Luceafărul, iulie-decembrie 1988 (Anul 31, nr. 27-53)

1988-12-24 / nr. 52

24 DECEMBRIE 1988 * * Istoria, aşa cum a fost Urmare din pag. 1 Generaţiile vîrstnice, care au străbătut suc­cesiv toate etapele acestei istorii, de la dreapta euforie de acum şapte decenii, la dezamăgirile p­­oliticianismului interbelic, asistînd îndurerate a destrămarea operei atîtor generaţii de eroi şi vizionari şi suferind şocul avalanşei prăvă­lite de istoria universală peste locurile amar caracterizate de cronicar, generaţii care au trăit apoi şi au îndurat — prin mulţi ai lor — con­secinţele îndelungate ale marii tragedii, dar au avut şi fericirea de a vedea ţara şi neamul renăscînd asemeni Fenixului din propria ce­nuşă, aşteptau demult ca această renaştere să-şi manifeste amploarea şi forţa în cel mai semnificativ sector al conştiinţei şi ştiinţei despre noi înşine : istoriografia. Tuturor cititorilor — veteranilor care erau copii sau adolescenţi la ceasul cînd neamul ro­mânesc a trăit clipa supremă a adunării fiilor sub acoperămîntul aceleiaşi patrii, oamenilor trecuţi acum de amiaza vîrstei, care au fost la rindul lor foarte tineri în clipa prăbuşirii visu­lui împlinit în 1918, şi au străbătut apoi prin lungul şi aparent fără de sfîrşit tunel spre zorii noii renaşteri, precum şi tinerilor din clipa prezentă, de o vîrstă cu noua demnitate, re­­ciştigată pas cu pas, a naţiunii noastre, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu le-au dăruit în anii din urmă o sinteză în cel mai înalt grad re­prezentativă. O sinteză simbolică, pentru ceasul de acum al­ istoriei noastre. O sinteză care — după un amplu preambul alcătuind volumul întîi, De la statul geto-dac la statul român unitar, 1983, 723 pagini — s-a structurat, odată cu prima parte din volumul al doilea intitulat România după Marea Unire, in CEA DINTtl ISTORIE A SECOLULUI 20 ROMANESC. Prima parte din volumul al II-lea a apărut acum doi ani şi avea 1 150 de pagini, pentru intervalul 1918—1933, deci un deceniu şi jumă­tate. A doua parte, apărută zilele acestea, are 1 600 de pagini pentru mai puţin de un de­ceniu : noiembrie 1933 — septembrie 1940. Pentru jumătatea de secol ce ne va despărţi, curind, de hotarul anului 1940, cite pagini şi cite volume vor mai fi necesare ? E greu de spus. Dar ceea ce se poate spune, dimpotrivă, cu uşurinţă, este faptul că ne aflăm, cu aceste două „părţi“ ale volumului al II-lea, în faţa celei mai extraordinare reconstituiri a ceea ce secolul 20 a fost pentru poporul român in pla­nul economic, politic şi social ! Şi anume, in perioada care începe cu înfăptuirea idealului multisecular şi se încheie cu prăbuşirea ho­tarelor în cursul fatidicului an 1940. Cum a fost posibilă această traiectorie tra­gică, de pe piscurile visului împlinit in abisul tragediei naţionale, şi cum anume s-a petrecut întunecatul final de epocă ? Faptul că avem totuşi sub ochii noştri această carte este in sine un semn al momentului istoric in care ne aflăm şi pe care nu-l putem cîntări şi judeca de nicăieri mai bine ca din vecinătatea unei lucrări ce face răbojul tuturor suferinţelor în­durate, dar prin simpla ei existenţă măsoară şi amploarea biruinţelor asupra vitregiilor şi ad­versităţilor de toate felurile. Să o spunem apăsat şi fără ocol : niciodată această carte n-ar fi fost nu posibilă, dar nici măcar imaginabilă fără Congresul al IX-lea, fără spiritul şi programul lui in planul istoriei naţionale, şi mai ales fără pasiunea pentru adevăr şi perspicacitatea genială în descifrarea sensurilor momentelor istoriei noastre, a celor luminoase ca şi a celor întunecate sau chiar tragice, proprie secretarului general al Partidu­lui Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Fiecare pagină din sinteza celor doi istorici poartă în filigran însemnele uriaşei ac-V ________ ţiu­ni de renovare a istoriografiei româneşti, întreprinsă personal de însuşi făuritorul istoriei noastre contemporane. . Faptul acesta nu este fără precedent decit prin amploarea şi consecinţele sale. In reali­tate, este însăşi condiţia congenitală a istorio­grafiei noastre de a fi ctitorită de voievozi înaintea istoricilor de meserie. Primul mare istoric român, de fapt însuşi ctitorul istoriogra­fiei româneşti, a fost Ştefan Vodă, care a dictat circularele de după victoriile de la Baia şi Vaslui, precum şi pisania cutremurătoare de la Valea Albă. Cu el şi prin el se inaugurează sen­­timentul obştesc al condiţiei noastre istorice, pendulind