Lupta, decembrie 1893 (Anul 10, nr. 2165-2188)
1893-12-08 / nr. 2170
8 DECEMBRIE 1893 ^-^-^W»BBWH>WBWgaMl!SaS88PWWWIHHUPiBW1fl> Ml <MIW W LUPTA No. 2170 toate acestea urmează că impozitele şi cestiunea financiară este deja tranşată ? Urmează deci ca noi să nemulţumim numai cu atât şi să întrebăm pe un ministru: Nu ai deficit? Nu am. Nu ai pus impozit ? Nu am pus. Atunci culcă-te pe laurii tei! A pune impozite este o chestie pe care nu poţi să o resolvezi totdeauna prin un nu. Depinde ce fel de impozite, pe cine să pui impozite şi pentru ce. Dar a te ocupa de impozitele trecute, de baza, de aşezarea, de repartiţia lor, este o datorie chiar când ele îţi sunt suficiente. Iată cum aşi înţelege, d-lor, o dezbatere la mesagiu! Coroanei. Acum, fiindcă am avut onoare să ve spun acestea, vin la alte câteva consideraţiuni. D-lor, este un lucru care poate nu s’a întâmplat şi în alţi ani cu aceasî tărie ca anul acesta. Un fapt însemnat s’a degajat din discuţia urmată, un fapt de o mare însemnătate, cu atât mai mult cu cât din partea oposiţiei liberale a vorbit însăşi şeful partidului. Am constatat un acord perfect între cele două partide în două chestii: devotamentul nemărginit către rege şi simpatia oficială sus declarată pentru Germania şi pentru tot ce vine de la acel mare imperiu. Vedeţi, nu voesc să exagerez : nu s’a vorbit de alianţa cu Germania, dar s’a vorbit de Germania în termeni aşa de aleşi încât cestiunea pentru mine este limpezită. Să ating acum amândoue aceste chestiuni asupra cărora liberalii şi conservatorii sunt de acord. Am văzut că ambele partide au arătat o veselie imensă pentru nașterea prințului Carol. Eu mă întreb: oare aceasta să fie causa entusiasmului mare pe care ’l arată amândouă partidele ? Dați ’mi voe, d-lor, să mă indoesc (ilaritate) și iată pentru ce. Mai întâi dinastia este deja întemeiată. Gând un Rege are moştenitor, mi se pare că dinastia eoistă. Şi când un Rege care nu este încă bătrân, are un moştenitor tenor, dinastia este asigurată pentru vreo 40 de ani. Bucuria aceasta pentru naşterea prinţului Carol să fie oare bucuria impersonală a omului prevăzător, care se gândeşte peste 70 ani ? Eu nu cred. Acestei bucurii sgomotoase trebue să-i căutăm un motiv mai apropiat, un mobil mai practic de cât veselia platonică că s’a născut un principe care poate are să domnească peste 40 de ani. Şi pe mine ştiţi ce ea înseamnă ? Iată: Şi un partid şi celălalt recunosc incontestabil domnia monarchică a regelui Carol, şi -l pun cu desăvârşire în afară de discuţiunea lor. Dacă se bucură de naşterea prinţului Carol este că respectă şi pun sus pe regele Carol, şi dacă se face atâta cas şi entuasiasm pentru dinasti, este faptul foarte considerabil că regele Carol a eşit din discuţiunea celor două partide, şi unul şi cellalt ’1 recunosc deasupra. Acest fapt recunoscut şi declarat de o dată de ambele partide, este, o repet, însemnat, căci pînă acum acest lucru era intermitent, partidul care era la guvern ’1 recunoaştea, partidul care era în oposiţiune nu -l recunoaştea (ilaritate). Minunat. Este bine ca regele să fie d’asupra partidelor, însă cu o condiţiune, ca partidele să fie destul de tari pentru ca şi ele să aibă tăria lor intrinsecă în dânsele şi să poată opune la orîce eventualitate o forţă de resistenţă chiar regelui. In Englitera cine mai discută că regina este de asupra partidelor ? Dar in Anglia şi partidele sunt tari. Este o garanţie tăria partidelor. Dacă la noi odată cu faptul de a pune pe rege de asupra partidelor, s’ar mai realiza şi celalt cu privire la organizarea de partide puternice, regimul parlamentar ar da şi la noi toate fructele şi nu ar prezenta nici unul din inconvenientele cunoscute de noi toţi. Aceasta încă nu e, această lacună este singurul punct negru in această aparentă stabilitate a echilibrului constituţional. Din cauză că la noi partidele nu sunt tari, — ca să mă folosesc de o expresiune a d-lui Carp—regele a învins mai mult partidele