Lupta, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 946-968)
1889-10-26 / nr. 965
2 HiS! !IBR!%!!9lU^!!JKJf KIIZI3IWJ!li --------------------------------------------- tualmente în întrevederile împăraţilor şi miniştrilor. Toate ziarele străine sunt de acord a recunoaşte că, ceea ce preocupă în primul rând pe toate puterile este cestiunea Bulgariei, căreia trebue să li se dea cât de repede o soluţiune. In starea în care a ajuns cestiunea Bulgară, ea cere o soluţiune, căci altfel un conflict între Rusia şi Austria devine eminent. Or ce s’ar zice, Orientul clocoteşte o mulţime de cestiunî cari sunt de natură a da naştere unei isbucnirî periculoase. Nu trebue să se uite că pe lângă cestiunea bulgară, care aşteaptă de atâta timp o soluţie, mai e şi cestiunea Creteană şi cestiunea Sârbească. Notele cari s’au schimbat în cestia tulburărilor din Creta şi mai ales ultima cerere a Cretenilor, ca Creta să fie anexată la Grecia, nu sunt nici de cum de natură a linişti spiritele. Cu toată atitudinea mai mult decât rezervată a Turciei de până acum, se poate aştepta ca în urma propunerilor, ce se spune că s’ar fi făcut aceştia de către Germania, să intre în tripla alianţă, ca Turcia să’şî schimbe atitudinea. De sigur că dacă Turcia ar primi sa intre, cea ce e aproape imposibil, în tripla alianţă, ea nu va face acest pas fără a căpăta oarecari concesii şi asigurări în cestiunile cari se agită în Orient. Dar, chiar dacă Turcia, după cum este probabil, pentru a nu se pune râu cu Rusia, n’ar intra pe faţă în tripla alianţă, totuşi Germania, nu e de sperat că va sprijini pretenţiile Cretenilor. Abţinerea Germaniei în această cestie, e deja un punt principal câştigat pentru Turcia. In Serbia se pare că dinastia Obrenovici, cu toată abdicarea exregeluî Milan, n’a căpătat o consistenţă mai durabilă. Pe fie-care zi ne putem aştepta la noî conflicte. Şi dacă este adevărat, că numai pretextul lipseşte, pentru a se putea da foc fitilului, ca lupta ascunsă de până acum pentru preponderenţă în Orient între Rusia şi Austria, să izbucnească, nu va fi greu ca în toate aceste cestiuni ce se agită în Orient, să se găsească un pretext. Aşa stând lucrurile în Orient, e natural ca în toate întrevederile ce au avut loc, să se discute mijloacele prin cari s’ar putea aplana toate aceste conflicte. Ceea ce e de asemenea constant, e faptul că toate puterile caut să menajeze pe Rusia, care ar atârna greu în cumpănă, de or care parte s’ar da. ** Dacă în Orientul Europei sunt atâtea cestiunî arzătoare la ordinea zilei, să nu să creadă că şi ţările din Occident nu au cestiunî cari le preocupă imediat. Intre Italia şi Franţa să ţine o agitaţie continuă. Guvernul italian, credincios angajamentelor luate cu tripla alianţă, caută să nască în poporul italian ura şi neîncrederea în Franţa. El profită de cel mai mic lucru, merge până a denatura faptele, numai şi numai să poată arăta italienelor că guvernul francez lucează contra Italiei. In momentul de faţă să agită la Roma cestiunea protectoratului stabilit de guvernul francez asupra Regenţei din Algeria. Guvernul italian uită însă, că acest pas a fost făcut de Franţa, — care deşi avea dreptul s’o facă încă de la Congresul din Berlin, carei-a dat carte blanche guvernului francez în ceea ce priveşte Tunisia — după ce Italia a făcut primul pas, făcându-se stăpâna drumurilor de fer ale Regenţei şi căutând să -şi stabilească astfel preponderenţa comercială. Guvernul francez a căutat să evite orice act care ar nemulţumi pe Italieni, dar din momentul ce Italia a făcut primul pas, acesta era nevoit să apere interesele ţarei săle. * * * Faţă cu toate cestiunile acestea • cari agit mai pe toate statele Europei şi mai ales faţă cu colosalele înarmări către cari să îndrumează toate statele, pînă şi