între epopeea biruitoare şi cea tra­gică. Şi tot el a poruncit, supravegheat şi dic­tat paginile esenţiale din Letopiseţul de cind s-a început Ţara Moldovei, „monumentum prin­­ceps“ al istoriografiei naţionale, reîntemeiat în graiul ţării, după un secol şi jumătate, de Gri­­gore Ureche, şi aşezat la temelia întregii de­veniri a conştiinţei istorice româneşti. Al doilea moment major în geneza istorio­grafiei naţionale, legat din nou, indisolubil, de contemporaneitate, mai exact, de un anume ceas al „istoriei contemporane“ cînd , ea se ridică pe culmi de istorie universală și confi­gurează, retroactiv,­­ trecutul, prefigurind tot­odată viitorul, este momentul lui Mihai Vodă. Amplele sale „memorii“ dictate secretarilor domneşti — în special cel­­ adresat ducelui Tos­canei — au putut fi caracterizate de N. Iorga drept „o istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi“. Din tot ce a dictat sau a scris cu mina sa făuritorul celei dinţii uniri a românilor, din tot ce s-a scris în imediata lui­ apropiere, sub fascinaţia, epopeii şi persoanei sale, sau a doua zi după ce lucrarea lui s-a încheiat (dar în felul bobului de grîu ce se îngroapă spre a răsări insutit), Nicolae Bălcescu avea să ex­tragă, peste mai bine de două secole, elemen­tele şi seva geniului, său vizionar, întemeind stilul, creind orizonturile şi imprimînd suflul istoriografiei române moderne, care va culmina în Hasdeu, Eminescu, Iorga şi Pârvan. Pentru ca o nouă istoriografie românească, osebită atît de a cronicarilor şi istoricilor­­ din epoca veche (de la analistul de curte al ma­relui voievod de la Suceava şi Dimitrie Can­­temir la monumentala Hronică a românilor a lui Gheorghe Şincai) cu­ şi de a marilor istorici ai ciclului modern (al căror şir a fost deschis pe ambele versante ale Carpaţilor, de Bălcescu, Kogălniceanu şi Papiu­ Ilarian) să se nască şi să impună deschiderea unui capitol nou într-o viitoare istorie a istoriografiei româneşti, a fost nevoie ca din nou „istoria contemporană“ să capete intensităţi, de tragedie şi dimensiuni de epopee. Dar mai ales a fost nevoie să apară iarăşi o personalitate în stare să dea prezentu­lui „profil de epocă“ şi să proiecteze o lumină nouă asupra întregului trecut. A trebuit ca, iarăşi, tilcul ceasului trăit şi sensul celor ce ne veneau din secolele trecute să fie rostite chiar de acela care făcea istoria şi în acelaşi timp îi dezvăluia, tot mai adine, tot mai cate­goric şi mai nestăvilit de nici o oprelişte, noi­­mele şi permanenţele. De aceea, la fel ca un trecut, pe vremea marelui Ştefan, a lui Mihai Vodă sau a luptelor pentru renaşterea neamu­lui românesc de pe amîndouă laturile Carpaţi­lor, o nouă istoriografie românească, printre ale cărei realizări reprezentative se ridică acum sinteza capitală semnată de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, ia naştere direct din „istoria con­temporană“ şi este un reflex al ei, chiar cînd vorbeşte de cele petrecute acum o jumătate de veac sau acum şase secole. A rosti adevărul, tot adevărul, despre lucruri în legătură cu­ care s-au păstrat atîtea tăceri, ori­ s-au rostit atîtea adevăruri pe jumătate, pe sfert, ori atitea neadevăruri, era pină mai ieri o întreprindere aproape inimaginabilă, dar pe care cei doi autori au putut-o duce pînă la capăt în mod strălucit. Beneficiind, fără îndo­ială, şi de zecile de monografii ori studii parţia­­le prin care, pas cu pas, nenumăraţi alţi spe­cialişti în istoria contemporană au cucerit teren ferm în cele peste două decenii însufleţite de spiritul , Congresului IX. Tandemul Mircea Muşat — Ion Ardeleanu ar putea repeta cuvintele lui G. Călinescu din prefaţa monumentalei Istorii a literaturii ro­mâne : aici nu se face decit o jumătate de pas faţă de munca celor ce au precedat, dar această jumătate de pas înseamnă realizarea celei din­tii adevărate istorii contemporane a României. O istorie scrisă nu numai in deplin acord cu toate normele istoriografiei eliberate de tabuuri şi constrîngeri de orice fel, dar scrisă, mai ales, de oameni în stare să o înţeleagă şi să o simtă aşa cum numai de aici se poate simţi şi înţelege. Şi mai ales în stare să o cunoască din surse rămase inaccesibile tuturor celor ce au scris-o ori au judecat-o din afară. Originalitatea şi totodată forţa de sugestie, fascinaţia acestei cărţi ce întrece orice roman şi pironeşte cititorul pe scaun, lipsindu-l de somn şi de odihnă, vin fără îndoială şi din măiestria cu care este folosită