Lupta, ianuarie 1895 (Anul 12, nr. 2477-2499)

1895-01-24 / nr. 2494

ANUL XII. No. 2494 ABONAMENTE i m țară Cu &n ........................... . 40 1*' Seare luni................................................ 20 n Trei luni.................................................................10 „ Pentru învățători Bg un an". 1. *. . . . 80 „ INSTREINETATE Un an .....­­..........................................RO Sern­e luni......................................................................25 Trei luni.................................................................15 Nuin£rttM5 Bani Redacțiunea i Calea Victoriei No. 76, Etajul l-iu EDIŢIA A DOUA MARŢI, 24 IANUARIE 1895 ABURCIURII P« pagina HI, 30 litere, corp 7 a » 1^ »­ în Insert» ţi reclame : „ Pentru »nineiuri LA AdMii&Sftt­rat. Un număr vechi Administraţiunea i Strada Sfîntul Ionică, No. II. . . 1 left lini . ,26 ba»v linia­­ , 2 lei linii E serios? Franţa. De la concursul­­de Institutori. Noul brutalităţi ungureşti. Chestiuni sociale- Ţarul Rusiei. De la Senat. E S­ERI­OS? Sunt nesfârşite calamităţile ce au să cadă pe biata noastră ţară, din cauza legei minelor. Rotsch­ild va cumpăra întreaga ţară, socialismul o va invada, după cum ne-a spus Po d. Aurelian ; în plaiurile noastre nu se vor mai auzi, în lo­cul cântecilor plăeşilor, de­cât stri­gătul maşinilor «altor ginţi», iar străinii «pestriţi şi roşcaţi» îşi vor împărţi moşiele ţărei, vor des­­gropa mormintele străbunilor pentru ca de suptul oasele lor să scoată fier, aur şi aramă, şi monumentele publice, înălţate­«pe valurile apelor naţionale», vor fi profanate şi sur­pate. Profetul Delavrancea ne-a preves­tit toate acestea, inspirându-se din plasmii lui David. In numele acestor gogoriţe, revol­tător de ridicule, au plecat manda­rinii colectivităţei să revolte ţara contra acelora ce vor s’o doteze cu o lege a minelor. Şi nu se sfârşeşte aci, şirul lung al calamităţilor ce vor cădea asupra ţărei. Plăgile pe cari le-au adus Moise asupra Egiptului, sunt un nimic pe lângă nenorocirile pe cari d. Carp le va revărsa asupra României, prin legea minelor. D. Iancovescu, această sentinelă nea­dormită pe care colectivismul a pla­­sat-o la porţile Românismului, dă un nou strigăt de alarmă, al cărui ecou trebue să se fi auzit erî în toate întrunirile colectiviste din ţară. — Se va coloniza ţara cu străini!— strigă d. Iancovescu prin «Naţionalul» seu. Şi pentru impedicarea acestei nouî nenorociri, ştiţi ce propune d-sa ? Neuitând un moment origina noas­tră romană, vrând să facă din sub­solul României terenul de înfrăţire a popoarelor de gintă latină, d. Ianco­vescu propune, nici mai mult nici mai puţin, de­cât să se înscrie în lege, că toţi capitaliştii, toţi inginerii, toţi muncitorii ce vor veni în ţară cu capitalurile, cu inteligenţa şi cu braţele lor, pentru a ne deschide nouă aceste n­oi isvoare de bogăţie, să nu poată fi de cât... ghiciţi ce ? de cât Latini, de cât descendenţii acelora ce au întemeiat Roma sugând fap­tele unei lupoaice. Ce patriotism înflăcărat, ce grije pentru apărarea originei noastre ! D. Iancovescu, neputând sta în cercul strâmt al românismului, din care colectiviştii se încearcă a-şî face o fortificaţie de luptă şi de apărare,­­şî-a lărgit câmpul de activitate şi a devenit de­odată propagatorul şi a­­părătorul Latinismului. — Da, să vie străini, zice de astă­­dată d. Iancovescu, ca să ne des­chidă minele noastre, dar aceşti străini să nu fie