decât le a convins (ilaritate), şi dacă ele îl pun deasupra discuţiilor şi certelor lor, este mai mult fiindcă au frică şi nevoe de el. Din cauza acestei situaţii şi oamenii noştri de stat şi-au atras reproşul de mlădietate şi de linguşire. Chiar eu singur credeam în mod prea absolut că oamenii politici cari se aruncă pe calea aceasta sunt numai nişte franci linguşitori, nişte franci gudurători, fără să aibă nici o altă preocupare cu caracter mai obiectiv; nu eram tocmai drept, complect drept. Trebuia să ţin seamă de lipsa de resistenţă a partidelor, a opiniei publice care ne inconjoară. Când ne uităm împrejur şi nu vedem vreo putere de resistenţă oarecare pe care să ne punem piciorul şi odată rezemat pe densa să putem vorbi verde şi drept înaintea şefului Statului, evident că aceasta ne micşorează fără voe curagiul şi independenţa personală. Dacă oamenii noştrii de stat au fost cam linguşitori la timp, aceasta să datoreşte in mare parte şi lipsei unei opiniuni publice resistente care să poată în adevăr să ţină pe un om sus şi mândru, când acel om să incumetează să ia o ati- tudine energică şi când să hotăreşte să se devoteze intereselor mari ale ţarei. De acea pentru stabilirea echilibrului constituţional ar trebui întărite partidele cât să poate mai mult, şi pen- tru aceasta o reformă și o lărgire a păturei electorale sunt absolut necesare. Dar aveți să mă întrebați : foarte bine, ne ai spus până acum ce gân- j dese de rege și regalitate cele două partide; dar democrația ce gândește ea ? D-lor, nu eu mă voi încumeta de a vorbi în numele democraţiei întregi , eu vorbesc în numele meu şi a unei mici părţi din democraţie. Democraţia noastră, cu rezerva de mai sus, ca şi aceea din Germania, din Anglia şi din Belgia nu face o cestiune sine qua non din cestiunea regalităţii. Nu regalitatea sau răsturnarea ei ne preocupă; aceste cestiuni sunt puse pe un rang secundar pentru noi; cestiunile economice, sociale sunt preocuparea noastră principală. Sunt convins că regalitatea perfect echilibrată cu partide puternice, nu este un obstacol pentru reformele de asemenea natură, in Anglia se fac reforme şi când partidul liberal de acolo se va democratiza complet se vor putea realiza toate marele îmbunătăţiri sociale fără ca regina sau regele să se opună, să se poată opune. Acelaşi lucru la noi chiar în momentul de faţă, multe învinuiri s’au făcut regelui Carol, până acum însă nu am auzit formulată acea că el să opune la proectele democratice ale miniștrilor. Această acusare nu s’a formulat nici odată de cele două partide care au guvernat țara Nici un fost ministru nu a venit, chiar în furia concediereî lui, să zică: «am voit să fac cu«tare reformă și Regele s’a opus... Gând insă se va constata, tăinui acest lucru, că regele să opune reformelor democratice, atunci natural că el va deveni o piedică pentru democraţie. Pănă acum partidele ele singure sunt aşa de departe de democraţie, in cât va trebui inteiu să se democratiseze dânsele şi pe urmă să ne gândim la rege. A doua cestiune asupra căreia a fost acord între cele două partizi a fost cestiunea relativă la relaţiile şi legăturile noastre cu Germania. Aceasta e iarăşi un fapt foarte însemnat. Acel ensemblu de laude unanime pe care laţi auzit la adresa Germaniei din partea tuturor, înseamnă consacrarea şi unei politice exterioare în o anume direcţie. Şi aici văd o schimbare. Germania nu a fost totdeauna aşa iubită şi lăudată, şi aceasta chiar după ce prin victoriele sale strălucite a căpătat întiiul rang militar in Europa. Numai de pe la 1880 Germaniei să arată această iubire întâi de liberali cari erau la putere ; partidul conservator însă in mare parte să opune de a intra în astfel de curent, el resistă mai cu energie până la 1888 când vine și el la putere. De la această dată conversiunea partidului conservator este un fapt îndeplinit cum fusese acea a liberalilor la 1880. Oamenii crescuţi în Franţa, cu simpatiile cele pronunţate