şi mînuită o uriaşă cantitate de informaţie inedită, extrasă direct din memoriile, însemnările zilnice, de­poziţiile celor implicaţi direct in evenimente , notele zilnice ale fostului rege Carol II, notele zilnice ale lui C. Argetoianu şi Armand Căli­nescu, memoriile lui Mihail Manoilescu şi Petre Ghiaţă, istoria partidului liberal de A. Bădescu, rapoartele diplomatice, informaţiile secrete ale siguranţei, arhivele vremii. Ar fi însă o obiecţie ieftină să se afirme că privi­legiul accesului la aceste surse poate fi anulat cînd ele vor fi publicate. In realitate, extra­ordinar este tocmai montajul, selecţia citatului exploziv şi revelator, încadrarea lui într-un complex de informaţii provenite din zeci de alte surse şi, în ultima instanţă, viziunea uni­tară, construcţia, aşa da bine realizată că de­vine imperceptibilă, totul curgind prin faţa noastră cu firescul vieţii însăşi. Dacă a fost o vreme cînd se spunea că ro­mancierii îşi asumă riscul şi privilegiul de a spune ce nu pot spune istoricii de profesie, iată că acum literatura este cu mult lăsată în urmă de realitate, şi că istoricii reconstituia această realitate fără nici o oprelişte. Este o naivitate a încerca să rezumi o astfel de carte, in care fenomenală este tocmai ma­teria pusă să defileze prin faţa ochilor cititoru­lui, pînă ce şuvoiul istoriei îl tîrăşte cu sine şi-l face a retrăi toată această vreme de ne­contenită cumpănă, care este veacul nostru. De aceea vom încheia exprimindu-ne speranţa că ea va ajunge in cit mai multe mîini, şi că va putea fi citită curind şi în cîteva limba de largă circulaţie internaţională, ţinuta ei făcînd-o com­petitivă cu cele mai ilustre mostre din genul de scrieri cel mai gustat, astăzi, pe glob, in­tr-un secol în care mereu se adevereşte spusa lui Goethe : „Mare este realitatea şi mică fan­tezia !“. Abia din această carte lumea contem­porană va lua act de tragedia poporului român, dar şi de forţa­­ lui de a renaşte din cele mai cumplite tragedii. Chiar şi atunci cînd nimeni nu mai crede în „minune“. Istoria acestei renaşteri, dar încă o bună parte din istoria tragediei ce i-a precedat, vor face obiectul volumelor următoare. Tandemul Mircea Muşat — Ion Ardeleanu a escaladat pină acum un teren ce părea cu puţină vreme în urmă inaccesibil. Dar în faţă i se ridică un munte în comparaţie cu care ceea ce a fost pînă acum pare joc de copii. Conştiinţa românească, în acest ultim deceniu şi jumătate al mileniului doi, îi va urmări cu sufletul la gură. Fiindcă de reuşită depinde în bună măsură imaginea des­pre noi înşine cu care vom păşi în mileniul următor. Editologie eminesciană SOLIDITATEA INFORMAŢIEI ntr-un articol mai vechi apărut in­ revista Luceafărul îndrăzneam să afirm că, prin împlinirea unei spe­ranţe naţionale — ediţia completă a operelor lui Eminescu — ne aflăm in pragul naşterii unei ştiinţe noi : editologia (în alte ■culturi cercetările de editologie sunt ceva mai vechi, stîrnite fiind de un fenomen cu destulă vechime : seria istorică a ediţiilor de opere monumentale). Uluire şi adîncă bucurie sufle­tească mi-au provocat studiile lui Petru Creţia răzleţe în revista Viaţa Românească, in care eu am tălmăcit primele contribuţii la ştiinţa ediţiei operei eminesciene. Editologia eminesciană s-a născut, mi-am, spus, învăluită în linişte, ca mai toate cărţile sale, s-a rînduit deja pe masa citi­torilor (cercetători şi nespecialişti) ultima apa­riţie editorială a lui D. Vatamaniuc , Eminescu, („Manuscrisele. Jurnal al formării intelectuale şi al lărgirii orizontului ştiinţific. Laborator de creaţie. Instrument de lucru“.) Editura Minerva, 1988. In cartea aceasta eu am găsit o nouă confirmare la ideea editologiei eminesciene. Autorul, prestigios istoric literar şi editor al operei eminesciene, propune ipoteze referitoare la semnificaţia pe care trebuie s-o acordăm manuscriselor în cadrul operei poetului. In acest sens, în accepţia editorului manuscrisele au înţelesul da : a) jurnal al formării intelec­tuale ; b) jurnal al lărgirii orizontului ştiin­ţific ; c) laborator de creaţie ; d) instrument de lucru. Cum este firesc, autorul aduce probe pentru ipoteza sa şi astfel zideşte, credem noi, temelia unei ştiinţe a manuscriselor emines­ciene (a utilizării lor, a înţelesurilor acestora etc.). Mi-a reţinut atenţia cu deosebire ultima parte, aceea care se referă la înţelesul atribuit de către autor manuscriselor teoretice ale poetului, de „instrument de lucru“. Voi reveni