pacinica Belgie, ne putem aştepta ca într’un viitor mai mult sau mai puţin apropiat să vedem izbucnind râzboiul care, — supt cuvintele : «toţi doresc pacea» — să prepară cu sacrificii şi sforţări titanice de toate ţările. ACTE OFICIALE Ministerul de interne — Sunt transferaţi unul în locul altuia, pe ziua de 1 Noembre 1889, d-nul Cretzianu (George G.) actual secretar II al legaţiuneî din Constantinopol şi Pătraşcu (Nicolae), actual secretar II al legaţiunei din Paris. Ministerul lucrărilor publice. — I. Teodor Rosetti, fost ministru şi preşedinte al consiliului de miniştri, se numeşte membru în consiliul de administraţie al căilor ferate, în locul d-lui A. Degre, demisionat din acel post. Ministerul de resbel — Sergentul bacalaureat Costache Constantin, din regimentul 1 geniu, s’a înaintat la gradul de sub-locotenent în rezervă în arma genialui, la regimentul 2 geniu, pe ziua de 20 Octombre 1889. Decisiunî ministeriale — S’au aprobat următoarele numiri în direcţia telegrafelor şi poştelor : — D-nii Stroescu Ion şi Rădulescu Constantin în posturile de conductori gradul III .— Actualul elev mecanic clasa I, Călărăşanu George, în postul de adjunct mecanic la ateierul din Bucureşti. D. Vasiliu Nicolae ca şef de cantonieri, pe ziua de 1 (ÎS) Octombre 1889. — D-nii Baranowski Leon, şi Constantinescu Sterie în postul de elevi aspiranţi, pe ziua de 1 (13) Octombre 1889, după concursul ce au depus. — Sunt numiţi, pe ziua de 1 Noembre 1889, în administraţiunea centrală . — C. D. R. Ştefănescu, licenţiat în drept, actual archivar la biuroul timbrului şi înregistrăreî, în funcţiunea de impiegat clasa I la biuroul statistic. -- D. Iosif Cerchez, student al facultăţii de drept, actual conservator de material la biroul vămilor, în funcţiunea de impegat clasa II la biroul statistic. — D. Al. Gr. Alexandrescu, bacalaureat, actual copist la biuroul vămilor, în funcţiunea de conservator de material la acelaşi biurou. — D. loan Zaharia, student al facultăţei de drept, actual ajutor-archivar la biuroul vămilor, în funcţiunea de copist la acelaşi biurou— D. Oscar C. Chiriacescu, bacalaureat, în funcţiunea de ajutor-archivar la biuroul vămilor. LAPTA DISCURSUL ţinut .18 (I. profesor 11. Orăscu, rertorele Universităţeî, cu ocaziunea solemnităţei aiiversărei a XXV-a de la înfiinţarea Ilniversităţeî 9 (Urmare şi fine) La facultatea de ştiinţe progresiunea este şi mai caracteristică Media, care a fost de 12 Studenţi înscrişi pe an, în primul deceniu, s’a urcat la 30 în al doilea an, şi a devenit de 55 în cei din urmă cinci ani. La facultatea de Litere avem o gradaţiune mai potolită în primii 20 de ani, adică o medie care şovăeşte între 11 şi 15 , dar de-odată se saltă la 55 în aceşti cinci ani din urmă. In fine, la Facultatea de Medicină, gradaţiunea a urmat un curs diferit şi foarte fluctuant din cauza deosebitelor graduri de învăţământ preparatorii ce s’au confi studenţilor admişi la inscripţiuni. Numărul elevilor, care din anul 1869 până la 1879 a crescut treptat de la 82 până la 215, a ajuns la 329 în 1879 şi 1880, spre a scădea mereu de când li se cere examenul de bacalaureat ca condiţiune de intrare în şcoală, adică de la 1885 încoace. Drept este a spune, că inscripţiunile anuale la Facultăţi atârnă mult şi de la mai multa sau mai puţina rigoare, pe care o exercită comisiunile de profesori universitari în cercetarea şcolarilor de licee la examenul de Bacalaureat. Au fost ani, când inscripţiunile la Facultăţi erau extraordinar de abundente, precum anul 1875—76, când vedem 77 studenţi înscrişi la Drept, 35 la ştiinţe şi 16 la Litere , pe când în alţi ani posteriori, numărul inscripţiunilor se reduce în mod foarte simţitor , bunioară, la 1881—82 când nu vedem decât 28 de studenţi intrând la Drept, 21 la Ştiinţe şi 10 