acest temei, la concluzia că totul s-a mai spus in poezie, înseamnă a te călăuzi după criteriul cel mai schematic şi cel mai neadecvat realităţii palpabile. Există un decalaj puternic între motivele fundamentale ale vieţii, care sunt într-adevăr limitate, şi potenţialul sensibilităţii umane, ce însoţeşte sau străbate aceste motive, şi care se dovedeşte infinit, cu resursele niciodată consumate. Şi am spune nu numai că, prin evoluţia şi progresul societăţii, acest potenţial de sensibilitate proliferează continuu aspecte nebănuite, dar că şi, de la început, adică de la o întîie priză adhocă a omului asupra lui însuşi, capacitatea sa de simţire nu mai cunoaşte margini. Or, poezia nu înseamnă crasa formulare a marilor motive de viaţă, ci modalitatea deosebită prin care primeşte şi simte poetul asemenea motive. Sfera artei, oricît de amplă şi de complexă ar fi, rămine totdeauna nemăsurat mai redusă decit aceea a integralei sensibilităţi umane. Cea dinţii nu o poate acoperi nici pe departe pe a doua. Constatarea se raportează la una din limitele fireşti ale constituţiei umane. Oricît ar fi de dotat, omul nu-şi poate exprima o dată pentru totdeauna întregul volum de sensibilitate. Un asemenea obiectiv este prin definiţie irealizabil. Nu poţi promova integral, sub specia actualizării limitate, ceea ce este infinit. Ce-i drept tentativele de această natură există, cel puţin mental sau ipotetic, dar ele tind mai curind către haos decit către înfăptuirea artistică. Şi atunci, arta, pentru a se apăra de monstrul nimicitor al sensibilităţii umane integrale, recurge, instinctiv sau deliberat, implicit sau explicit, tacit sau expres, la arma salutară a convenţiei. Este zidul ordinei, al luminii, al cosmosului, care stăvileşte haosul. Cit de greşită se arată ideea care deplasează sensul convenţiei, văzindu-l aplicat numai la manieră, la artificiu, la speciile formaliste şi academice ! Desigur că orice fenomen îşi are şi zonele sale deviate, negative, dar nu printr-însele se defineşte acel fenomen. încă de pe la începutul secolului, Gordon Craigh recunoaşte în Arta teatrului ingerinţa dăunătoare a unei convenţii insipide. ,,Dar nu uitaţi“ — adaugă el — „că există şi o convenţie nobilă“. Noi am spune „nobilă“ tocmai fiindcă se opune torentului necuprins, nediferenţiat, diform, al volumului labirintic de sensibilitate umană, care vrea, prin imposibil, să se exprime integral. Aş putea fi iarăşi bănuit ca adept-fantomă al unor criterii clasice, demult depăşite. Nimic mai neadevărat. Convenţia nu este un apanaj al vechiului clasicism aşa cim nu este nici al manierei sau al formalismului academic din toate timpurile. Fără ea nu există artă, nici un fel de artă, nici cea mai liberă cu putinţă, în cele cincisprezece mii de pagini de Jurnal intim ale lui Amiel se păstrează totuşi convenţia „jurnalului“. Altfel n-aş fi surprins la unul din poeţii noştri tineri de valoare, dacă nu mă înşel la Ana Blandiana, noţiunea şi termenul de „antijurnal“. Dar şi acest „anticonvenţionalism“, care cuprinde toate iniţiativele de anii din literatura actuală, nu este decât promotorul unei noi convenţii, care vrea să o înlocuiască pe alta presupusă a fi obosită. Procesul nu este de azi de ieri, ci de totdeauna, un proces dealtfel necesar şi binevenit. Prin această modificare şi substituire continuă a convenţiilor se schimbă mereu, in mod înnoitor, şi porţiunea admisă de artă din potenţialul infinit al sensibilităţii umane. In poezie marile motive ale vieţii rămin aceleaşi, dar precipitatul sensibil prin care ele se realizează sub specia creaţiei de artă este totdeauna altul, fiindcă fiecare nouă convenţie îşi alege şi o nouă zonă a simţirii omeneşti — inedită artistic pină atunci — izgonind tot tumultul restului care vrea să intre. De aceea, însăşi mobila şi variabila