Lupta, iulie 1932 (Anul 11, nr. 3196-3222)
1932-07-01 / nr. 3196
ANUL XI NO. 3196 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni .................................800 Pe 6 . ........................................... . 400 Pe 3 ......................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75— Secretariatul Polii — Administraţia 258-78 Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Partidele Coroana Partidul liberal a avut nefericita idee să provoace o polemică cu partidul naţional-ţărănesc asupra devotamentului către actualul Suveran. Ideea e nefericită, fiindcă, în primul loc, aduce în discuţie Coroana. E şi mai nefericită, fiindcă acela care provoacă o asemenea polemică e partidul liberal. Răspunsul partidului naţional-ţărănesc a fost prompt şi precis. Spre a nu fi loc de discuţie, el n'a făcut comentarii şi ergotări, ci a reprodus declarata asupra Restauraţiei făcută în Comitetul executiv al partidului liberal de către şeful acestui partid, la 6 Iunie 1930. Şeful partidului liberal declara că, după mature şi lungi meditaţiuni, „scrutând TOT CE-I PUTEA SPUNE JUDECATA ŞI CONŞTIINŢA”, se vede „IMPIEDECAT DEFINITIV” să primească soluţia restaurărei pe tron a regelui Carol al II-lea. Toată lumea va fi de acord că nu încape echivoc asupra unei atitudini atât de categorice. Partidul liberal, prin şeful său autorizat de azi, se declara în imposibilitate de a primi Restituraţia dinastică. Era o atitudine logică, faţă de aceea prin care determinase la 1 ianuarie 1920 exilarea din ţară a prinţului moştenitor. „La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc, chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi” — adăuga şeful liberalilor. Şi totuşi, partidul care a luat această atitudine, s’a crezut calificat a da lecţiuni de devotament dinastie — cui? Omului care, în fruntea partidului său şi a Parlamentului naţional-ţărănesc, a desfiinţat actul dela 4 ianuarie 1920 şi a fost primul sfetnic al lui Carol al II-lea, după restauraţia dinastică. Nu este aceasta o imprudenţă şi o provocaţiune pur şi simplu zmintită? Nu cumva vrea să alăture atitudinea partidului liberal faţă de Restauraţie cu atitudinea d-lui Maniu, care considerînd regimul „ritmului nou” ca dictatorial, s’a retras dela conducerea partidului său, RECOMANDÂND IN MOD CONSTANT O ACŢIUNE DEMNA ŞI CALMA DE PERSUADARE A COROANEI în sensul normalizărei constituţionale — soluţie la care s’a şi ajuns? Care a fost însă tot timpul atitudinea partidului d-lui Maniu? Contact cu Coroana, în cele mai civilizate condiţii. Acţiune parlamentară conştientă şi pozitivă faţă de împrejurările economice şi financiare excepţionale prin care trece ţara, iar la deschiderea crizei de regim, declaraţie categorică de acceptare fără de condiţiuni, a unui guvern de uniune naţională sub conducerea d-lui Titulescu. Şi atitudinea aceasta faţă de Coroană şi de interesele superioarede ţărei şi ale statului, vrea s’o compare partidul liberal cu atitudinea sa? Cum de tiu se ’nţeleg asemenea imposibilități şi cum de se provoacă, in mod imprudent, asemenea polemici? L. T. A. Alianţa noastră cu Polonia — In jurul unor alarmante O comunicare oficioasă făcută de cercurile autorizate de la noi şi publicată în ediţia de eri a „Luptei” a pus la punct felurite zvonuri alarmante ce au circulat în legătură cu o pretinsă hotărâre a Poloniei de a încheia pactul de neagresiune cu Rusia Sovietică fără a mai aştepta ca pactul să fjf fi settinat concomitent şi de România. Fapt este că guvernul polon n’a luat o hotărâre în sensul abandonării acţiunei comune duse de la începutul alianţei polonoromâne în politica faţă de soviete. Acesta e singurul fapt precis şi important. Toate celelalte informaţiuni şi svonuri înregistrate fie de presa românească fie de presa străină nu pot face în nici un caz obiectul unui comentariu. S-a afirmat totuşi că între guvernul de la Varşovia şi d. Zaleski ministrul de exteren al Poloniei ar exista deosebiri de vederi asupra atitudinii faţă de chestiunea pactului de neagresiune cu Rusia. Mai mult