la Litere. Aceste variaţiuni depind, învederat, numai de norma adoptată de către comisiunile examinatoare la Bacalaureat. Insa mai avem şi un alt criteriu, independent, de acel examen, şi mult mai sigur, spre a judeca progresele făcute în Facultăţile noastre. Acela e trecerea examenelor de Universitate, şi mai ales susţinerea cu succes a Theseiorele Licenţe şi de Doctorat. La Facultatea de Drept, constatăm că, în primii 10 ani ai universităţii, thezele aprobate au fost în număr de 55 ; în cei 10 ani următori, ele au fost 336 la număr , iar în ultimii cinci ani s’au trecut 169 theze de Drept, adică câte 54 de theze pe an. La Facultatea de Medicină, începând de la anul 1873, când mai întâi s’a conferit titluri de Doctori, numărul acestora variat între 2 şi 15 pe an, până la 1883; apoi de aci înainte, în cel mai mulţi din anii următori, Facultatea a produs un număr de 20 până la 35 de Doctori pe an. La Facultatea de Ştiinţe, în cel d’ântâi 10 ani, abea s’au susţinut şease theze, iar la cea de Litere numai patru ; în deceniul următor au fost nouă la Ştiinţe şi cincisprezece la Litere. Aceste ultime proporţiuni se continuă, în ambele Facultăţi, până în anul trecut 1888—89 când vedem opt these de Licenţă, susţinute la Facultatea de Ştiinţe şi 17 la cea de Litere. Voi termina această repede ochire asupra mersului ascendent al populaţiunei şcolare şi al asiduităţii sale la studiile Universităţei din Bucureşti, constatând că numărul total al studenţilor ei, de la 1864 până est-timp, este de 3681, din care 1338 ,a frequentat cursurile de Drept, 732 cele de Ştiinţe şi 435 cele de Litere, iar 1176 cele de medicină, de la 1869 încoace. Voi adăuga asemeni că în acest decurs de timp, 530 de theze de Licenţă au fost trecute la Facultatea de Drept, 50 la cea de Litere, 29 la cea de Ştiinţe, şi 218 theze de Doctorat la Facultatea de Medicină, unde s-au mai dat şi diplome de Licenţă în Medicină şi Farmacie. Punând acum în comparaţiune numărul studenţilor cari au frequentat diferitele Facultăţi, cu numărul tezelor de Doctorat şi de Licenţă ce au fost susţinute până acum, aflăm proporţiunile următoare : A cincea parte din studenţii de Medicină au obţinut titlul de Doctori; ceva mai mult de jumătate (52°/,,) din cei de la _ drept au susţinut cu succes thesa de licenţă; la Sştiinţe numai 4°/0 au câştigat diploma, iar la litere a cincisprezecea parte, adică 7°0 din numărul total al studenţilor au dobândit titlul de Licenţiaţi. Mai este oare trebuinţă să amintesc acelora cari ne-au făcut onoarea a veni să serbeze, împreună cu noi, această aniversare a Universităţei, că negreşit muţi dintre domnia lor sau din colegii şi cunoscuţii d-lor, ajunşi acum la poziţiuni onorabile şi înalte, au dobândit toată ştiinţa de care se folosesc şi se bucură şi cu care aduc patriei servicii notabile, au dobândit,o zic, numai de pe băncile Facultăţilor noastre ? Pre câtă recunoştinţă ei pot avea către noi, vechii lor profesori, tot atâta mândrie tragem şi noi dintr’ânşii, vechii noştri şcolari, deveniţi astăzi magistraţi, ingineri, medici, profesori, diplomacaţi, administratori, oameni de litere şi de ştiinţă. Toţi acei bărbaţi de merit sunt rezultatul cel mai de laudă, produs până astâzi prin frecventarea Universităţei noastre, de către tinerime. Să ne întrebăm însă acum care ar putea fi oare desideratele de exprimat în privinţa mişcărei junime studioase pe viitor ? Zice vom că este un lucru mâhnitor de a vedea tineretul nostru alergând mai mult către carierile productive ale Dreptului şi Medicinei şi ferindu-se oare demn de cele cari se mărginesc în înaltele abstracţiuni ale Ştiinţei pure, sau în speculaţiuni mai exclusiv filosofice, morale, erudite şi estetice ? Un asemenea fapt nu se prezentă numai la noi în ţară ; el este general în