natură convenţională a artei, nu vom repeta niciodată ceea ce s-a mai spus. Şi tot de aceea n-am vedea fazele de decadenţă ale culturilor ca expresii necesare şi fireşti de îmbătrînire, aşa cum le înregistrează vederile istorice cu caracter organologic. Ele sunt accidente, maladii care depozitează anormal aluviuni impenetrabile pe căile prin care se comunică resursele in mod firesc nesecate ale sensibilităţii omeneşti. Asemenea accidente pot fi remediate prin radicale reîmprospătări socialei, destinate să dizolve materiile calcinate ale unei culturi şi să permită iarăşi accesul la acel izvor viu şi necuprins de simţire, de unde convenţiile artistice captează numai o maerea nouă fracţiune. Ferită de aceste maladii şi obstrucţii, poezia românească a deceniului in care înaintăm, fie promite o dezvoltare din cele mai fecunde, cu surprize bogate de sensibilitate inedită. Edgar PAPU 15 IANUARIE 1972 . O critică pe măsură Niciodată, ca în ultimii ani, presa noastră literară nu a acordat o mai mare atenţie debuturilor, adică de fapt fenomenului in sine, căci debutanţii nu au fost poate nicicind mai neglijaţi. Strigăte de alarmă pe toate tonurile, emise de personalităţile cele mai diverse (între care am distins şi glasul unor scriitori şi critici cu răspundere, care deţin sau au deţinut rubrica „Poşta redacţiei“ la diferite publicaţii) au blamat graba apariţiei în public, lipsa de experienţă, absenţa răspunderii artistice. Mărturisim că, avind o sumbră experienţă a debutului, ne-am interzis a ne spune cuvintul, considerind că arzătoarea chestiune se va soluţiona de la sine, realitatea contrazicând din plin afirmaţiile făcute in acest sens. Căci, ne întrebăm, cum poate fi concepută o viaţă literară fără o necontenită afirmare a puterilor necunoscuţilor ? Cum poate exista o cultură fără suprafaţa largă pe care i-o conferă scriitorii de realizări modeste ? Şi, dacă e obligatoriu să funcţioneze critica, de ce să se instituie barajul cel mai greu de trecut la începutul carierei scriitorului ? Noi considerăm că, dimpotrivă, critica trebuie să-şi exercite severitatea în raport direct cu importanţa scriitorului în discuţie, pentru debutanţi rezervîndu-se mai curind indulgenţa, spiritul de înţelegere, efortul de a descoperi ceea ce se poate dezvolta în ei. E regretabil că majoritatea criticilor întreţin cultul scriitorilor cu „nume“, încurcîndu-se în formule de politeţe şi eufemisme ca să nu pronunţe anumite adevăruri dezagreabile, dar prind numaidecît aripi, cînd e vorba de a anihila pe un păcătos de necunoscut. E mai ales regretabil că publicaţiile noastre literare care se vor prin excelenţă exigente îşi amorţesc facultăţile critice în faţa notabililor literaturii. Numai aşa ne putem explica faptul că „România literară“ a putut adăposti în paginile ei un articol de acad. Al. Graur în care se avansa ipoteza că termenul progressiste a intrat in vocabularul francez graţie emisiunilor în franţuzeşte ale postului de radio Bucureşti, deşi dicţionarele elementare ale acestei limbi îl înregistrează de pe la mijlocul secolului trecut. De asemenea, pentru a ne menţine la un minimum de exemple, nu credem că vreun scriitor necunoscut ar fi avut vreo şansă să-şi vadă publicat un roman de felul lui Să vie Bazarea, dacă autorul nu s-ar fi numit Ionel Teodoreanu. Oare criteriile „critice“ nu trebuie să fie puse in funcţiune in permanenţă, iar îndrăzneala noastră să existe, dar să nu se exercite decit atunci cind situaţia respectivă nu ne angajează tocmai curajul ? Cit priveşte exigenţa aceasta „înaltă“, dar utilizată mai curind cu socoteală, ea nu trebuie să ne facă să ne speriem aşa de tare de termenul acesta: mediocritate. Mediocritatea e un produs fatal şi acceptat al dezvoltării unei culturi şi un rezultat justificabil al profesionalizării