franceze, oamenii cunoscuţi pentru înclinarea lor la o politică favorabilă Rusiei, astăzi nu au destulă laudă pentru Germania, şi urmează curentul politicei germane. Care e explicaţiunea? Că Germania e statul cel mai puternic din Europa? Că Germania represintă tripla alianţă ? Dar acum de curând există dacă nui o duplă alianţă contrară, cel puţin dupla înţelegere între Rusia şi Franţa care represintă o forţă tot aşa de mare. Dar nu în tăria numai a Germaniei sau a triplei alianţe trebue să căutăm explicaţia politicei care domneşte astăzi in sferele guvernamentale, ci explicaţia să o căutăm mai cu seamă în autoritatea şi prestigiul regelui Carol. Ei, d-lor, s’ar părea că explicaţiunea aceasta nu e tocmai fundamentală. Eroare. Eu cred că e fundamentală, este psichologică. Regele Carol exercitează atâta ascendent asupra consilierilor sei în cât şi aceştia fără voe chiar se lasă a fi tărîţi înspre ceeace ei presupun că constitue simpatia mai mult sau mai puţin secretă a şefului statului. Trebue să adaug, d-lor, că această politică nu e justificată numai prin prestigiul personal al regelui, ea nu găseşte, o recunosc, o largă esplicaţie în împrejurările actuale politice, precum şi in situaţia excepţional de superioară a Germaniei. In tot caşul mă întreb : influenţa aceasta a Germaniei este bună sau rea? Simpatia pentru Germania este fundată sau nu? Mai intuiu, noi democraţii când e vorba de simpatie, avem simpatii pentru toate ţările unde mişcarea democratică e puternică. Avem aceiaşi simpatie pentru Germania ca şi pentru Franţa, ca şi pentru Anglia. In ceeace priveşte cazul special al Germaniei, spunem că influenţa unui stat aşa de cult, instruit şi laborios nu poate să fie dezastruoasă. A ! dacă ar fi vorba de o altă putere care nu este mai democratică, nici cultă, influenţa ei ar fi periculoasă, dar influenţa Germaniei nu putem zice că este periculoasă, în tot cazul nu este dăunătoare. Mai mult, în Germania este o mişcare de idei care poate satisface în acelaşi timp toate aspiraţiile; aşa pentru d-voastră autoritarismul cancelarului Capriei poate ve convine, pentru noi mişcarea democratică de acolo ne entuziasmează. Prin urmare, dacă ar fi vorba numai de o influenţă platonică, dacă ar fi vorba chiar de o înrâurire literară, ştiinţifică, chiar comercială şi industrială, nu ne-am plânge. Merg mai departe, o influenţă politică moderată a acelui imperiu încă nu ar fi ceva rea. Aceasta s’ar esplica prin influenţa irezistibilă a unei puteri mari asupra unei ţări mici. Dar aici ar trebui să se oprească efectul necesităţilor ineluctabile şi să nu se împingă mai departe. Nu trebue trecută mesură insă, şi-mi pare că aţi trecut’o sau o treceţi. O dovadă este felul ditirambic cum aţi vorbit de Germania. Aţi făcut în aceste desbateri de comun acord din Germania o ţară bună, mărinimoasă, neînteresată, care nu ne-a cerut, nu ne-a pretins niciodată nimic, ci ceea ce i-am acordat a fost din iniţiativa noastră, fără să voească , aţi lăsat a se crede că avantagiele ce i le-am acordat, i le-am impus cu deasila. Duelul între cele două partizi a fost în această privinţă, care din doi va rădica mai sus Germania. Aşa onor. d. D. Sturdza, aprobând in principii convenţia cu Germania, vede însă că nu ea este oare-care art. 12 care nu-i convine. Deja declarase de la început că niciodată Germania nu a cerut nimic României. Ce să facă așa dar cu acest art. 12 care nu-i convenea ? D-sa cu o mare abilitate a zis: «Este «in adever art. 12, dar aceasta nu a «cerut-o Germania; voi i i'aţî dat, fără «să-l ceară.» D. Ministru de externe nu putea să remână mai pe jos. «Aşa este, declară el, «nici odată Germania nu ne-a cerut «nimic; tot-d’auna s’a arătat desinteresată.» Minunat. Dar cum se explică faptul că cu puţin mai înainte tot d-sa vorbind de răscumpărarea drumurilor de fer Strasberg de liberali, zisese: «nu ve mai lăudaţi cu această «răscumpărare. Nu aţi făcut’o de voe,tea v'a fost impusă». De cine a fost