toată lumea contimporană, şi cestiunea stă încă în desbatere, dacă tendinţele practice şi positiviste ale ştiinţei sunt spre folosul sau spre paguba spiritului omenesc şi a normalei desvodârii în lumea întreagă. Atât numai ne este permis să afirmăm cu siguranţă că, pre cât instrucţiunea se desvoltează şi se lăţeşte în ţara noastră, tot atât şi acete specialităţi cari n’au în vedere o profesiune lucrativă, câştigă la noi mai mulţi adepţi în Universitate. Aceasta, cred a fi şi dovedit-o, când am arătat ce mişcare simţitoare s’a produs în cursul ultimilor ani, în favoarea Facultăţilor noastre de Ştiinţe şi de Litere. Desvoltarea şi înmulţirea studielor spedilative nu va face de cât să dea o şi mai vie impulsiune unei aşa fericite tendinţe. Căci, — ori ce s’ar zice — este un lucru bun, nobil, demn, şi mângâetor pentru omenire de a vedea predominând în spiritul şi în inima tinerimei, cultul neinteresat al ştiinţei. Numai prin aceasta se întăresc sufletele, astfel încât să poată da unei ţări patrioţi buni, oameni cu virtuţi civice, cu demnitate în acţiunile lor, cu ordine, corectitudine şi stăruinţă la muncă în viaţa lor publică şi privată. Deprinderile luate chiar din anii tinereţe, când omul eşte din copilărie, îşi petrece timpul cel mai preţios în şcoalele superioare, acele deprinderi devin îndeobşte, acelea ale întregei sale existenţe. Seriozitatea, răbdarea, perseveranţa, în timpul studiilor, asigură gravitatea omului în traiul sau ulterior ; turbulenţa, lenevirea şi destrămarea în şcoală nu fac decât a compromite viitorul unui om, şi adesea, — cu soarta sa — a pune în primejdie chiar şi destinele patriei sale. In timpii moderni, lumea merge cu paşi acceleraţi pe calea larg deschisă a cunoştinţelor umane ; acestea se pot dobândi numai printr’o netulburată perseveranţă în lucrare. Să fim încredinţaţi că naţiunea noastră va urma orice avânt de desvoltare, dacă generaţiunea ce să înalţă în sânul ei va intra bărbăteşte şi fără de preocupaţiuni eterogene, în mişcarea imprimată de spiritul cultural, şi moralizator al secolului nostru. Asemenea idei trebue să ne preocupe pe toţi deopotrivă şi fiindcă tocmai Universitatea noastră abia începe a se înălţa de la pământ, trebue ca toţi împreună, profesori şi studienţi, să conlucrăm cu luare aminte pentru ca să devină cât se poate mai solide temeliele ei morale şi intelectuale. Acelaşi spirit de concordie, de bună-voinţă reciprocă, de respect şi de consideraţiune mutuală trebue să ne foimeze pe toţi. Astfel, şi numai astfel, vom consolida marea instituţiune naţională la a cărei edificare am pus până acum mâna bărbaţi cu mult zel cu multe talente, cu multe şi felurite capacităţi. Pănă aci, Sire, alteţă regală şi onorată adunare, am spus cele ce aveam a spune despre junimea studioasă a universităţei noastre, precum şi cele ce credeam de folos a spune acelei junimi, pe care noi toţi o iubim cu părintească solicitudine. Am vorbit asemeni şi despre corpul profesoral al universităţii, arătând chiar, după al său mandat, care sunt dorinţele, şi cerinţele sale, întru complectarea şi perfecţionarea universităţii noastre, îmi mai rămâne încă o datorie de îndeplinit, şi aceia este o sarcină mai anevoioasă. In calitatea mea proprie de rector, sunt dator să vorbesc aci şi despre nevoile materiale ale universităţii. Investit acum pentru a doua oară cu această onoare, atât pentru încrederea colegilor mei cât şi prin bună-voinţa guvernuului majestăţei voastre Sire, nu pot uita că îmi este impusă datoria de a nu rămâne, în apărarea drepturilor universităţi Bucureştene, mai prejos decât predecesorii mei, mult regretaţii colegi şi amici, George Gostaforu, sarele a fost primul ei rector, de la 1864 până la 1871, Vasile Boerescu, care puţin timp a păstrat rectoratul şi fine Ioan