asupra chestiunii într-un studiu special. Efectul acestei cărţi, ca şi al studiilor lui Petru Creţia, este unul de înaltă surpriză. „Echipa“ care a lucrat ani în şir la săvîr­­şirea operei începute de Perpessicius a revolu­ţionat „lectura“ marelui Eminescu. Vor mai trece ani pînă cînd vom fructifica noul orizont al lecturii operei eminesciene. Acesta este, integral, opera noilor editori şi el se leagă, de naşterea­ unei ştiinţe anunţate de marii lor predecesori : editologia. Această nouă ştiinţă trebuia să apară în cultura română în jurul ediţiilor Eminescu, căci tocmai opera acestui creator poartă şi răsadul unei atari invenţii. Eminescu a lucrat, ne spune D. Vatamaniuc, opt ani la sonetul Veneţia, (din 1871—72 pînă în 1879—1880), lăsînd în manuscrise 20 de variante, 7 aparţinind numai anului 1876. Dar tot atunci, are grijă să menţioneze D. Vatamanhuc, poetul publică nuvela Cezara in foaia ieşeană, după ce operase pa manuscrisul iniţial „importante modificări“. D. Vatamaniuc intră, cu acest prilej, în labirintul oricărei editologii , luind ca fir conducător manuscrisul, deci textul prim, în­cepe lunga călătorie, cu staţii de analiză com­parativă debordante în toate momentele de succesiune ale nuvelei, pentru a descifra tilcuri dintre cele mai neaşteptate, referitoare deopo­trivă la operă, la creator, la epocă, la cei din jurul poetului. Un lucru este uimitor în aceste analize: tîlcurile operei se limpezesc cu fiecare epocă şi strat de sensibilitate pentru a se încifra mai adine, venind către contemporanei­tate cu un univers de sensuri, Care participă la un întreg ce-şi ţine peceţile neatinse. D. Vatamaniuc intîmpină pe drum comentatori, , ipoteze, ba chiar teorii in nuce cu privire la o chestiune sau alta a operei eminesciene. Cap­canele editologului sînt repetatele răspîntii la cár® stau marii lucrători, de la Maiorescu şi Pogoneanu ori Slavici, la Călinescu, Perpessi­cius, CreţU, Murăraşu, Bogdan Duică, Throu­­ţiu, Scurtu, M. Eliade, C. Noica, Al. Oprea,­­ J. Cpeţia, .'Şi 'alte ‘, num® ''ilustre şi luminoase ,­­ ’care­ au trudit, întru Veşnicia lui Erpinescu. D. Vatamaniuc ia seama ,la fiecare, îl învaţă pe cititor geografia aceasta miraculoasă a tălmă­cirilor eminesciene. Avreme îndrăzneşte şi D-sa să se pună luminător la cite o cărare mai puţin umblată. Comentînd, bunăoară, interpre­tarea lui Călinescu asupra finalului la nuvela Cezara, editologul propune o ipoteză nouă. Pregătind nuvela pentru tipar, „Eminescu face dintr-un final de capitol un final de nuvelă“, remarcă D. Vatamaniuc. Editologul va căuta un tîlc al acestei decizii și, cum este firesc, mai întîi va cerceta ipotezele deja enunţate. De la Călinescu este reţinută ipoteza estetică : „Acesta este sfîrşitul logic al nuvelei“, scri­sese Călinescu. D. Vatamaniuc ne ispiteşte cu o nouă ipoteză, căreia i-am spune , „ipoteza sociologică“ . „Altele sînt motivele, remarcă D-sa, pentru care versiunea din Curierul de Iaşi se opreşte la cap. VIII şi nu merge mai departe, ca în manuscrise. Situaţia poetului in redacţia ziarului ieşean era destul de precară şi va trebui să-şi dea demisia. Acesta pare să fie motivul pentru care nu definitivează ulti­mele două capitole...“ (p. 99). Demersul edito­­logic continuă însă şi, puţin mai încolo, cerce­tătorul se poartă nemilos chiar cu propria sa ipoteză. Ii aduce la „dezbatere“ pe I.A. Rădu­­lescu-Pogoneanu, şi pe I. Creţu (acesta fiind şi unul dintre marii , editori ai lui Eminescu). Dezvăluirile lui Pogoneanu relansează ipoteza lui­­Călinescu, iar studiul lui I. Creţu („Ultima formă a nuvelei Cezara“, publicat in 1961), procură argumente grele pentru „ipoteza este­tică“ a comprimării voite a manuscrisului. Ipoteza sociologică nu poate fi stinsă uşor,­­ e drept, şi ea ne duce cu gîndul la o idee a lui Mihai Ungheanu referitoare la „proiectele eşuate“ ale literaturii române. Cert este, însă, că de cele mai multe ori, Eminescu a biruit împrejurările şi s-a întors la proiect cu aceeaşi intenţie de a-l purta la­ perfecţiune (cum se întîmplă şi cu nuvela Cezara în acest caz). Chiar, şi ■ astfel interpretate lucrurile, manuscri­sele ascund opere pe care o editologie herme­neutică le-ar putea scoate la lumină cum şi face Petru Creţia bunăoară, cu două mari capo­dopere lirice ale poetului (publicată, una, în revist­a Lucea ţarul, , şi cealaltă., in..Manoscrip­ . rom). Prima concluzie a editologiei privitoare ■ la interpretarea tiparului de creaţie şi a desti-', nului creator