scrisului. Literatura franceză, de azi, de pildă, e in bună măsură o literatură de excelenţi scriitori mediocri. Şi, de altfel, nici o cultură nu se poate orienta, chiar dacă ar vrea, in vederea apariţiilor geniilor, care nu se ivesc decit surprinzător şi pe un teren fertilizat de cit mai multe încercări ratate sau modeste. Acestea din urmă sunt dătătoare de măsură pentru nivelul cultural al unei ţări. Afară de aceasta, valorile unei culturi nu se pot stabili decit prin comparaţie. înainte de Eminescu, iubitorii literaturii frumoase aveau impresia că în România există mari poeţi. Ei au existat desigur, dar nouă ne apar acum drept nişte mediocri, iar critica literară actuală se sileşte cu tot dinadinsul să le găsească alte merite decit poetice. Felul impetuos în care se înregistrează noi apariţii în literatura noastră ne face să credem că în viitorul chiar nu prea depărtat vom asista la adevărate mutaţii în mentalitatea critică, antrenind schimbări profunde şi in ceea ce priveşte nivelul de exigenţă. Istoria de pînă acum ne încurajează să ajungem la o atare concluzie. In cazul în care — pură ipoteză, deocamdată ! — ar apare o sumedenie de poeţi de geniu, Eminescu sau Arghezi, Barbu, Blaga sau Bacovia ar deveni ilustrativi pentru nivelul mediu al unei culturi şi al unei epoci. Fericită clipa în care, o asemenea — pentru noi, cei de azi, parcă, dureroasă — eventualitate s-ar realiza. Şi, atunci, critica, fără să poată anticipa asupra formelor viitorului, trebuie să se afirme printr-o continuă mişcare liberă şi vie, fără menajamente la adresa consacraţilor, pentru a-i scoate din somnolenţă şi din satisfacţia de sine, pentru a le stîrni ambiţiile — ca un avertisment al judecăţii aspre a posterităţii, ca un grav memento al viitorului. Alexandru GEORGE faptele și vorbele Habent suu fata. ...fi am citit toate cărțile... — așa sfirşește un vers de Mallarmé. Ce afirmație uimitoare, pe care n-ar fi cutezat să o facă decit un poet ! Sau, cum s-au schimbat de radical lucrurile sub acest raport, intr-un singur secol ! Mallarmé se plingea că nu mai are ce citi , noi nu izbutim azi să parcurgem nici măcar o parte infimă din mulţimea cărţilor care apar. Se publică lunar mii şi mii de scrieri interesante. Dacă am calcula timpul mediu cerut pentru lectura unui volum de dimensiuni obişnuite şi am presupune că n-am face altceva toată ziua decit să citim, incă n-am acoperi o sutime din producţia literară contemporană. Dar mai sunt lucrările de ştiinţă, de filozofie, de istorie... Ne îneacă literalmente un ocean de cărţi. Nu numai cititorului oarecare ii este imposibil să-şi facă o idee globală despre această uriaşă materie oferită lecturii, dar şi specialistului. Unde trăieşte criticul cu un milion de ochi şi cu o viteză de citire mai rapidă ca a maşinilor electronice, spre a pretinde că urmăreşte efectiv tot ce se scrie şi nu riscă să scape nimic important ? Cine va putea să se încumete a redacta o istorie literară universală a epocii noastre in reală cunoştinţă de cauză ? Cum se va asigura că n-a lăsat cumva printre nenumăratele cărţi necitite opere mult mai valoroase decit acelea pe care le-a străbătut ? Am avut ocazia să asist la alcătuirea sumarului unei prestigioase reviste de critică franceze : „La Quinzaine Littéraire". Directorul, Maurice Nadeau, discuta cu colaboratorii, stabilea volumele care urmau să fie comentate si ce spaţiu înţelegea să le acorde respectivelor recenzii in paginile publicaţiei, după importanţa obiectului lor. L-am întrebat dacă a citit cărţile destinate prezentării şi pe cele socotite a nu merita o asemenea osteneală. Mi-a răspuns că, oricite eforturi ar face, poate cunoaşte îndeaproape doar un foarte mic număr al lor. Atunci, care e criteriul alegerii ? — am, insistat. Şi cum e sigur că n-a comis astfel o nedreptate gravă ? Se aude cam ce cărţi sunt mai bune — a ţinut să mă liniştească reputatul critic, zimbind. Şi practic, in atiţia ani, — a adăugat el — nu prea s-a întimplat ca, lucrind după această rumoare literară, vreo operă de seamă să fi fost ignorată. Dacă există, răzbate ea la suprafaţă cu timpul. Recunosc că principiul acesta s-a verificat oarecum in istoria literaturii. „Iluminările“ lui Rimbaud nici n-au fost difuzate ; o mare parte din exemplare, poetul le-a distrus. Şi totuşi, aceasta nu le-a împiedicat să revoluţioneze mai tîrziu întreaga lirică modernă. Alt exemplu de uriaş succes ulterior al unei opere fără mare ecou la data publicării ei pentru inuia oară, Desene de VERA HÁRÍTOD ni-l lurninează scrierile lui Kafka. Nici din literatura noastră nu lipsesc astfel de cazuri : Calistrat Hogaş, Bacovia. Dar toate acestea s-au petrecut intr-o vreme, cind exista incă răgazul lecturii sistematice şi aproape complete. Era epoca şansei ca „sticla asvirlită in mare“ să fie odată şi odată găsită, chiar dacă treceau decenii, (sau uneori şi secole) pină la pescuirea ei. Autorul ignorat de contemporani putea spera în reparaţia posterităţii. Azi asemenea miracole au tot mai puţini sorţi să se producă. Avalanşa cărţilor rămase necitite creşte necontenit ; cine să mai reuşească a le scoate din uitare ? De unde să înceapă o lectură pentru care nu e suficientă viaţa unui om? Pină şi bibliotecile sunt puse in faţa problemei dificile a depozitării cantităţilor imense de volume. Fatal, se văd silite a renunţa la cele fără ecou. Oceanul nu mai are loc nici măcar pentru o sticlă lăsată să plutească in voia hazardului ; mii de cărţi intră an după an în neant. De aici rezultă insă o situaţie nouă la care merită să ne gindim. Se impun atenţiei cărţile despre care intr-un fel sau altul se vorbeşte la apariţia lor. Ce factori concurează spre a le dărui acest noroc ? Cum funcţionează publicitatea literară şi care sunt mecanismele in măsură să o oblige la o minimă justiţie ? Cit de greu devine cuvintul criticii in astfel de împrejurări ? Ce răspunderi morale implică el ? Cum pot fi corectate scăpările inevitabile de atenţie ? Cit de abuzive se dovedesc coteriile literare în lumina condiţiilor pe care le-am evocat ? Iată nişte întrebări, chemate să ne modifice puţin optica asupra destinului cărţilor, intr-o epocă a torentului de hîrtie tipărită. Nu intenţionez să scot din aceste consideraţii fugare o viziune pesimistă asupra soartei scrisului. Nu mă simt nici împinsă să proorocesc, cum e astăzi la modă, pieirea criticii foiletonistice, condamnată a împlini o muncă de Sisif. Aş lansa doar o invitaţie ca să discutăm citeva din problemele pe care le-am amintit spre a căpăta o imagine mai lucidă a condiţiilor muncii noastre. Am convingerea că am ieşi fortificaţi dintr-un asemenea examen realist şi, poate că, am găsi şi mijloacele să mai reducem ceva din fatalismul vechiului dicton. Ov. S. CROHMALNICEANU N. B. — Titul articolului nostru din numărul trecut trebuie citit astfel : „Despre saţietatea literară“. confidenţele unui maniac Un pedagog de şcoală nouă Cu ce ton de superioritate, cu cită suficienţă concesivă il expediază Nicolae Balotă pe Albert Camus ! „Cred, de aceea, azi, cinci, prea blazaţi, evităm cărţile lui Camus, că acestea pot pasiona încă pe adolescenţi“. (Jurnalul unui om fericit, în „România Literară“, nr. 2, 1972 ; toate virgulele aparţin autorului). Pentru a o lua de aşa de sus cu „bietul Camus“ (cum îl numeşte N. Balotă) trebuie negreşit să ai multă doză să fii bine şcolit şi tare de tot la cărturărie. Cine altul la noi putea fi mai in măsură să-şi asume în asemenea caz rolul casaţiei şi să pronunţe „de pe scaun“ un verdict fără trimitere, decit N. Balotă, pedagogul absolut, de a cărui universală bibliognosie ştie oricine parcurge orice