Lupta, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 2477-2499)
1895-01-24 / nr. 2494
ANUL XII. No. 2494 ABONAMENTE i m țară Cu &n ........................... . 40 1*' Seare luni................................................ 20 n Trei luni.................................................................10 „ Pentru învățători Bg un an". 1. *. . . . 80 „ INSTREINETATE Un an ...............................................RO Serne luni......................................................................25 Trei luni.................................................................15 Nuin£rttM5 Bani Redacțiunea i Calea Victoriei No. 76, Etajul l-iu EDIŢIA A DOUA MARŢI, 24 IANUARIE 1895 ABURCIURII P« pagina HI, 30 litere, corp 7 a » 1^ » în Insert» ţi reclame : „ Pentru »nineiuri LA AdMii&Sfttrat. Un număr vechi Administraţiunea i Strada Sfîntul Ionică, No. II. . . 1 left lini . ,26 ba»v linia , 2 lei linii E serios? Franţa. De la concursulde Institutori. Noul brutalităţi ungureşti. Chestiuni sociale- Ţarul Rusiei. De la Senat. E SERIOS? Sunt nesfârşite calamităţile ce au să cadă pe biata noastră ţară, din cauza legei minelor. Rotschild va cumpăra întreaga ţară, socialismul o va invada, după cum ne-a spus Po d. Aurelian ; în plaiurile noastre nu se vor mai auzi, în locul cântecilor plăeşilor, decât strigătul maşinilor «altor ginţi», iar străinii «pestriţi şi roşcaţi» îşi vor împărţi moşiele ţărei, vor desgropa mormintele străbunilor pentru ca de suptul oasele lor să scoată fier, aur şi aramă, şi monumentele publice, înălţate«pe valurile apelor naţionale», vor fi profanate şi surpate. Profetul Delavrancea ne-a prevestit toate acestea, inspirându-se din plasmii lui David. In numele acestor gogoriţe, revoltător de ridicule, au plecat mandarinii colectivităţei să revolte ţara contra acelora ce vor s’o doteze cu o lege a minelor. Şi nu se sfârşeşte aci, şirul lung al calamităţilor ce vor cădea asupra ţărei. Plăgile pe cari le-au adus Moise asupra Egiptului, sunt un nimic pe lângă nenorocirile pe cari d. Carp le va revărsa asupra României, prin legea minelor. D. Iancovescu, această sentinelă neadormită pe care colectivismul a plasat-o la porţile Românismului, dă un nou strigăt de alarmă, al cărui ecou trebue să se fi auzit erî în toate întrunirile colectiviste din ţară. — Se va coloniza ţara cu străini!— strigă d. Iancovescu prin «Naţionalul» seu. Şi pentru impedicarea acestei nouî nenorociri, ştiţi ce propune d-sa ? Neuitând un moment origina noastră romană, vrând să facă din subsolul României terenul de înfrăţire a popoarelor de gintă latină, d. Iancovescu propune, nici mai mult nici mai puţin, decât să se înscrie în lege, că toţi capitaliştii, toţi inginerii, toţi muncitorii ce vor veni în ţară cu capitalurile, cu inteligenţa şi cu braţele lor, pentru a ne deschide nouă aceste noi isvoare de bogăţie, să nu poată fi de cât... ghiciţi ce ? de cât Latini, de cât descendenţii acelora ce au întemeiat Roma sugând faptele unei lupoaice. Ce patriotism înflăcărat, ce grije pentru apărarea originei noastre ! D. Iancovescu, neputând sta în cercul strâmt al românismului, din care colectiviştii se încearcă a-şî face o fortificaţie de luptă şi de apărare,şî-a lărgit câmpul de activitate şi a devenit deodată propagatorul şi apărătorul Latinismului. — Da, să vie străini, zice de astădată d. Iancovescu, ca să ne deschidă minele noastre, dar