al lui­ Eminescu este că cele două ipoteze trebuiesc utilizate în regim com­plementar şi nicidecum în regim de reciprocă opoziţie şi excluziune. Ideea că împrejurări nefericite au rupt mereu linia creaţiei este tot atît de adevărată ca şi ideea că Eminescu şi-a biruit timpul circumstanţial şi in 80% din cazuri opera sa a atins nivelul capodoperei. Marele creator n-a fost „sub vreme“. Din confruntarea ipotezelor, şi a punctelor de vedere ies mari surprize ca şi aceasta pe care ne-o oferă cartea lui D. Vatamaniuc referitoare la „metoda“ creatoare a lui Eminescu. Chestiunea a fost pusă strălucit de I. Creţu, tot cu ocazia dezba­terilor privind forma ultimă a nuvelei Cezara. D- Vatamaniuc pune în discuţie ..metoda supri­mării“, utilizată de poet, nu numai în cazul Cezarei. Această metodă este folosită de poet pentru a-şi scoate din manuscris textul final trimis spre publicare. Din cele 12 000 de cu­vinte cite are­ textul (deja „suprimat“ la prima mină d in Curierul de Iaşi, poetul a suprimat, pentru versiunea din Epoca, 2 250 de cuvinte (aproape 20%). D. Vatamaniuc găseşte fapte şi de data aceasta pentru „ipoteza sociologică“, (operaţia de revizuire e cerută de Maiorescu in vederea traducerii nuvelei). Oricum ar sta lucrurile, demersul editologie ne obligă să ţi­nem seama de două „fapte“ care nu se mai lasă tălmăcite cu mijloacele „ştiinţei literare nor­male“ („oficiale“). Aceste fapte cer revizuirea cadrului disciplinar al „ştiinţei“ literare în eminescologie. Unul se referă la metoda de creaţie a poetului, iar celălalt „fapt“, provo­cator de „ruptură“ epistemologică, se referă la ipoteza fluxului (elanului) creator al lui Emi­nescu. După G. Călinescu, El. Murăraşu (vezi „M. Eminescu. Viaţa şi opera“), a căutat argu­mente sistematice pentru a demonstra că elanul creator al poetului urmează o curbă descres­­cindă după 1872. Intr-un eseu remarcabil de editologie, consacrat analizei ediţiei Maiorescu, Petru Creţia ajunge la o concluzie contrară, care lansează ipoteza unui elan creator in creştere cu nivel maxim in 1882, cînd se petrece o bruscă ruptură a liniei creatoare. Cartea de faţă a lui D. Vatamaniuc relansează discuţia intr-un cadru lărgit, aducind argumente de mare surpriză pentru ipoteza unei linii in creştere a creativităţii. Pe aceeaşi ipoteză se înscriu cercetările lui N. Georgescu asupra unui Eminescu de perioadă tîrzie. Ipoteza aceasta trimite obligatoriu la problema metodei de creaţie a lui Eminescu. Căci, cum se ştie, argumentul principal al lui D. Murăraşu este acela că Eminescu şi-a sacrificat toate proiec­tele „monumentale“ pe care le izvodise, pină la 1872. Dezvăluirile lui D. Vatamaniuc în legătură cu „metoda“ lui Eminescu aduc unul dintre contraargumentele masive la ipoteza scăderii elanului creator. Modelul lui Eminescu nu era monumentalul megalitic. Poetul face parte dintre acei creatori ai omenirii care au aderat la arta concentrării, o artă care te reţine de la tentaţia lucrării megalitice. Metoda lui Eminescu, aflăm şi prin această carte a lui D. Vatamaniuc, era aceea a condensării este­­tico-metafizice care ne aminteşte de textele scrierilor iniţiatice. Este, evident, prin contri­buţia editologiei, că Eminescu folosea tehnica marilor scriitori din vechime, de care se vor fi slujit marii reformatori religioşi, gnosticii, autorii scrierilor alchimice (in­­general anonimii „scrierilor secrete“), profeţii etc. Tehnica va fi fost folosită de misticii germani şi categoric o găsim amplu ilustrată in tradiţia indiană, in scrierile lui Lao­tzî şi Confucius. In sculptură această metodă a concentrării a fost utilizată de către Brâncuşi, care i-a transmis-o lui E. Satie, cum ne relatează P. Pandrea. Erik Satie primise o comandă din partea Operei mari din Paris şi începuse să-şi lucreze proiec-­ tul. Intr-una din zile, vizitîndu-1 pe Brâncuşi, îl găseşte foarte taciturn şi concentrat. întrebat fiind de Satie asupra cauzei acelei stări îi răs­punde : „De cîteva zile mă chinui să scot o umbră de pe Măiastră şi nu reuşesc. Printr-un punct trec un miliard de linii. Dintre toate acestea eu trebuie să aleg numai una.“ In urma acestei discuţii Satie renunţă la comanda prestigioasă a Operei pariziene, ■ întorcîndu-se la marea lui creaţie, pe care, poate, n-ar fi realizat-o niciodată. Măiestria supremă in China, antică se măsura prin această artă de a, spune mult în cuvinte puţine. Opera lui Lao-tzî este „cartea celor 5 000 de cuvinte“. Dar acolo este toată înţelep­ciunea Orientului şi a Chinei. Elegia „O, ma­mă...