impusă? De Germania. Va să zică câteodată Germania nu este desinteresată, ea nu numai cere dar chiar şi impune! Ei bine d-lor, eu nu cred toate aceste laude şi declaraţii de desinteresare. Nu ’mi pot închipui, economiceşte vorbind,ca Germania să nu ceară nimic, este a duce prea departe laudele, este a trece măsura. Ceva mai mult, nu ’mi pot închipui un guvern român, fie liberal fie conservator, care să ofere Germaniei ceva costisitor pentru România fără ca aceea să ceară ; prin urmare chiar dacă am recunoaşte oarecari adevăruri că Germania este nobilă şi mai puţin pretenţioasă decât cum s’au arătat alte puteri vis-à-vis de noi, când au fost in situaţia Germaniei, lucru ce e posibil, totuşi nu trebue să cădem un neverisimil; tocmai ca să faceţi tabloul mai aproape de adevăr, trebue să-i lăsaţi oarecare umbre şi să daţi a înţelege că din când în când Germania ne cere câte ceva. Aşa corectat tabloul mai merge. Dar este chestia mult mai gravă a politicei noastre legată de a Germaniei. Aici să ne înţelegem. Eu sunt dintre aceia care cred că am putea fi dispensaţi, şi fără pericol,de a ne lega de politica aventuroasă a vreunei puteri mari. Dar fiind că n’am fost niciodată la guvern şi nu şti ce fel de presiuni se esercită în sferile politice internaţionale, admit că este foarte greu de a nu face o politică oarecare pentru un popor mic, admit că trebue fără de voe să intrăm in sfera de acţiune a uneia din puteri. Această politică alinerea nu este nouă. D-lor, ţara noastră a urmat totdeauna politica aceasta, politica omului slab, de a se lipi când de o putere, când de alta, totd’auna insă de puterea care era mai tare sau părea mai tare. Şi noi in acest moment nu facem altceva. Germania, mai ales in Tripla Alianţă, fiind azi una din puterile cele mai tari, evident că ne-am alăturat de densa şi o dată admis că nu putem sta de o parte, că trebue să facem o politică oarecare, nu fac nici o învinuire in ceea ce priveşte puterea a cărei influenţă suportăm. Nu d-lor, căci am fi putut cădea mai rău, şi am fi putut face o politică mai periculoasă. Şi după mine o singură putere este mai cu seamă pentru noi periculoasă, nu o mai numesc, căci cu toţii o ştiţi; toate celelalte puteri sunt acomodante. Prin urmare, în loc să cădem mai rău, cum era un curent, avem azi legături politice cu un Stat, cu Germania, care, nu definitiv, presintă şi şi oarecare avantaje. Cu o altă putere poate am fi avut numai dezavantaje. Decât un lucru, politica aceasta care a fost şi a strămoşilor noştri, după cum spunea o dată d. L. Gatargiu primul ministru, nu este lipsită de periculo şi de pericole foarte mari. Experienţa trecutului ne dovedeşte că nu am fost totd’auna indemnî şi că am lăsat cu ea o parte din trupul nostru. Am fost în trecut când cu Austria, când cu Rusia, când cu Turcia şi din balotagiul acestui fel de politică am eşit, când cu Bucovina pierdută, când cu Basarabia. Va să zică, o asemenea politică nu ne duce tot d’auna la rezultate bune şi sigure. Ba câteodată însăşi puterea căreia îi arătăm prietenie ne mutilează. Exemplu: Rusia în 1878. Fiind aşa, şi aşa este, admit această politică însă numai ca o fatalitate a momentului, ca un expedient trecător, ca ceva ineluctabil, dar nici decum ca ceva permanent şi definitiv. Idealul unei politice naţionale nu poate fi acesta. A te ataşa politiceşte de un Stat mare care face politica pe care şi-o dictează Interesele lui, este foarte aleatoriu. Dacă acestei legături cauţi să-ţi păstrezi caracterul natural, adecă acela al precarităţei şi a expedientului, ea prezintă cât se poate de puţine pericole. Dar dacă intrai în asemenea curent, lucrezi cum ar fi ceva permanent şi definitiv, atunci ea nu poate fi scuzabilă. Iată de ce să nu ne harzadăm a merge prea departe, încât , la un moment dat să ne descoperim şi să suferim consecinţele politicei germane. Iată de ce să nu pierdem din vedere că ceea ce e nestabil şi trecător, nu poate fi luat drept stabil şi permanent