aceşti străini să nu fie decât italieni, francezi şi spanioli ! E un pas simţitor făcut spre străinism, şi nu ştim dacă d-sa va avea, în această nouă atitudine, aprobarea clubului de la Sărindari, eminamente naţionalist, după cum am văzut din proclamaţia d-luî Delavrancea. In tot cazul, e un punct esenţial câştigat. D-nul Iancovescu recunoaşte că e peste putinţă de a ne exploata bogăţiile ce zac de veacuri în profunzimile pământului acestei ţări, fără ca să nu recurgem la capitalurile, la cunoştinţele şi la braţele străinilor. Dar d-sa propune ca aceşti străini, să nu fie decât de origină romană. Oricât de boacănă ni se pare propunerea, s’o discutăm un moment. Marele merit al proiectului d-luî Carp constă în aceasta, că în el se prevede toate acele dispoziţiuni absolut necesare ca legea, odată votată, să poată avea rezultate imediate practice, să poată determina crearea în ţară a acestui nou debuşct, a acestui nou izvor de activitate şi de bogăţie care se numeşte industria minieră. Ar fi culmea absurdităţei să se poată susţine că noi, cu mijloacele pe cari le avem, cu cunoştinţele noastre technice, cu muncitorii noştrii, am putea, singuri, să exploatăm minele ce le-am descoperi. Şi probă despre aceasta e trecutul, un trecut foarte recent. N’am putut avea telegrafe, n’am putut avea căi ferate, şcoli, etc., întreaga noastră civilizaţie, fără ca să nu recurgem la ajutorul, la concursul străinilor. Şi slavă Domnului, deşi s’a ţipat şi atunci ca şi astăzî, că ţara va fi dată pradă străinilor, că România înjunghiată e aruncată la picioarele Austriei şi ale Germaniei, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat şi astăzi avem ţara înzestrată cu atâtea mii de kilometre de căi ferate, de telegrafe, etc., cari sunt un mijloc puternic de dezvoltare economică a ţărei, un izvor de câştig pentru Stat şi o ramură de activitate din care mii şi mii de români trăesc. Ei bine, acelaşi lucru va fi şi cu minele. Pentru a începe exploatarea lor, avem absolută nevoe de capitalurile, de cunoştinţele şi de munca străinilor. Toate dispoziţiunile din legea minelor propusă de d. Carp, contra cărora se strigă atâta, nu au în vedere altceva decât să facă posibilă această exploatare. A înscri în lege măsurile şoviniste susţinute de un patriotism îngust şi rea înţeles, a nu da nici o garanţie, nici o siguranţă acelora cari ar veni să-şi plaseze în exploatarea minelor noastre capitalurile lor de zecimi de milioane, ar însemna, desigur, amânarea iarăşi, cine ştie pentru câte veacuri, a acestei cestiuni, şi condamnarea ţărei a nu avea altă resursă decât această agricultură, ce decade din zi in zi. Deja modificările introduse în proiectul primitiv, şi mai cu seamă aceea a fixărei termenului de exploatare la 75 de ani, va fi, credem, o piedică mare pentru atragerea capitalelor străine în descoperirea şi exploatarea minelor de la noi. IŢAr fi oare serios ca pe lângă aceasta, când s’ar prezenta Statului o asociaţie de capitalişti englezi, belgieni, germani, cari s’ar oferi să facă pe socoteala lor explorările trebuincioase, şi, odată mina descoperită, să-şi plaseze capitalurile lor de zecimi de milioane în exploatarea ei, cu toate garanţiile şi cu toate sarcinele cerute de lege, noi să-i respingem subt cuvânt că nu sunt Latini, sau să le impunem ca toţi lucrătorii ce i-ar aduce în ţară sâ fie de origină latină ? Dar care va fi nebunul să primească