număr din orice publicaţie din orice oraş al ţării şi oricine urmăreşte cit de cit emisiile culturale de la radio şi televiziune ? Mărturiseşte savantul nostru că la douăzeci de ani, cind l-a descoperit pe Camus, i se păruse că aude „o mare voce purtătoare de mesaj“, dar mai tirziu, reluindu-l cu prilejul studiilor despre literatura absurdului, şi-a dat „prea bine seama că acest tulburător al conştiinţelor este — în procesul mare al secolului nostru — un martor mărunt“. Şi continuă : „Alături de un Kafka, tulburarea pe care şi-a propus-o un Gide ori cea pe care o încearcă un Camus sunt minore. Nu şi arta lor, fireşte“. Dar ce contează arta, nu definitiv ? „că-z talentul nu-l doar ghe vro samă ! cu metoaghele mogherne doară, totul zase numai in aplicăţiune". „Aplicăţiunea“ savantului nostru absolut e de a fi nedesminţit un om de şcoală nouă, perpetuu in postura de a putea da socoteală de cele mai „mogherne“ tendinţe culturale şi fireşte, deoarece este, aşa cum incă se recomandă, un „hermeneut“, să le tălmăcească în lumina tuturor cărţilor din toate bibliotecile inclusiv cea din Alexandria. Şi fiindcă azi cota lui Camus e foarte scăzută pe piaţa pariziană (dar cînd vedem care sint de citiva ani cotele in urcare pe această piaţă ne dăm seama că lucrurile sunt mai mult sau mai puţin în ordine, fiindcă nu pot avea curs egal şi Ies vessies şi Ies lanternes nu se putea ca hermeneutul nostru universal să nu o înregistreze, să nu şi-o însuşească şi să nu o proclame cu hotărită autoritate. Dar, chiar pe piaţa Parisului, şi bineînţeles, şi la noi, se întimplă să fie bine cotate şi opere de reală valoare, numai că unele, probabil printr-un fenomen mecanic compensator, sunt de astă dată supralicitate. Acesta e cazul lui Kafka cu care, cum văzurăm, N. Balotă dintr-o singură lovitură l-a şi strivit pe bietul Camus. Locul real al lui Kafka în literatura mondială e mare, in adevăr, dar nu atit de mare cum cred unii : e cam tot atit de însemnat ca şi a lui Camus (căruia i-l datorează de altminteri in foarte mare măsură). Deosebirile dintre ei sunt evidente şi mai mult sau mai puţin complementare. Kafka nu a fost un martor în „procesul mare al secolului nostru" ci un vates, un clarvăzător care a avut asupra acestui secol uluitoare premoniţii. Martor propriu-zis, după vorba grecească martys, a fost Camus : dacă mărturia celui care a scris La peste, L’étranger, La chute, Caligula, L’home revoltă, Reflexions sur la guillotine, dacă mărturia celui care a scris cronicile algeriene şi nenumăratele articole împotriva minciunii, teroarei şi dezumanizării din toate taberele, este o mărturie măruntă, aş vrea să ştiu care altă mărturie o întrece pe a lui ? Suntem o generaţie de intelectuali exact contemporană cu acest mare proces al veacului şi ştim despre ceea ce am trăit şi văzut nu mai avem nimic esenţial de aflat. Dacă mărturia lui Camus e măruntă, atunci toate sunt mărunte şi nu mai putem spera o alta pe măsura tragediilor trăite. Am mai citit in anii din urmă prin diverse publicaţii franţuzeşti, niscaiva articole în care Camus era dispreţuit tocmai pentru preocupările lui etice : autorii aceia îl taxau de ,,boy-scout“ şi-i atribuiau morala „cercetăşească“ a „facerii de bine“ = bonnes actions). Autorii aceia, promotorii literaturii „obiectale“ şi criticii „structurale“, inlăturind cu aplicaţie conştiinţa umană şi crizele ei, bineînţeles că nu au nimic in comun cu Camus (şi cu nici o Conştiinţă ginditoare). Aceşti autori de o mortală insipiditate şi aceşti critici care au inventat un vocabular pedant, sucit şi stereotip pentru a spune, in cel mai bun caz, specioase platitudini, mai pasionează incă pe ciţiva adolescenţi simpatici, (care, desigur, se vor coace cu timpul) şi sunt luaţi în serios şi de unii cărturari maturi care de copt n-au cum să se mai