şi că evenimentele sunt mai tari decât combinaţiile momentului. D. Preşedinte. D-lor Senatori, ora fiind 5, consult Senatul dacă voeşte să prelungim şedinţa. — Senatul admite prelungirea şedinţei. D. Gh. Panu. D-lor, îmi veţi zice: care îţi este soluţia pentru a eşi din acest impas? Pentru actualitate nu am o soluţie, dar pentru viitor da, cel puţin se poate lucra în acest scop. D-lor, fiecare partid şi fiecare ţară are în genere doue programe sau are un ideal pe care’l urmăreşte şi un program de lucru, un program practic pe care ’l aplică. Acest lucru se impune şi în politica noastră exterioară. Ei bine d-lor, nu s’ar putea pe lângă politica practică de necesităţi ale vieţeî să începem a ne gândi puţin şi la o politică a viitorului, adică o politică astfel ca atunci când va veni momentul să scăpăm şi noi odată de protectoratul acesta fatal şi indispensabil al unei puteri sau alta ? Eu cred că da şi dacă prevederea este una din datoriile oamenilor de stat, nu e chestie, nu e teren unde prevederea să nu se impună, unde viitorul să nu preocupe cu mai multă forţă pe noi toţi, căci este în joc existenţa noastră, ca popor, ca rasă. D-lor, s’ar putea de pe acum a se lucra pentru viitor. Pentru acest scop ar trebui să începem a avea legături mai de aproape, mai strânse, cu micile state (aplause) şi aceasta nu numai cu cele Balcanice, dar cu toate din Orient, cu Serbia, Bulgaria, Grecia, Turcia chiar. A fost o greşală, nu zic din partea noastră, poate a fost din partea ei, că relaţiunile diplomatice dintre România şi Grecia au fost rupte, căci era bine ca aceste două ţeri mici să găsească un mijloc de înţelegere, pentru că Grecia dacă este mai mică decât noi nu urmează să ne însuşim procedeurile celor mari, procedeuri de care suferim aşa de mult la rândul nostru. D. ministru de externe Al. Lahovari. Aveţi dreptate, dar nu le-am rupt noi. D. Gh. Panu: Ştiu că nu, dar în sfirşit, atei şi numai aici ar fi începutul unei politice care încetul cu încetul ar putea lua conistenţă şi am ajunge astfel ca la un moment dat, dacă nu să putem fi scutiţi de amestecul fără voe în fluctuaţiile puterilor mari, dar cel puţin să ne creăm un adăpost, să formăm o barieră cot la cot alături unii cu alţii toţi cei puţini care împreună devenim şi noi mulţi. Şi să nu mi să spună că printre micele popoare din orient sunt unele de rasă slavonă, sau chiar de alta rasă. Toate aceste popoare aspiră a avea o viaţă independentă, de sine stătătoare. Avem exemplul Bulgariei, care o dată emancipată, mulţi se aşteptau s’o vază a fi un instrument al Rusiei, insă cum ar fi cu putinţă ca Bulgaria să vrea să fie sclavă Rusiei şi să renunţe la independenţa ei! Prin urmare pe acest teren ar fi de făcut ceva. Apoi, d iar, dacă este vorba pe acest teren ca să facem o apropiere cu popoare mici streine, apoi mai rămâne îndoială când este vorba de românii nu numai din Transilvania dar şi din celelalte părţi că trebueau numai să ne gândim în mod politicesc şi diplomatic la ei cum ne gândim la sârbi, bulgări şi greci, dar şi cu inimă, căci sunt fraţii noştrii, este identitate de origină şi de interese!... (aplause). Vedeţi, este fatală situaţiunea noastră şi chestiunea românilor din afară ni se impune ca o chestie de viaţă şi de moarte. D-lor, să nu ne gândim că de vreme ce românii de dincolo sunt incorporaţi în imperiul austroungar apoi nu este nimic de făcut in privinţa unei uniri sau a unei apropieri de acţiune şi de interese. D. D. Sturza, căruia îi fac omagiile mele că a expus cu atâta claritate şi talent cestiunea naţională şi al cărui curaj politic, fiindcă este şeful unui partid care mâine poate va veni la guvern, dovedeşte în adevăr mare francheţă, s’a înşelat sau nu-i convenea în situaţiunea d-sale să vorbească alminterea, când zicea că dacă Austro-Ungaria n’ar exista, ar trebui inventată, adică oare-cum îi dedea o viaţă eternă sub forma actuală. Ei bine, d-lor, tocmai forma şi situaţiunea Austro-Ungariei ne încurajază