Zalomit, carele ales fiind, la 1873 a fost menţinut în această sarcină până la moartea sa, în anul 1885. Fiecare dintre aceşti rectori anteriori a contribuit, după puterile sale, la întinderea şi desvoltarea activităţii intelectuale în universitatea noastră, şi văzurăm cum, în mod treptat, ei au reuşit sâ aducă într’ensa o stare din ce în ce mai bună, din ce în ce mai prosperă. Insă 25 de anî s’au petrecut în această stăruitoare şi necurmată lucrare. Azi, în universitatea din Bucureşti, au crescut nenumărat, trebuinţele. S’a crezut mai că însuşi acest locaş, acest palat, în care suntem adunaţi astâzi, are proporţiuni mult prea vaste pentru cele patru ale noastre modeste şi odinioară puţin populate facultăţii; deci, succesiv, părţi, părţi dintr’ursul au fost cedate la adăpostin provisorii pentru diferite corpuri şi instituţiuni de stat sau particulare. Senatului, în deosebi, s’au conces această aulă de onoare, de unde desbaterile politice au alungat de mult timp serbările şi solemnităţile şcoalei. Senatul a mai coprins şi cele mai principale încăperi împrejmuitoare. Apoi, tot aci s’au mai dat locuinţă şi Academiei române şi biblioteceî centrale, şi Mii mlor de anticităţi şi de istorie natura!», şi scaun de Bele-Arte, şi Pinacotecei şi facultăţii de teologii, astfel, incât astăzi în palatul pe care însu’mi am avut fericirea, acum treizeci de ani, sub locotenenţa domnească a principelui Alexandru Ghica, să-l clădesc pentru viitoarea noastă universitate, astazi eu, rector al acelei universităţi, după 25 de ani de existenţă a ei, mă văz în neputinţă de a instala după cum cer impeios chiar actualele ei trebuinţe. Oaspeţii Universităţei, au ajuns să cuprinză mai toată casa ei, lâsându’i abia pe seamă câteva săli lăturaşe, insuficiente pentru cursurile celor patru Facultăţi, insuficiente pentru examenele Universitare şi pentru cele ale Bacalaureatului, şi care lipsa de local împedică ori-ce supraveghere serioasă , insuficiente, în fine, pentru cancelariile Rectoratului şi a celor patru Decanate, car toate se află grămădite într’o singură cameră, astfel tu cât lucrările de administrare ale Universităţei suferă toate strîmtorările şi toate neajunsurile, atât din lipsa de local, cât şi din aceea de personal. Este foarte uşor de înţeles pentru or şi cine că unica cameră şi cei doui trei impiegaţi, cari la 1865 puteau fi de ajuns pentru administrarea unui Institut şcolar, frecventat pe atunci de un număr de abia 40 ori 50 de studenţi, acelaşi local şi aceiaşi cancelarie nu mai pot fi astăzi câtuşî de puţin în stare sâ satisfacă cerinţele unei Universităţi, care a ajuns să aibă peste 500 de auditori regulaţi, auditor al căror număr creşte pe tot anul în proporţiuni considerabile. Bulevoiţi a scuza, Sire, Alteţă Regală şi Onorată Adunare, această a mea cuvântare finală „pro domo mea“. Scuzaţi mai ales, că printr’ânsa am terminat, expunerea, — prea lungă poate — a originelor, a creaţiunei, a dezvoltării, a dorinţelor şi a speranţelor Universităţei noastre din Bucureşti. Am urmat însă intri astfel că să mă feresc de a da precădere actualelor ei nevoi materiale, asupra acţiune! intelectuale ce ea a ştiut să exercite până acum, şi care sunt încredinţat, că va creşte repede şi puternic de aci înainte. Dar, tot de o dată, am socotit, că mie, priveghetor al bunei stări materiale şi morale a acestui înalt Institut naţional, nu mi se cuvine să scap o ocaziune solemnă, ca serbarea de azi, în care nu ne-a fost dată nici satisfacţiunea să găzduim în propria noastră instalare pe Augustul şi iubitul nostru Suveran, pe Alteţa Sa Principele Moştenitor, şi pe cei mai de frunte şi aleşi bărbaţi ai Statului nostru, nu puteam, zic, sâ scap acest prilej fără de a cere cu glas mare, ca să se dea lui Cezar, ceeace este al lui Cezar