de­cât italieni, francezi şi spanioli ! E un pas simţitor făcut spre străi­nism, şi nu ştim dacă d-sa va avea, în această nouă atitudine, aprobarea clubului de la Sărindari, eminamente naţionalist, după cum am văzut din proclamaţia d-luî Delavrancea. In tot cazul, e un punct esenţial câştigat. D-nul Iancovescu recunoaşte că e peste putinţă de a ne exploata bo­găţiile ce zac de veacuri în profunzi­mile pământului acestei ţări, fără ca să nu recurgem la capitalurile, la cunoştinţele şi la braţele străinilor. Dar d-sa propune ca aceşti străini, să nu fie de­cât de origină romană. Ori­cât de boacănă ni se pare pro­punerea, s’o discutăm un moment. Marele merit al proiectului d-luî Carp constă în aceasta, că în el se prevede toate acele dispoziţiuni ab­solut necesare ca legea, odată votată, să poată avea rezultate imediate prac­tice, să poată determina crearea în ţară a acestui nou debuşct, a acestui nou izvor de activitate şi de bogăţie care se numeşte industria minieră. Ar fi culmea absurdităţei să se poată susţine că noi, cu mijloacele pe cari le avem, cu cunoştinţele noas­tre technice, cu muncitorii noştrii, am putea, singuri, să exploatăm mi­nele ce le-am descoperi. Şi probă despre aceasta e trecu­tul, un trecut foarte recent. N’am putut avea telegrafe, n’am putut a­­vea căi ferate, şcoli, etc., întreaga noastră civilizaţie, fără ca să nu re­curgem la ajutorul, la concursul stră­inilor. Şi slavă Domnului, de­şi s’a ţipat şi atunci ca şi astă­zî, că ţara va fi dată pradă străinilor, că România înjunghiată e aruncată la picioarele Austriei şi ale Germaniei, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat şi as­tă­zi avem ţara înzestrată cu atâtea mii de kilometre de căi ferate, de telegrafe, etc., cari sunt un mijloc puternic de dezvoltare economică a ţărei, un izvor de câştig pentru Stat şi o ramură de activitate din care mii şi mii de români trăesc. Ei bine, acelaşi lucru va fi şi cu minele. Pentru a începe exploatarea lor, avem absolută nevoe de capitalurile, de cunoştinţele şi de munca străinilor. Toate dispoziţiunile din legea mi­nelor propusă de d. Carp, contra că­rora se strigă atâta, nu au în ve­dere alt­ceva de­cât să facă posibilă această exploatare. A înscri în lege măsurile şoviniste susţinute de un patriotism îngust şi rea înţeles, a nu da nici o garanţie, nici o siguranţă acelora cari ar veni să-şi plaseze în exploatarea minelor noastre capitalurile lor de zecimi de milioane, ar însemna, de­sigur, amâ­narea iarăşi, cine ştie pentru câte veacuri, a acestei cestiuni, şi con­damnarea ţărei a nu avea altă resursă de­cât această agricultură, ce decade din zi in zi. Deja modificările introduse în pro­iectul primitiv, şi mai cu seamă aceea a fixărei termenului de exploa­tare la 75 de ani, va fi, credem, o piedică mare pentru atragerea capi­talelor străine în descoperirea şi ex­ploatarea minelor de la noi. IŢAr fi oare serios ca pe lângă a­­ceasta, când s’ar prezenta Statului o asociaţie de capitalişti englezi, bel­gieni, germani, cari s’ar oferi să facă pe socoteala lor explorările trebuin­cioase, şi, odată mina descoperită, să-şi plaseze capitalurile lor de ze­cimi de milioane în exploatarea ei, cu toate garanţiile şi cu toate sar­­cinele cerute de lege, noi să-i res­pingem subt cuvânt că nu sunt La­tini, sau să le impunem ca toţi lu­crătorii ce i-ar aduce în ţară sâ fie de origină latină ? Dar care va fi nebunul să pri­mească o asemenea condiţie, şi unde