coacă dar ale căror judecăţi se vor primeni potrivit cu viitoarele cultural fashions. Toţi savanţii aceştia fac parte din categoria lui Trissotin iar admiratorii lor sunt afini cu Bouvard şi Pécuchet. Dacă. N. Balotă e receptiv la stilul bărbătesc și generos al lui. Camus. •stil ---------------- ------------din marea trudiție clasică franceză, pe ■ ■ care o reprezintă în epoca noastră Camus împreună cu Montherlant, Illabraux și Charles de Gaulle (poate cel mai mare prozator al Franței de azi), păcat pentru hermeneutul nostru. Dacă tema fericirii lui Camus e înţeleasă de acelaşi hermeneut numai ca ■ o, excitaţie la miresmele şi formele lumii exterioare, ce e de făcut ? Fericirea pe care i-o atribuie Camus lui Sisif e fericirea dureroasă şi gravă a conştiinţei treze şi a lucidităţii. E,a spune Camus, fericirea lui Oedip după ispăşire. Şi mai e fericirea celor care au forţa teribilă de a iubi: „Ceux qui s'aiment et qui sont séparés peuvent vivre dans la douleaur, mais ce n’est pas le désespoir , ils savent que l’amour existe“. (La mer au plus, prés in L’éte). Această fericire poate că e o vocaţie, dar e în orice caz o dificilă şi aprigă virtute. Pedagogului absolut i se pare insă că e un soi de école buissoniere şi parcă îl aud trimiţindu-l în banca lui pe „bietul Camus“ sau in lipsa acestuia, pe vreun admirator de al lui, ca alde mine, cu vorbele : „No, meri la loc, prostovane !“ Al. PALEOLOGU umanităţi ) In grădina lui Ion Sint versuri pe marginea cărora s-ar putea glosa la nesfirşit. Dar a vorbi despre o poezie înseamnă, de cele mai multe ori, a rămine in afara cercului ei de vrajă. A vorbi dinăuntrul ei presupune a pătrunde în poezie. Rareori o asemenea deschidere a zăvoarelor mi s-a părut mai imperios necesară, rareori o poezie a stirnit în mine dorinţa de a mă iniţia in cele revelate de versurile ei ca acel catren popular, tainic în simplitatea sa : „In grădina lui Ion Toate păsările dorm. Numai una n-are somn, Cată să se facă om.“ Intr-un secol în care prea adeseori parabole terifiante ne-au înfăţişat posibilitatea unei metamorfoze degradante, aceste cuvinte ale arhaicei poezii indică, dimpotrivă, efortul dintotdeauna al devenirii intru umanitate. Cu ani in urmă, atunci cînd pentru intția oară am citit Metamorfoza lui Kafka am fost — mărturisesc — tulburat până la rădăcina fiinţei mele de posibilitatea monstruoasă pe care marele povestitor o închipuise. Omul este o fiinţă ameninţată. Vrăşmaşii sunt deopotrivă, în afara şi înlăuntrul nostru. Aceştia par coalizaţi împotriva omeniei noastre. Ori de cite ori cedăm in faţa lor, scădem în umanitate. Gesturile care corup integritatea morală, politic-socială, estetică a fiinţei sunt eşecuri ale umanului în om. Desigur, metamorfoza cumplit imaginată de Kafka nu este decit parabolic posibilă, in imagine. Niciodată nu vom regresa la starea jivinei din fabulă. Căderea omului din condiţia sa este însă mult mai gravă. O leziune în universul valorilor înseamnă un eşec al omului în ceea ce am putea numi devenirea sa întru umanitate. Or, tocmai despre această devenire ne grăieşte anonimul poet popular in versurile celebrînd sfinta insomnie a unei păsări măiastre care, în timp ce toate suratele ei sint scufundate în somnie, „cată să se facă om.