“ al lui Eminescu, publicată în 1880, se de-,­osebeşte de elegiile lui Lenau, bunăoară, prin aeasta exiorma condensare lirică. In cele cîteva strofa sînt condensate trei scenarii : scenariul vocilor din corul tr­agediilor antice (cele trei voci : a mamei, a poetului şi a iubitei), scena­riul ceremonialului cosmic al nuntirii prin moarte și scenariul de atmosferă elegiacă, de tipar byron­ian, sugerîndu-ne deopotrivă elegi­ile lui Lenau. Și totul fără că unitatea lirică a poeziei să fie afectată. Ilie Bădescu Mircea Vremir : „Eminescu" NA Pecetea romantismului e­xistă şi un romantism calm, fără grandilocvenţe, agitaţii şi clamări, rezonant cu o dimensiune echilibrată a sensibilităţii ; există un romantism care nu survolează contingenţele sau le echi­valează cu dimensiunea visului şi proiecţiile imaginare, ori pune semnul egalităţii între structurarea canonică şi creativitatea generată de inocenţă şi senzitivitate. Toate elementele romantice intr-o configuraţie care nu le este proprie, şi totuşi romantism... pentru că Lucia Olaru Nenati metaforizează şi sensibilizează cu elemente de această sorginte într-o deplină acalmie clasică. Sensibilizarea datelor realului, reacţiile de afectivitate, stările de evanescenţă, de flui­ditate, pe jumătate decantate din imaginarul oniric, pe jumătate rezultate din cristalizarea unor trăiri imediate, circumscriu poezia Luciei Olaru Nenati unui romantism structurat in lumina lui de permanenţă de simţire etică. Nu prea productivă şi cu un debut relativ intirziat, Lucia Olaru Nenati (n. 1949) s-a bucurat de o primire critică generoasă. Volu­mele sale despre care s-au exprimat, deopo­trivă poeţi şi critici (Constanţa Buzea, Adrian Popescu, Nicolae Ciobanu, George Muntean, Vlad Sorianu), citite invers decit în ordinea apariţiei, ne fixează chiar în atmosfera lirică a anilor ’70. Drumuri, Editura Eminescu, 1977 Nesfîrşitele vămi, Editura Eminescu, 1979 Cochilii cintătoare, Editura Eminescu, 1982 Umbra Casandrei, Editura Junimea, 1983 şi Ucenicia de aur şi purpură, Editura Emi­nescu, 1985 pot formula un bilanţ parţial al unei traiectorii lirice încă în funcţionare, cu posibile modificări şi chiar reformulări radi­cale. Intr-o strofă, aparent oarecare, întilnim toate elementele şi distincţiile poeziei Luciei Olaru Nenati deşi referinţa metaforică ime­diată este aici marea : „Veşnic mergînd un­deva / Dar roabă aceluiaşi loc / Fără lumină ea însăşi / Mereu călătoare oglindă de foc“. Drumul­­cu valorile conotative complemen­tare : „goană“, „circuit“, „exod“, „trepte“, „punte“) şi oglinda cu sugestii din elementele „apă“ şi „umbră“ rămîn polii semnificanţi între care gravitează sensibilitatea şi con­strucţia poetică. Adică utopia călătoriei iniţia­tice, purificatoare şi confruntarea ireparabilă a identităţii cu eroziunea succesivă a vîrstelor. Poeta accede la marile interogaţii ale exis­tenţei, dar nu le foloseşte spre o construcţie sub incidenţa misterului, ci încearcă să şi le explice: „Puterea de-a trăi sublimul / Fie şi-n vis / Pavăză spre regnul cenuşii / Eu eram acolo, de mii de ori în aceeaşi clipă / Fără zdrenţele corporalităţii ; / Toate făpturile flo­rilor, / Unghiurile verzi ale brazilor / Semi­cercurile dealurilor / îmi trimiteau un eflu­­viu /­­ In care încăpeam / Cu fiinţa de suflet întreagă / Şi nu ştiam denumi cu alt nume . Ceea ce mi, se ..întîmplă /! Uecît, injjirie“ (Fie şi-n vis). f­i­i De la primele două volume înainte pînă la Ucenicia de aur şi purpură se remarcă — să nu zicem un oarecare regres ci, să admitem, o progresivă secitare a izvoarelor lirismului şi intensificare a retorismului interiorităţii.­­ Deşi nu şi-a modificat formula lirică, se pare că in volumele de la început poeta era mai dezinvoltă, mai firească, mai puţin pre­ocupată de meşteşugul lirismului ; de la Ne­sfârşitele vămi înainte se remarcă o parcimo­nie, o absorbire de aspectul formal, ceea ce face discursul liric mai crispat şi mai artifi­cios.