decât atât, s’au pus în circulaţie şi anumite svonuri cari explicau în fel şi chip „dedesupturile” atitudinii ce se atribue guvernului de la Varşovia. Evident că toate aceste manevre în jurul pactului de neagresiune cu Rusia sovietică nu pot fi luate în seamă, fiind bine cunoscute interesele adverse în joc, cari urmăresc la fiecare ocazie să slăbească solidaritatea polonoromână sau cel puţin să o înfăţişeze opiniei publice internaţionale ca slăbită. De aceia, noi ne referim tot la comunicările cercurilor autorizate de la noi şi reţinem cu satisfacţie faptul că d. Zaleski, care reprezintă de ani de zile interesele politicii externe, a primit misiunea amicală de a trata cu d. Litvinoff, la Geneva, participarea României la pactul de neagresiune cu Sovietele. Or, nu este de închipuit ca între state cu raporturi de amiciţie şi alianţă să se producă o contravenţie atât de gravă la cele mai elementare reguli ale realităţii încât mandatarul unei puteri să încheie, în timpul exercitării mandatului, un act care să fie in netă contrazicere cu spiritul acţiunei în comun acord stabilită. Cu atât mai puţin, s’ar putea produce un asemenea fapt în raporturile polono-române cari sunt rezultatul unei naturale comunităţi de interese. Sau crede cineva că Polonia ar putea considera tocmai acum interesul ca o oportună renunţare la singura amiciţie solidă pe care se poate întemeia în raporturile cu vecinii săi? întâmplarea a făcut ca în aceiaş zi în care au apărut în ziare ştirile despre pretinsa intenţie a Poloniei de a abandona România în negocierile cu Rusia să sosească şi două telegrame cât se poate de semnificative de la Varşovia şi Berlin. Una, comunica votarea de către Dieta din Prusia a unei legi pentru confiscarea bunurilor evreilor din Prusia orientală, evrei consideraţi ca minoritate poloneză. Telegrama, transmisă de agenţia oficială poloneză adaugă că „în cazul când ar fi atinse interesele cetăţenilor polonezi, guvernul polon nu va da înapoi de la aplicarea unor măsuri de represiune faţă de cetăţenii germani în Polonia”. Iar a doua telegramă, a agenţiei oficiale germane, redeschide chestiunea „coridorului” şi precizează totodată că în ceea ce priveşte problema fruntariilor orientale punctul de vedere al guvernului Papen „concordă în totul cu punctul de vedere adoptat statornic de toate guvernele germane’’. Cu alte cuvinte, guvernul actual al Reichului vesteşte că va menţine vechile veleităţi revizioniste ale guvernelor precedente. Sunt două acte de provocare din partea oficialităţii germane, a acelei Germanii care însă este condusă de un guvern cu răspundere însă care mâine poate trece în mâinile aventurierilor naţional-socialişti. I se poate atribui în mod serios, vre-unui om de stat polonez naivitatea de a considera ca acoperită frontiera răsăriteană prin încheierea vre-unui pact de orice natură cu Sovietele, în cazul unei agresiuni germane? Iată pentru ce menţinem credinţa fermă că nu poate fi vorba de o acţiune separată a Poloniei în chestiunea spinoasă a raporturilor cu Sovietele ci dimpotrivă, viitorul apropiat va putea dovedi încă odată solidaritatea polono-română şi roadele ei utile pentru prosperitatea ambelor state şi pentru cauza păcii mondiale. L. ARTEMIE svonin Ardealul respinge pe d. Maniu! O să spuneţi că n’o ştiaţi şi poate c’o să adăugaţi că nici n’o credeţi? Totuşi e tipărit negru pe alb în oficiosul liberal de-aseară. Da. D. Maniu vrea să... „bombardeze” Bucureştii, iar Ardealul nu vrea. D. Maniu e „regionalist”, iar Ardealul nu. D. Maniu urăşte şi distruge sub forma bombardamentelor de la Cluj şi a ipocriziilor dinastice de la Bucureşti’’. Dar, partidul liberal „e prezent la datorie — mai hotărât ca oricând” şi „garantează” d-lui Maniu că „se înşeală’’ şi că nu va putea „bombarda” Bucureştii şi nu va putea distruge nimic. Aşadar, în această privinţă, putem fi liniştiţi. Nici o primejdie asupra noastră veghează partidul liberal. Dar ce nu înţelegem este: cum de Ardealul respinge pe d. Maniu Şi regionalismul, când totodată alege mereu pe d. Maniu, îl acopere de