“ Trăim într-o epocă in care însăşi condiţia umană trece printr-o mutaţie care angajează toate ţărimurile existenţei. Naşterea unui om nou e posibilă doar printr-o metamorfoză valorică. Lupta celui care „cată să se facă om“, înseamnă strădania spre un spor de omenie. Nu există, o ştim azi mai bine decit altă dată, o natură umană imuabilă, dată o dată pentru totdeauna. Omul devine om luptînd cu inerţiile naturii şi triumfînd asupra lor. Atunci cînd un gînditor contemporan (Michel Foucault) proclamă, pe urmele lui Nietzsche, moartea omului, atunci cind neagă orice umanism, el vrea să ne reţină în somnul antropologic, al unei umanităţi care disperă cu e însăşi umanitatea ei. Gravă eroare a celor care vor să condamne omul la o pasivitate în faţa forţelor care-i ameninţă. Căci nu sîntem făcuţi de puterile care ne investesc decit în măsura în care renunţăm de a ne face pe noi înşine oameni. De aceea, mirabila pasăre din grădina lui Ion (oare n-am văzut-o înălţindu-se prin măiestria lui Brâncuşi ?) este o făptură exemplară. In tăcerea nopţii purtătoare de germeni, o vezi lepădindu-şi inerţiile firii, deschizîndu-şi aripile ca nişte braţe şi ridicind mina ginditoare a omului ca un semn către oameni. Nicolae BALOTA *r ■ condiţia debutului Criteriul autenticităţii înţeles mai intim, in realitatea sa umanestetică, debutul literar autentic poartă pecetea unei tulburătoare drame a destinului. Nu intenţionăm deloc să acordăm faptelor o aură sentimental-patetică , să admitem totuşi că o carte de debut care nu divulgă în nici un fel impasurile unei conştiinţe umane individuale — aceea a autorului ei —, oricît de acceptabilă ca literatură, este, necondiţionat, sortită indiferenţei. De altminteri, aici este de identificat una din cauzele alarmantelor nepotriviri ce se ivesc între modul in care sunt receptate numeroase cărţi de debut (şi nu numai de debut !) de către critică, de o parte, şi de către cititor, de altă parte. Prima — fie chiar şi bine intenţionată —cade lesne in capcana propriilor automatisme. Acordă viză de trecere apelind la argumente ce decurg din arsenalul analizei critice standardizate. E o analiză care, pină la urmă, nu poate să ajungă decit la o constatare perfect inutilă : existenţa de fapt a cutărei sau cutărei cărţi. Or, finalitatea demersului critic — să mai precizăm ? — este de a constata existenţa de drept a oricărei cărţi, inclusiv a aceleia semnate de autorul debutant. S-ar părea ca ne aflăm in faţa unei situaţii oarecum paradoxale : criticul avansează dovezi „ştiinţifice“ (tematică, stil, filiaţii etc.) şi riscă literalmente să nu fie confirmat. În timp ce cititorul, pe simpla lui reacţie aşazicind simpatetică, are şansa de a fi crezut, cum se spune, pe cuvint. In realitate, chestiunea nu este chiar atit de complicată. Eroarea diagnosticului dat de critic provine din cea mai gravă carenţă ce îi poate apăsa activitatea : absenţa a ceea ce G. Călinescu numeşte starea de ingenuitate perpetuă în decursul lecturii şi, apoi, al redactării comentariului critic. E singura condiţie capabilă să confere criticului calitatea de cititor ideal şi să-l plaseze în situaţia privilegiată de a comunica practic emoţia pricinuită de lucrarea citită. In felul acesta se obţine mult livnitul punct geometric unde fuzionează criteriile criticii literare, ca disciplină guvernată de legi relativ proprii, şi criteriile (necodificate, dar intransigente) de care este animată receptivitatea cititorului de gust, instruit. Citind tot pe G. Călinescu, putem astfel ajunge, pe această cale, să observăm cum „emoţia psihologică (a criticului-cititor — n.n.) se transformă un sentiment estetic“. Intorcîndu-ne la ceea ce spuneam în primele rinduri, întrebarea ce se impune de la sine (atit de adevărată prin banalitatea ei) este deci următoarea : are realmente ceva de spus, despre el şi despre lumea căreia îi aparţine, cutare începător nu ale scrisului, spre a fi îndreptăţiţi în adeziunea noastră faţă de prima sa carte ? Neocolind această întrebare, pe cit omeneşte e cu putinţă, ne eliberăm de vicisitudinile profesionalizării excesive şi ne simţim mai fermi în efortul de a discerne între debuturile valoroase (întotdeauna puţine la număr) şi cele amorfe sau gratuit îndrăzneţe (atit de numeroase şi unele şi altele, oricind şi oriunde). Căci, dacă in ceea ce priveşte tehnica literară, unei cărţi de