­­ Pare-se că aceasta concordă cu efortul poe­tei de a se „contemporaneiza“ cu cîntecul general al epocii, de excesivă elaborare. Ast­fel, nu a evoluat cu premizele personalităţii sale lirice, ci în concordanţă cu mereu nou­tatea în constelaţia genului. Teama crescîndă faţă de poezie — fapt po­zitiv, in fond, pentru că într-un fel înseamnă conştientizarea actului poetic — conduce spre un drum care, la unul dintre capete se numeşte sterilitate, sau contrafacere prin cere­­bralizare excesivă sau uscăciune ca rezultat al supravegherii exarcerbate. Curios este că poeta scrie şi un poem — excelent, altminteri — al acestei crispări auto­­controlate : „îmi plătesc conştiincios datoriile / Ca nu cumva să rămân amanet pentru frunză / Plecată neştiut din ţara verde / Ori pentru-o noapte furată, / Am hainele căptuşite cu ade­verinţe / Ara dovezi de iubire, / Am împuter­niciri de regret / Din care aflu / Cine sunt, ce-am făcut, ce voi fi / De la solstiţiul dinţii ! Pină la echinocţiul din urmă / Şi cînd pă­trund in pădure mă aflu / Ca,-ntr-o sală de marmură verde / Unde-am plătit c-o speranţă / Un bilet de intrare / Pe care scrie cu iarbă / Că nu mă voi pierde.“ (Adeverinţe de zbor). Există în poezia Luciei Olaru Nenati şi o dimensiune atemporală mereu imprevizibilă şi semnificativă : eminescianismul, şi nu acela festiv, generat de entuziasm, veneraţie şi imitaţie. De mult s-a remarcat că se află o vibraţie şi o dimensiune — feminine — în poezia „Luceafărului“ (eroine, ipostazieri femi­nine, obiectivări din perspectiva feminităţii şi o Cătălină tragică), care nu au fost continuate de poetele noastre. Lucia Olaru Nenati nu-şi propune să exploateze ori să nuanţeze acest filon remarcabil însă, intuitiv, absoarbe proba­bilitatea unui asemenea tip de lirism. Destule, poeme din întreg evantaiul volumelor pot ilustra afirmaţia de mai sus : „Mîine vremea mă va curge / Ca pe-o apă, ca pe-un val / Ca spărgindu-se de mal / Iar în largul ei ajunge. / / Mîine iar voi fi lumină / Izvorînd din templul sferic / Spre-a mâ-ntoarce-n întuneric / Cînd sorocul o să vină. / / Mîine voi culege iar / Frunze galbene din aer / Ascultînd al toamnei vaier / Cum se-aşterne în zadar / / Mîine iar voi fi o frunză / Mîine iar voi fi un gînd / Peste vreme aruncînd / Palma mea din creangă smulsă“. Autoare lucidă, de substanţă, conştientă de strălucirea şi limitele poeziei, prin această ultimă dimensiune a eminescianismului asumat şi feminizat, Lucia Olaru Nenati, face o figură aparte între poetele de azi. Aureliu Goci Mihai Nemeş : „Cercetare, invăţămint, producţie" Mocskassy losif : „Nostalgie" FIŞE DE ISTORIE LITERARĂ A doua zi după Caragiale — NOTE DESPRE PROZA LUI GH. BRAESCU — C­ ­­­înd nu călătoreşte (impuls de altmin­teri rar la un personaj cu nostalgia spaţiului închis, securizant), „explo­ratorul“ fictiv se călătoreşte, lăsîn­­du-se în voia eului bovaric. El locuieşte un fond într-o ficţiune şi „sincronismul“ îl împinge la extravaganţe comice prin disproporţia dintre iluzie şi realitate. Literatura tirgurilor provin­ciale sufocate de plictis şi de convenţii are la noi o relativ lungă tradiţie,­­ a cărei vitalitate o confirmă şi astăzi proza lui Buzura, Băieşu şi D. R. Popescu — dar Brăescu e probabil au­torul cel mai atent la ridicolul unor confuze aspiraţii „europeniste“. Admisibil şi pitoresc (in măsura în care este apanajul „lumii bune“ !) din unghiul unui Alecsandri preocupat, de pildă (v. Balta-Albă), de „filmarea“ convoiului alert, policrom şi contrastant al „calescelor evropie­­r­eşti pline de figuri evropieneşti şi de toalete evropieneşti“, snobismul îi stirneşte lui Brăescu verva satirică menipee. Deformaţi de monotonia unei vieţi uniforme, provincialii „Maiorului“ sunt groteşti prin spectacolul unei emancipări carnavaleşti. Marginea se crede centru şi-şi etalează imprudent pretenţiile de Cosmopolis ! Un orăşel „mic-micuţ, cu­ o batistă de păpuşă“ (e vorba de Vasluiul anilor ’20) se repede acce­lerat „pe calea progresului“ de îndată ce-şi marchează centrul cu „două prăvălii cu manu­factură şi galanterie, «Bazar parizian» şi «Cava­lerul englez»“ (Balul prefecturii). La Fălticeni (v. Legea progresului), „în curtea unui patrat de case (...) de unde exalau mirosuri pestilen­ţiale“ apare subit un... „Hotel London“. Calafa­tul — umilă „urbae comunale“, cu străzi stro­pite „la zile mari“ de sacaua primăriei —gra­vitează la rîndu-i în jurul „Hotelului Europa“. Impostura politică mizează — în deplină cunoş­tinţă de cauză ! — pe apetiturile „internaţiona­liste“ ale publicului, ispitindu-l cu vorbe mari, sorbite cu patimă de auditori : „Iaşul îl vreau mare, trebuie să fie mare ! (...) Şi chiar ieşe­nii, strînşi grămadă într-o vastă cooperativă, care să exploateze bălţile şi pădurile satului, in legătură cu cooperativele din străinătate... O vastă cooperaţie internaţională...