sv a mai pomenit o asemenea cerere ? Ce reu s’ar cauza ţărei dacă lu­crătorii dintr’o mină ar fi englezi de exemplu, un loc de italieni, şi ia­răşi care ar fi binele ce ar rezulta dacă ei ar fi numai de origină ro­mană ? Să fim serioşi, pentru D-zeu. Sunt ţări mari, cu populaţiuni u­­vriere imense, unde se exploatează minele de veacuri, şi cu toate aces­tea nu e mină în care să nu lu­creze sute şi mii de muncitori din alte ţări. Şi noi, cari n’avem nimic, nici capitaluri, nici populaţiune uurieră, nici mine descoperite, în loc să fa­cem toate înlesnirile posibile ca să începem şi noi să producem şi să muncim ca întreaga lume civilizată, fără de care vom fi condamnaţi pe­­treg, în lupta aceasta grozavă de e­­­sistenţă dintre popoare, noi să nu găsim alt­ceva mai bun de făcut cu ocazia unei legi de mine, de cât ma­nifestaţii de latinism şi de românism sterp şi meschin ! E serios aceasta ? Un singur popor în Europa, n’a vrut să aibă nici un contact cu ce­­le­l’alte popoare, n’a vrut să înveţe nimic, n’a vrut să imiteze nimic, n’a vrut să se ţină în curentul lu­­meî şi a considerat pe cei de alt neam ca barbari. Aceştia sunt Turcii ! Cu toţii ştim cât de amar plătesc eu acum patriotismul lor fanatic. Aci oare, vor să ne ducă acei patrioţi cari au plecat să răscoale ţara, purtând ca drapel salvarii d-luî Exarchu, acest nou Mahomet al A­­sociaţieî anti-miniere ? Meargă sănătoşi. Suntem convinşi că nimeni din cei ce’şi iubesc în a­­dever ţara, că nici un român cu bun simţ şi doritor sincer aî propăşirei serioase a neamului, nu ’i vor urma. SOSIREA LUI HENRI ROCHEFORT Paris, 3 Febr. — D. Rochefort a sosit după a­­miază; a fost primit de o mulţime enormă; la gară şi pe tot parcursul lumea striga: Trăiască Rochefort ! trăiască proscrisul! S’au auzit şi câte­va strigăte de Trăiască sociala ! Mulţimea a staţionat Înaintea biurourilor ziarului „Intrausigeant“, cântând marseillesa şi aclamând pe d. Rochefort. Acesta s-a arătat de mai multe ori la balcon mişcând batista. Mulţimea a aplaudat la mod frenetic. 1? IR. -A. 1ST T .A. Camera: Cestiunea transportului ma­terialului de resbel la Madagascar. Cestiunea monetară. Paris, 2 Febr.—Camera. — Ministrul de resbel este întrebat dacă este ade­vărat că o parte a materialului de res­bel destinat pentru Madagascar a fost încredințat spre transportare unei com­panii engleze. Generalul Zurlinden răspunde, că guvernul s’a adresat unor companii englezeşti pentru transportarea unor canoniere fluviale şi a unei­ bărci, pen­tru că nici o companie franţuzească nu este organizată pentru aceasta. Mai mulţi deputaţi cer resilierea con­tractului. D. Ribot obiectează întârzierea ce s’ar ivi în transportare. Ministrul de resbel zice că ministrul marinei refuzase de a se însărcina cu aceste transporturi. Ministrul marinei răspunde că ar fi trebuit să dărâme pereţii transportu­rilor mari. A trebuit deci să se adre­seze la navigaţia privată. D. Lockray declară că are încredere în patriotismul ministrului marinei. Ordinea de zi pură şi simplă pri­mită de d. Ribot s’a votat. D. Ribot răspunde la o chestiune asupra crizei monetare. Zice că pără­sirea baterei argintului este regreta­bilă, dar numai o înțelegere a pute­rilor poate să resolve chestiunea în favoarea bimetalismului, oratorul speră că se va reveni la sistemul bimetalis­mului. D-NUL GIOLITTI ŞI AFACEREA BANCEI ROMANE Roma 2 Februarie.