pe noi, nu de a umbla cu cuceriri imediate, dar de a hrăni această idee, de a face totul in marginile putinţei să nu o părăsim. Austro-Ungaria va trebui să se modifice şi din dualism, va fi trialism, quatralism, etc. sau nu va fi, aceasta este fatal. Acesta este adevărul. Austro-Ungaria este o expresie politică schimbătoare. Or va deveni o confederaţiune in care statele să fie autonome, sau va dispărea dând naştere la un număr de state indepedente care se vor clasa după rase şi interese în diferitele mari grupări europene. Nu poate din 40 de mii. suflete ca 10 mii. unguri şi austriaci să cârmuiască arbitrarii de mii. de alte naţionalităţi, le-a putut guverna în trecut, le va guverna încă câtva timp, dar definitiv aceasta situaţiune nu va putea dura. Prin urmare, când ne ocupăm de fraţi noştri, nu ne ocupăm ca de nişte sclavi pe vecie ai ungurilor, sau ca de un element pierdut pentru noi prin forţa de coheziune a agregatului politic în care sunt înglobaţi; ne ocupăm ca de un popor care face parte din o aglomeraţie politică foarte şubredă, care mâine poate căpăta autonomia, iar poimâine poate dispune de soarta lui după afinitatea naturală. Viitorul ne leagă fatal de fraţii noştri, fie ei ca făcând parte din o confederaţie de state Austro-Ungare, fie ca popor unit cu noi. In tot cazul trebue să privim viitorul cu încredere şi să lucrăm pentru el căci va fi un mare bine pentru noi când Austro Ungaria se va transforma, căci sunt mai mult decât sigur că statele autonome din acea confederaţie ne vor da un ajutor ca să ţinem piept colosului de la Nord sau din Occident. Şi acestea le vorbesc şi pentru unguri. In adevăr, când cestiunea Românilor va fi tranşată nu şti ce antagonism va mai putea fi intre noi românii şi unguri; ei au acelaşi interes, sunt în acelaşi pericol in care suntem şi noi; in viitor putem găsi, odată resolvată cestiunea fraţilor noştri şi in unguri, alături cu sârbi, bulgari şi greci un bulevard in contra apetiturilor puterilor celor mari. Iată cum văd eu lucrurile. Chestiunea românilor din imperiul Austro- Ungar nu e numai o chestie naţională, este o chestie de viitoare politică exterioară, singura garantatore a existenței noastre. Această politică nu va mai presenta pericole speciale nouă, unui mic popor. Această politică pe lângă că este inofensivă, n’are nici un pericol. Dacă este vorba ca noi, oamenii de stat, să ne gândim, să prevedem, ce poate să fie mai mare decât această cestiune ? Și in ce cestiune poate cineva munci cu desinteresare, pentru 100 de ani mai târziu, cu merit şi satisfacere decât în această cestiune ? In toate cele alte cestiuni lucrăm pentru interesele noastre imediate, pentru că este politica de partid. De ce nu ne lăsaţi să facem o politică ideală, nu utopică, dar o politică care va da resultate in viitor? D-lor, pentru orî-ce acţiune este nevoe de o fază preparatorie. Cum s’a făcut unirea Germaniei? Făcutu-s’a de azi până mâine pe calea săbiei prusiane a principelui Bismarc? Nu; ea a fost de mult preparată pe calea literară, pe calea poesiei, pe calea patriotismului ideal, dacă nu utopic. Căci era în adevăr un vis a gândi la unitatea Germaniei tocmai pe când Bonaparte o ţinea sub piciorul lui. Dacă nu ar fi fost acea fază preparatorie, probabil că chiar dacă unitatea Germaniei , să făcea pe calea armelor, totuşi bucăţelele care o compun n’ar fi avut de la început acea cohesiune care o ci-mentază, literatura şi arzătorul patriotism din faza preparatorie. De ce să nu facem şi noi aceasta şi de ce făcând aceasta ne trataţi cu ironie că voim să luăm Transilvania? A face ironie este ușor, dar pe socoteala pui o faci şi pe contu cui o faci ? O faci pe socoteala noastră şi în contul altora. Să -mi dea voe d-na Ministru de Externe, pentru care am deosebită considerațiune, să -i spun că în această cestiune putea să vorbească ca Ministru Român cu o mai mare elevaţiune de gândire şi cu un curagifi şi îndrăzneală mai mare. Mi se pare că a fost