“ (Liderul). Autarhic şi „patriot“, Caţavencu n-ar cuceri un asemenea electorat ! Nu-i deci o simplă coinci­denţă amănuntul că retorica politică se adecvea­ză la realităţi... „Stenografiind-o“ în cîteva instantanee, Bră­escu îşi caută totuşi personajele nu atît în agora, cit în spaţii restrînse, convenabile limbu­­liţei fără „volum“. Satira lui e mai degrabă una de moravuri decit una politică şi din clivajul stilistic îl putem intui pe cel social. Ciocnirea de mentalităţi, conflictul între „autohtoni“ şi „europeni“ poate izbucni şi într-un... sanatoriu. Disputa — purtată ca de obicei între militari — nu mai are, s-ar zice, substrat filologic, ci me­dical. Pentru lecuirea unui copil intoxicat cu „alune americane“ (!!) se propun diverse me­­­­dicaţii. Din larma „erudită“ şi, fireşte, comică, răzbate vocea unui colonel monden : „Da uite ce să faci dumneata... să-i dai un Zainit Pauler (Szelzer Powder ? — n.n.) ...că dublu ve nu se pronunţă... Se scrie Polwer şi se pronunţă Pau­ler... îl iei de la farmacie (...) Scrie pe hîrtie, să nu uiţi : Zainit Pauler (...) Ala se bea ca un şpriţ... în Anglia, zainiţu...“ (Consult). Polemica ta, ca la Arghezi — preocupat şi el de „analfa­betul cărturar“ — obişnuita turnură filologică : „Habar n-ai de ortografie ! Zainiţu, s-o ştii de la mine, vine de la şez, adică de la scaun, cum se zice pe franţuzeşte, pentru că limba engleză, dacă vrei să ştii,, e formată din cuvinte franţu­zeşti spuse d-a­ndoasele“. Pînă la urmă se im­pune — fireşte — opinia generalului („Două de­gete [pe gît], şi gata ! E natura care lucrează, madam !“), care însă, supremă ironie, crede că a rezolvat situaţia „a la franse“. In Alfabetul de tranziţie, Ştefan Cazimir in­venta un dublet surprinzător — paleologismul ; altceva decit arhaismul, cuvintul ar semnifica nu graiul cărţilor vechi, ci al oamenilor vechi. Paleologismul, nu arhaismul, ar fi, după opinia eseistului, duşmanul natural al neologismului. Aş observa însă că intre „paleo“ şi „neoglosie“ nu se dă doar o luptă de cuvinte, ci şi una de mentalităţi. Trecind la textul brăescian, consta­tăm că amicul şi ridicolul „război al­­lumilor“ e ciştigat de „modernişti“ : nimeni nu mai recurge la paleologisme ! Şi astfel, după avere şi func­ţie, neologismul ajunge al treilea însemn de res­pectabilitate socială. De mania „respectabilităţii“ se molipsesc pînă şi ţăranii. Ei ştiu,, de pildă, că la „menestru“ şi la „prefec“ sunt necesare „curemandaţii“ (reco­mandaţii) ; în momente de relativă prosperitate nu-şi refuză deliciile „beleartului“ şi string ze­loşi „trusa“ odraslelor. Şi în acest spaţiu psiho­­logiile sunt creionate impasibil, cu o lipsă de idilism şi idealizare ce-l incinta pe citadinul Lovinescu. Criticul credea cu toată seriozitatea că „în satira ţărănească Brăescu a creat genul“, opinie uşor de infirmat şi prin simpla invocare a lui Caragiale, cu al său Cum să înţeleg ţăra­nii, care stîrnea indignarea paşnicului Vlahuţă. O prioritate ar putea fi revendicată şi pentru azi necunoscutul I. C. Vissarion, căci „notele“ distinctive (după părerea lui Lovinescu însuşi) ale personajelor acestuia : „vioiciunea, şiretenia şi erotismul“ se transmit nealterate şi ţăranilor din schiţele lui Brăescu, superioare nu atit prin „autenticitatea“ limbajului, cit prin preg­nanţa estetică a contrastelor şi separaţia netă dintre interes şi afect, în fine, prin absenţa to­tală a sentimentalismului. Şi totuşi, demonul nomadismului şi al aventurii îşi scoate capul pînă şi dirntr-o lume aprioristic stabilă şi cine îşi aminteşte deruta şi stîngăcia „coloniştilor“ lui Jean Bart (pierduţi în Dobrogea ca într-o Amazonie luxuriantă), strania ţărancă (v. Necazuri) pusă pe picior de ducă în „Aru­­salia“ — pentru „a da în parte“ pogoanele ipo­tetice de la antipozi — capătă subit proporţii de simbol, de tragic revers al comediei ce începe cu grimarea carnavalescă a limbajului. „Cînd de legende o ţară se desparte / să moară osîndită-n frig va fi“ — proclamă sen­tenţios un cunoscut poet contemporan. Adevăr valabil nu doar pentru poezie şi nu doar pen­tru legendă , despărţită de cuvintele şi trăirile originare, răvăşită de bovarism, degradată de ritualurile falsei civilizaţii, lumea brăesciană a îngheţat definitiv în oglinda glacială a satirei fără iluzii melioriste. Purtînd-o de-a lungul unui drum sinuos, „Cavalerul“ cucerit tirziu de magia scrisului cunoaşte ultima şi esenţiala me­tamorfoză — aceea care-i asigură locul în isto­ria literaturii române. Ioan Adam Virgil Svinţiu : „Meditaţie umanistă”

Next