—„Opinione“ asigură, că ministerul public n’a implicat pe d-nul Giolitti în procesul funcţionarilor acuzată de sustragere de documente la banca ro­mană fiind­că, ca ministru trebue, în vir­tutea art. 47 din Constituţiune, să fie dat în judecată de Cameră și judecat de Senat in înaltă Curte de justiție. Noui brutalităţi ungureşti « Tribuna» ne aduce ştirea că d-na Emilia I. Raţiu­ şi fiica sa Dorina I. Raţia au fost citate pentru ziua de 2 Februarie îna­intea tribunalului din Seghedii şi că d. Dr. Ştefan C. Pop a ple­cat la Seghedin pentru a oferi serviciile sale acuzatelor. Din ştiri particulare mai pu­tem da următoarele detalii asupra acestei nouă brutale persecuţii un­gureşti. Motivul acestei dări în judecată nu se cunoaşte încă, dar se crede că ar fi aceeaşi acuzaţiune ce s’au adus şi o-şoarelor din c­ibi­a şi anume că au purtat cocarde tri­colore româneşti cu ocazia jude­­cărei procesului memorandului. Faptul, fireşte, e calificat de a­­gitaţiune în contra ideei de stat maghiar! Citaţia e imperioasă şi catego­rică . In caz când acuzatele nu se vor înfăţoşa, ele vor fi aduse cu jandarmi! D-na Emilia Raţu­! e forte slă­bită prin nesfîrşitele persecuţii în­dreptate contra familiei D-sale, cum şi prin viaţa plină de pri­vaţiuni şi de neplăceri pe care o duce de o vreme încoace. E des­tul să spunem că din confortul de altă dată această nobilă familie românească este redusă a trăi în două odăi nesănătoase ale unei case situate în Teglagyarutcza, regiu­nea cea mai mlăştinoasă a înoro­­iosului oraş de la confluenţa Mu­reşului şi a Tisei, şi că de luni întregi de abia are strictul nece­sar pentru existenţă Cât pentru Dşoara Dorina Raţiu ea este de vre­o zece zile grav bolnavă şi în neputinţă de a părăsi patul. Probabil că D-sa nici nu se va înfăţoşa înaintea tri­bunalului, unul pentru a nu greşi să spuie Cernăuţi în loc de Kişinev, fiind­că atunci comi­­siunea examinatoare îl va socoti nepre­gătit. Cea mai mare parte din candidate ter­mină prin a plânge, a avea ameţeli, sunt palide, tremură, nu mai aude ce le în­treabă şi răspund buimăcite. Iată chestiunea socială orăşănească în toa­t grozovenia ei ! Proletariatul intelectual e tot atât de înfiorător ca şi cel uvrier. Şi nimeni nu se ocupă, din marile noa­stre partide, pen­ru a rezolva această gra­vă cestiune, care din zi în zi devine mai ameninţătoare. DE LA CONCURSUL DE INTITUTORI Câte emoţiune şi câtă răbdare pentru o bucată de pâine ? Este de ajuns a cita câte­va cazuri, din cele petrecute la exa­­menul de institutori şi institutoare, pen­tru a judeca mizeriele ce produc regulele societăţei moderne. O institutoare din Ploeşti, d-ra Cr. pre­­zentându-se la concurs, cade la înscris ; mamă-sa primind această veste cade bol­navă şi moare. Candidata întreţinea pe mama sa bă­trână şi pe surorile sale. O alta candidată a plecat atât de emo­ţionată, de la concursul în scris, în­cât după câte­va zile şi-a pierdut, nenorocita, minţile. Candidatul Gr. M. lasă pe tată-seu mort, vine la examenul oral şi după ce termină se duce de înmormântează pe tatăl seu. Nevoia de hrană a făcut pe acest tânăr să vie cu durere în inimă şi cu lacrămile în oc­hî sa arate, care este măsura unuî cilindru, sau , cum se face la copii edu­caţia­ naţională, ori­­cine a domnit la finel­e secolului al 17-lea. Candidatul M­. din oraşul P. a trebuit să asiste mai întăiu la­­înmormântarea ta­tă--seu şi apoi sa vie să facă examenul oral. Cel mai am­ăriât a fost insa de sigur candidatul F. căruia ne­vas­ta îi scria din