debut i se pot acorda circumstanţe atenuante, cind este vorba de conţinutul ei uman, nu este cazul să apelăm la vreun fel de indulgenţă. Maiorescu, fără a-i trece cu vederea neajunsurile stilistice, situa pe Eminescu, tînăr, alături de Alecsandri — acesta din urmă ajuns la apogeul carierei sale poetice. Criticul era captivat tocmai de marea acuitate a substanţei umane de care sunt străbătute chiar şi poeziile de început ale genialului poet. După cum — spre a ne opri la un exemplu aparţinind epocii noastre — a vedea în Labiş un poet de excepţie datorită aceloraşi cauze şi a-l situa mult deasupra altora (mai stilişti decit el, dar ajunşi la virsta de 40—45 de ani) echivalează cu a înţelege faptele în adevărul lor estetic fundamental. Dar unul dintre cele mai lamentabile cusururi de care suferă critica aplicată literaturii celor tineri stă tocmai în condescendenţa născătoare de himere. Din păcate, analele criticii literare abundă un asemenea întristătoare exemple, ce nu par a alarma cituşi de puţin pe mulţi dintre cronicarii şi recenzenţii de azi. Aici, confuzia dintre făcătorul de literatură şi creatorul adevărat, incă din faza debutului, capătă drepturi de circulaţie cel puţin suspecte. Nicolae CIOBĂNUŢ * EDITURA „EMINESCU“ Şt. O. Iosif — Poezii — Prefaţă de Nicolae Ciobanu — Biblioteca „Eminescu“. 410 pagini, 12 lei. Eusebiu Camilar — Avizuha (proză). 522 pagini, 13,50 lei. Horia Lovinescu —, Teatru — 404 pagini, 10,50 lei. Aurel Martin — Poeţi contemporani, vol. II (critică literară). 240 pagini, 6 lei. Mircea Ciobanu — Armura lui Thomas și alte epistole (proză). 200 pagini, 4 lei. Dan Zamfirescu — Spre noi înşine (eseuri despre problemele culturii române actuale). 148 pagini, 3,25 lei. Papp Ferenc — Omul coborît pe pămint — Sub rădăcini — Peste gard (proză). 380 pagini, 8,75 lei. Crişan Constantinescu — Metamorfoze în inima Harghitei si Bodocului (reportaje). 252 pagini, 5,50 lei. EDITURA „CARTEA ROMANEASCA" Adrian Păunescu — Istoria unei secunde (versuri). 140 pagini, 8 lei. Ion Omescu — Hamlet sau ispita astăzi in librării posibilului, colecţia „Eseuri“, 202 pagini, 6,25 lei. Vasiile Vlad — Sărbătorile absenţei (versuri). 124 pagini, 10 lei. Pandele Borina — Versuri de amiaz. 120 pagini, 7 lei. EDITURA „MINERVA“ Victor Hugo — Mizerabilii, ediţia a III-a (5 volume) — B.P.T. Traducere de Lucia Demetrius şi Tudor Măinescu. Prefaţa de Paul Cornea. Note explicative de N. N. Condeescu. 1996 pagini, 25 lei. Z. Ornea — Sămănătorismul — ediţia II-a revăzută şi adăugită. Seria ..Momente şi sinteze“. 424 pagini, 12 lei. Ion Marin Iovescu — Nuntă cu bucluc (roman). Prefaţă de Marin Mincu. 168 pagini, 4,75 lei. EDITURA „ALBATROS“ Lucia Demetrius — Scrisoare către fetele tinere. Colecţia „Colocviile adolescenţei“. 144 pagini, 2,25 lei. XXX — Iluminismul (3 volume). Antologie, studiu introductiv şi note bio-bibliografice de Romul Munteanu. 100 pagini, 18 lei. Al. Oprea — 5 prozatori iluştri, 5 procese literare. 240 pagini, 6,25 lei. Marin Bucur — Blaga, dar şi eternitate. Colecţia „Contemporanul nostru“. 216 pagini, 7 lei. Horia Ursu — Traian. Colecţia „Oameni iluştri“. 170 pagini, 7,25 lei. Vasile Poenaru — Jungla marin (versuri). 104 pagini, 8,25 lei. EDITURA „UNIVERS“ Jan Mens — Meşterul Rembrant (biografie romanţată). Traducere din limba olandeză de H. R. Radian. 57 pagini, 22,50 lei. H. Heine — Opere alese, vol. II. Articole, eseuri. Colecţia „Clasicii literaturii universale“. Traducere de Dumitru Hâncu. 634 pagini, 21 lei. Franz Werfel — Povestiri din două lumi — In româneşte de Vasile Spoială. 480 pagini, 13,50 lei. Olga Zaicik — Henrik Sienkiewicz Colecţia „Monografii“. 224 pagini, 8,75 lei. Charles Dickens — Casa umbrelor (2 volume). Colecţia „Clasicii literaturii universale“. Traducere de Costache Popa. 1 062 pagini, 35 lei.