şi Universităţei ceea ce este al Universităţei. Tot pe temeiul acestui sacru şi echitabil principiu, venim cu toţii, Sire, să dăm Majestăţei Voastre cea mai deplină încredinţare de adâncul respect şi de devotamentul fără margine; ce-l avem către Majestatea Voastră, către Graţioasa noastră Regină, către Alteţa Sa Principele Moştenitor, şi către întreaga Voastră, Dinastie, pe care rugăm Cerul, să o ţie în sfânta sa pază, pentru fericirea poporului Român şi pentru repedea şi statornica răspândire a tutulor luminilor, în patria noastră / A. DIN ŢARA VASLUIU Epileptică înecaţii. — In ziua de 1—2 Octombrie a. c., a dispărut din serviciul d-lui Alex. Hayer, din comuna Ivăneşti, judeţul VasluiU, femeea Marghioala Th. Alexandruţe, tot din zisa comună , găsindu-se, în ziua de 10 Octombrie 1889, înnecată în un râmnic a stăpânului sâu din apropierea casei. Numita femee suferea de mai mult timp de boala epilepsiei. Cazul s’a comunicat d-lui procuror, care a autorizat înmormântarea. DAMBOVIŢA Lupta cu urşii. —• In ziua de 11 Octombrie a ... pe când locuitorii Ghiţă N. Găsăndrescu, Iosif N. Căsăndrescu şi Niţă Bărligă, din comuna Moroeni, judeţul Dâmboviţa, veneau de la Sinaia, s’au întâlnit în poiana numită Podul-Curpenişuluî, cu doi urşi, dintre cari,unul a fugit, iar cel alt, care părea a fi rănit, a statut pe loc. Numiţii s’aU luat după dânsul, iar ursul înfuriându-se a sărit asupra lui Ghiţă N. Căsăndrescu şi T a trântit jos într’un loc. Atunci Ghiţa a apucat pe urs cu mâna de falcă, Iosef N. Căsăndrescu a încălicat pe el apucându’l de urechi, iar Niţă Bărligă T-a lovit de mai multe ori cu un par peste bot până când ’i-a sărit un ochiu , apoi T-au lăsat tot în loc şi au plecat câte şi trei locuitorii spre casă. Cei duoi d’ânteiu fiind răniţi grav au fost trimişi în cuia spitalului judeţian. Ursul a fost găsit în urmă de Niţă Bărligă, mort şi jupuiat de pele, în locul unde era lăsat de dânsul cu cei doi tovarăşi. TULCEA Opărit. — In ziua de 15 ocptombre a. c., copilul Stanciu, în vârstă de 2 ani şi 4 luni, fiul locuitorului Vasile Malacu, din comuna Jijila, judeţul Tulcea, fiind singur în casă, a răsturnat peste el o tingire cu apă ferbinte, din care cauză, peste 3 ore, a încetat din viaţă. DOROHOIU Arsă cu gaz. — In seara de 11 Octombre a. c., fiica locuitorului Neculai Ivancu, numită Profira, de 25 ani din cătuna Işnovăţ, comuna Rădăuţ, judeţul Dorohoiu, turnând gaz în lampă pe când ardea fitilul, a căzut câteva picături pe hainele ei cari au luat foc în zăpăceală, vărsându-se şi lampa peste densa, a fost coprinsă de flăcări fără ca să i se poată da ajutor imediat, căci în casă nu se aflau decit doi copii mici. Puţin mai târziu sosind o rudă a ei, numit Vasile Eşanu care, voind a stinge focul, n’a a putut reuşi cu toate că ’şi-a fript mâinile într un mod că nu se ştie de se va putea curarisi. Numita Profira, dupe crude suferinţe, a încetat din viaţă, iar copiii, fiind mai în depărtare de lampă, s-au fript şi ei, însă se pot vindeca. ---------------------------------------- INFORMATION! O chestie personală. Astăzi am primit invitaţiunea înscris a d-lui locot.-colonel Crăiniceanu şi a d-lui căpitan Prezan din geniu, mandatari al d-lor căpitani Rădulescu şi Mânescu, pentru a ’mi constitui martori La această invitaţiune am răspuns prin următoarea scrisoare : D-lor locotenent-colonel Gr. Crăiniceanu şi căpitan Const. Prezan. »Am onoare a răspunde invitaţiune! d-voastră ca să ’mi constituesc martori cu scopul de a da satisfacţiune d-lor căpitani Rădulescu şi Mănescu, că nu pot răspunde intenţiunei d-voastră. Pricinile pentru cari nu socotesc că d-nii Rădulescu şi Mănescu au dreptul la o reparaţiune sunt următoarele : ( 1) D-nii căpitani mai sus numiţi m’au ofensat cei d’ântâi, printr’o scrisoare pu r plap A