oraşul R., că copilul lor a murit şi ea este bolna­vă. Părintele este însă silit a rămânea aici şi a-şi trece examenul oral pentru a putea hrăni pe cei­l­alţi mititel. Candidatul trebue să-şi păstreze tot cal­ DISCUŢII SOCIALE Acum câtă­va vreme, se făcuse în ţară la noi, un curent destul de se­rios, pentru repausul de Duminică. Judecând după absoluta dreptate a causei, după primele aparanţe ale miş­­cărei ne aşteptam cu toţii, să se câş­tige în sfârşit, câte­va ore de odihnă, pentru miile de oamenii, care sunt siliţi, la cea mai idioată şi mai revol­­tă tare constrângere. Dar na fost de­cât un foc de pae. Câte­va duminici numai, prăvăliile Bucureştilor, şi­ a fi lăsat obloanele, şi apoi totul a reintrat in starea nor­mală (?) Ijim­ câte­va oraşe din provincie, idea a fost iarăşi adoptată, şi acolo s’a ho­tărât, respectarea repoasuluî de Du­minică. Mai mult, stăpânii din pro­vincie, ca să consacre definitiv această reformă, — care li se părea ceva cu totul neobişnuit, — ,se adunaseră, che­mară pe popă, şi au jurat pe Evan­ghelii, unii zic, chiar pe capete de morţi, că cât vor trăi, n’au să’şî des­­chiză, Duminica, dughiana. Acum duceţi-ve în ori­ce parte din ţara asta, şi peste tot veţi găsi sărbă­toarea prăvăliile deschise,—afară bine înţeles de acele prăvălii, care şedeau închise Duminica şi înainte de......re­formă !* * * Acesta este un fapt destul de curios şi care credem că are învăţămintele sale. In adevăr, dacă cei interesaţi — stăpânii,—conveniră asupra unui re­paus de o zi pe săptămină, pentru ce practica lui n’a putut să dureze ? pen­tru ce un fapt recunoscut, drept, uman şi având consânţămintul tutulora, n’a putut fi continuat ? A susţinut cine­va, că o zi, ori o jumătate de zi de odihnă, din şeapte zile de muncă, vatămă sanătatea, e ne­hi­genic, e un lux, pentru aceia, pentru care s’a găsit mijlocul, să-î ţinem în­­tr’o quasi-robie, nu o societate zisă li­berală ? Continuarea repausului de Dumi­nica, strică el, intereselor patronului? De loc. Căci din momentul ce măsura era generală, ea nu mai putea fi vă­tămătoare, nimărul, în parte. Gasul acesta când o reformă, de o dreptate absolută, impusă de cel mai elementar simţ de umanitate, având şi pe de­asupra consimţimlntul tutu­ror, totuşi prin iniţiativa individuala, n’a putut fi realizată, — credem că vine, ca cea mai strălucită dovadă, pentru îndreptăţirea principiului pe care ’l susţine democraţia, principiului intervenţiei statului. Căci când vom putea merge îna­inte, când se va mai pune capăt, ini­­chităţilor sociale, mizeriilor şi sufe­rinţelor pe nedrept îndurate; dacă— în şcoala veche—nu putem face ni­mic, chiar atunci, când suntem toţii de o părere ?* * * Principiul intervenţiei reclamat de democraţia modernă, se impune ca o expiare de păcate, ca o datorie, ce so­cietatea are de îndeplinit, faţă cu cla­sele muncitoare, faţă cu aceia, pe care societatea­­necontenit ’i-a năpăstuit până acum. Dar să nu se creadă, că democraţia cea d’intâiu cere aplicarea acestui principiu,—nu !, clasele stăpânitoare, apărătorii neintervenire­, au avut grija să intervie în­tot­ d’a­una, când a fost vorba de interesele sale. Căci ce e alt­ceva de­cât o intervenţie a statului la noi bună­oară, când se scutesc de tot felul de taxe, de vamă, de trans­port pe căi ferate, de dări către stat,­ capitaliştii care vor să fundeze, vre-o industrie nouă ? Dar mai mult, admiţând că de când e lumea statul n’a intervenit, e acesta

Next