o asemenea condiţie, şi unde sv a mai pomenit o asemenea cerere ? Ce reu s’ar cauza ţărei dacă lucrătorii dintr’o mină ar fi englezi de exemplu, un loc de italieni, şi iarăşi care ar fi binele ce ar rezulta dacă ei ar fi numai de origină romană ? Să fim serioşi, pentru D-zeu. Sunt ţări mari, cu populaţiuni uvriere imense, unde se exploatează minele de veacuri, şi cu toate acestea nu e mină în care să nu lucreze sute şi mii de muncitori din alte ţări. Şi noi, cari n’avem nimic, nici capitaluri, nici populaţiune uurieră, nici mine descoperite, în loc să facem toate înlesnirile posibile ca să începem şi noi să producem şi să muncim ca întreaga lume civilizată, fără de care vom fi condamnaţi petreg, în lupta aceasta grozavă de esistenţă dintre popoare, noi să nu găsim altceva mai bun de făcut cu ocazia unei legi de mine, de cât manifestaţii de latinism şi de românism sterp şi meschin ! E serios aceasta ? Un singur popor în Europa, n’a vrut să aibă nici un contact cu celel’alte popoare, n’a vrut să înveţe nimic, n’a vrut să imiteze nimic, n’a vrut să se ţină în curentul lumeî şi a considerat pe cei de alt neam ca barbari. Aceştia sunt Turcii ! Cu toţii ştim cât de amar plătesc eu acum patriotismul lor fanatic. Aci oare, vor să ne ducă acei patrioţi cari au plecat să răscoale ţara, purtând ca drapel salvarii d-luî Exarchu, acest nou Mahomet al Asociaţieî anti-miniere ? Meargă sănătoşi. Suntem convinşi că nimeni din cei ce’şi iubesc în adever ţara, că nici un român cu bun simţ şi doritor sincer aî propăşirei serioase a neamului, nu ’i vor urma. SOSIREA LUI HENRI ROCHEFORT Paris, 3 Febr. — D. Rochefort a sosit după amiază; a fost primit de o mulţime enormă; la gară şi pe tot parcursul lumea striga: Trăiască Rochefort ! trăiască proscrisul! S’au auzit şi câteva strigăte de Trăiască sociala ! Mulţimea a staţionat Înaintea biurourilor ziarului „Intrausigeant“, cântând marseillesa şi aclamând pe d. Rochefort. Acesta s-a arătat de mai multe ori la balcon mişcând batista. Mulţimea a aplaudat la mod frenetic. 1? IR. -A. 1ST T .A. Camera: Cestiunea transportului materialului de resbel la Madagascar. Cestiunea monetară. Paris, 2 Febr.—Camera. — Ministrul de resbel este întrebat dacă este adevărat că o parte a materialului de resbel destinat pentru Madagascar a fost încredințat spre transportare unei companii engleze. Generalul Zurlinden răspunde, că guvernul s’a adresat unor companii englezeşti pentru transportarea unor canoniere fluviale şi a unei bărci, pentru că nici o companie franţuzească nu este organizată pentru aceasta. Mai mulţi deputaţi cer resilierea contractului. D. Ribot obiectează întârzierea ce s’ar ivi în transportare. Ministrul de resbel zice că ministrul marinei refuzase de a se însărcina cu aceste transporturi. Ministrul marinei răspunde că ar fi trebuit să dărâme pereţii transporturilor mari. A trebuit deci să se adreseze la navigaţia privată. D. Lockray declară că are încredere în patriotismul ministrului marinei. Ordinea de zi pură şi simplă primită de d. Ribot s’a votat. D. Ribot răspunde la o chestiune asupra crizei monetare. Zice că părăsirea baterei argintului este regretabilă, dar numai o înțelegere a puterilor poate să resolve chestiunea în favoarea bimetalismului, oratorul speră că se va reveni la sistemul bimetalismului. D-NUL GIOLITTI ŞI AFACEREA BANCEI ROMANE Roma 2 Februarie.—„Opinione“ asigură, că ministerul public n’a implicat pe d-nul Giolitti în procesul funcţionarilor acuzată de sustragere de documente la banca romană fiindcă, ca ministru trebue, în virtutea art. 47 din Constituţiune, să fie dat în judecată de Cameră și judecat de Senat in înaltă Curte de justiție. Noui brutalităţi ungureşti « Tribuna» ne aduce ştirea că d-na Emilia I. Raţiu şi fiica sa Dorina I. Raţia au fost citate pentru ziua de 2 Februarie înaintea tribunalului din Seghedii şi că d. Dr. Ştefan C. Pop a plecat la Seghedin pentru a oferi serviciile sale acuzatelor. Din ştiri particulare mai putem da următoarele detalii asupra acestei nouă brutale persecuţii ungureşti. Motivul acestei dări în judecată nu se cunoaşte încă, dar se crede că ar fi aceeaşi acuzaţiune ce s’au adus şi o-şoarelor din cibia şi anume că au purtat cocarde tricolore româneşti cu ocazia judecărei procesului memorandului. Faptul, fireşte, e calificat de agitaţiune în contra ideei de stat maghiar! Citaţia e imperioasă şi categorică . In caz când acuzatele nu se vor înfăţoşa, ele vor fi aduse cu jandarmi! D-na Emilia Raţu! e forte slăbită prin nesfîrşitele persecuţii îndreptate contra familiei D-sale, cum şi prin viaţa plină de privaţiuni şi de neplăceri pe care o duce de o vreme încoace. E destul să spunem că din confortul de altă dată această nobilă familie românească este redusă a trăi în două odăi nesănătoase ale unei case situate în Teglagyarutcza, regiunea cea mai mlăştinoasă a înoroiosului oraş de la confluenţa Mureşului şi a Tisei, şi că de luni întregi de abia are strictul necesar pentru existenţă Cât pentru Dşoara Dorina Raţiu ea este de vreo zece zile grav bolnavă şi în neputinţă de a părăsi patul. Probabil că D-sa nici nu se va înfăţoşa înaintea tribunalului, unul pentru a nu greşi să spuie Cernăuţi în loc de Kişinev, fiindcă atunci comisiunea examinatoare îl va socoti nepregătit. Cea mai mare parte din candidate termină prin a plânge, a avea ameţeli, sunt palide, tremură, nu mai aude ce le întreabă şi răspund buimăcite. Iată chestiunea socială orăşănească în toat grozovenia ei ! Proletariatul intelectual e tot atât de înfiorător ca şi cel uvrier. Şi nimeni nu se ocupă, din marile noastre partide, penru a rezolva această gravă cestiune, care din zi în zi devine mai ameninţătoare. DE LA CONCURSUL DE INTITUTORI Câte emoţiune şi câtă răbdare pentru o bucată de pâine ? Este de ajuns a cita câteva cazuri, din cele petrecute la examenul de institutori şi institutoare, pentru a judeca mizeriele ce produc regulele societăţei moderne. O institutoare din Ploeşti, d-ra Cr. prezentându-se la concurs, cade la înscris ; mamă-sa primind această veste cade bolnavă şi moare. Candidata întreţinea pe mama sa bătrână şi pe surorile sale. O alta candidată a plecat atât de emoţionată, de la concursul în scris, încât după câteva zile şi-a pierdut, nenorocita, minţile. Candidatul Gr. M. lasă pe tată-seu mort, vine la examenul oral şi după ce termină se duce de înmormântează pe tatăl seu. Nevoia de hrană a făcut pe acest tânăr să vie cu durere în inimă şi cu lacrămile în ochî sa arate, care este măsura unuî cilindru, sau , cum se face la copii educaţia naţională, oricine a domnit la finele secolului al 17-lea. Candidatul M. din oraşul P. a trebuit să asiste mai întăiu laînmormântarea tată--seu şi apoi sa vie să facă examenul oral. Cel mai amăriât a fost insa de sigur candidatul F. căruia nevasta îi scria din oraşul R., că copilul lor a murit şi ea este bolnavă. Părintele este însă silit a rămânea aici şi a-şi trece examenul oral pentru a putea hrăni pe ceilalţi mititel. Candidatul trebue să-şi păstreze tot cal DISCUŢII SOCIALE Acum câtăva vreme, se făcuse în ţară la noi, un curent destul de serios, pentru repausul de Duminică. Judecând după absoluta dreptate a causei, după primele aparanţe ale mişcărei ne aşteptam cu toţii, să se câştige în sfârşit, câteva ore de odihnă, pentru miile de oamenii, care sunt siliţi, la cea mai idioată şi mai revoltă tare constrângere. Dar na fost decât un foc de pae. Câteva duminici numai, prăvăliile Bucureştilor, şi a fi lăsat obloanele, şi apoi totul a reintrat in starea normală (?) Ijim câteva oraşe din provincie, idea a fost iarăşi adoptată, şi acolo s’a hotărât, respectarea repoasuluî de Duminică. Mai mult, stăpânii din provincie, ca să consacre definitiv această reformă, — care li se părea ceva cu totul neobişnuit, — ,se adunaseră, chemară pe popă, şi au jurat pe Evanghelii, unii zic, chiar pe capete de morţi, că cât vor trăi, n’au să’şî deschiză, Duminica, dughiana. Acum duceţi-ve în orice parte din ţara asta, şi peste tot veţi găsi sărbătoarea prăvăliile deschise,—afară bine înţeles de acele prăvălii, care şedeau închise Duminica şi înainte de......reformă !* * * Acesta este un fapt destul de curios şi care credem că are învăţămintele sale. In adevăr, dacă cei interesaţi — stăpânii,—conveniră asupra unui repaus de o zi pe săptămină, pentru ce practica lui n’a putut să dureze ? pentru ce un fapt recunoscut, drept, uman şi având consânţămintul tutulora, n’a putut fi continuat ? A susţinut cineva, că o zi, ori o jumătate de zi de odihnă, din şeapte zile de muncă, vatămă sanătatea, e nehigenic, e un lux, pentru aceia, pentru care s’a găsit mijlocul, să-î ţinem într’o quasi-robie, nu o societate zisă liberală ? Continuarea repausului de Duminica, strică el, intereselor patronului? De loc. Căci din momentul ce măsura era generală, ea nu mai putea fi vătămătoare, nimărul, în parte. Gasul acesta când o reformă, de o dreptate absolută, impusă de cel mai elementar simţ de umanitate, având şi pe deasupra consimţimlntul tuturor, totuşi prin iniţiativa individuala, n’a putut fi realizată, — credem că vine, ca cea mai strălucită dovadă, pentru îndreptăţirea principiului pe care ’l susţine democraţia, principiului intervenţiei statului. Căci când vom putea merge înainte, când se va mai pune capăt, inichităţilor sociale, mizeriilor şi suferinţelor pe nedrept îndurate; dacă— în şcoala veche—nu putem face nimic, chiar atunci, când suntem toţii de o părere ?* * * Principiul intervenţiei reclamat de democraţia modernă, se impune ca o expiare de păcate, ca o datorie, ce societatea are de îndeplinit, faţă cu clasele muncitoare, faţă cu aceia, pe care societateanecontenit ’i-a năpăstuit până acum. Dar să nu se creadă, că democraţia cea d’intâiu cere aplicarea acestui principiu,—nu !, clasele stăpânitoare, apărătorii neintervenire, au avut grija să intervie întot d’auna, când a fost vorba de interesele sale. Căci ce e altceva decât o intervenţie a statului la noi bunăoară, când se scutesc de tot felul de taxe, de vamă, de transport pe căi ferate, de dări către stat, capitaliştii care vor să fundeze, vre-o industrie nouă ? Dar mai mult, admiţând că de când e lumea statul n’a intervenit, e acesta