flori şi-l primeşte cu arcuri de triumf? Fiindcă e „regionalist” d. Maniu? Atunci e şi „Ardealul’’ regionalist? Dar, după oficiosul liberal, Ardealul respinge regionalismul. Cum însă alege pe d. Maniu, atunci ori şi Ardealul e regionalist, ori d. Maniu nu e regionalist şi Ardealul nefiind nici el, poate alege pe d. Maniu. Oricât de încălzite or fi „manşetele” oficiosului liberal, afurisita de logică îşi păstrează şi ea drepturile ei. Este posibil, deci, ca la una din „ultimele sale ore”, oficiosul liberal să afle că ştirea sa de aseară cum că „Ardealul respinge’’ pe d. Maniu, nu e tocmai exactă. S. U. R. Creanţe şi... restante Liberalii şi gospodărirea banului public Partidul liberal a fost brusc cuprins de grija restanţelor. Datoriile din trecut, ale statului preocupă foile d-lui I. G. Duca, a cărui opoziţie devine pe zi ce trece mai bogată în dezamăgiri. Ce ne facem cu sumele datorate de luni de zile? De ce nu se achită, la un singur semn, diversele ordonanţe şi recipise de plată, lăsate moştenire de faimosul regim al technicienilor. „Viitorul” e extrem de indignat, şi găseşte aspre cuvinte de dojana pentru d. ministru de finanţe. Căci ziarul liberal, deşi „înţelege greutăţile în care se află tezaurul”, nu admite să se mai amâne plata restanţelor... Sistemul practicat de către „ritmul nou” n’a fost însă brevetat de către d. C. Argetoianu. Fostul specialist de la finanţe aflase mijlocul acesta comod de a amâna la infinit plata restanţelor, de la predecesorii săi liberali, în timpul guvernărilor partidului liberal s’au adunat. — se ştie!, — creanţele „arierate”, lăsate în plata Domnului, abandonate exerciţiilor budgetare mereu viitoare! In felul acesta s’au mărit necontenit datoriile Statului, tablourile de creanţe arierate înglobând creanţe nenumărate, trecute în cimitirul datoriilor amânate necontenit. Şi, totuşi, liberalii se ridică acum, împotriva neachitării imediate a unor restanţe... Dar oare este posibil să se găsească dintr’odată banii necesari achitării vechilor datorii, când regimul susţinut de d. I. G. Duca n’a izbutit să facă faţă nici nevoilor curente ale vistieriei? Partidul liberal ar trebui s’o lase mai domol cu criticele neserioase, — mai cu seamă când asupra-i apasă încă amintirea dureroasă a unor guvernări rămase de pomină! AGATHON T Sa fugim de politică Săptămâna intervenţiilor Suntem In săptămâna intervenţiilor. Aţi Înţeles. E vorba de săptămâna examenelor de bacalaureat. Elevii transpiră niţeluş. Părinţii, mai conştienţi in faţa greutăţilor vieţii, sunt pur şi simplu desperaţi. Taxele sunt mari, profesorii, — personagii necunoscute, misterioase, teribile, cântarul preţuirii un instrument capricios, in ale cărui balanţe atârnă greutăţile capriciului. Ce e de făcut? Avem paliativul naţional: intervenţia. O scurtă frământare de memorie şi s’a găsit personajul omnipotent: fostul ministru, colonelul în rezervă, cumnatul prefectului X, dar în special prietena cutărui membru al comisiunii. Doamna, este elementul esenţial, care salvează situaţia, răstoarnă toate aberaţiile proferate de candidat în faţa examinatorilor şi face din orice cretin un individ apt să îmbrăţişeze studiile superioare. Se întâmplă, natural, ca scrisorile de „recomandaţie“ să nu slujească la nimic. Inchipuiţi-vă că preşedintele unei comisiuni de bacalaureat primeşte în săptămâna... patimilor sale între 500,1000 bileţele şi misive de acestea. Avem, întâmplător, înaintea noastră, un mic tratat al unui profesor din Franţa, I. Arnould care a rezumat in opt precepte întreaga teorie a artei recomandaţiunilor (practicată — slavă Domnului — şi în Franţa, cu destulă ostentaţie). Iată-le: Articolul 1: Scrisoarea trebue scrisă cu cincisprezece zile înaintea examenului. Articolul 2: Trebuie făcută cât mai scurtă. Articolul 3: Spirituală, dacă e posibil. Articolul 4: Trebuie abandonat direct obiectul cererii. Articolul 5: Candidatul nu trebuie prezentat ca o fiinţă timidă. Articolul 6: De asemeni nu trebuie spus că a suferit, mai înainte, de febră tifoidă ori că şi-a spart capul. Articolul 76: Nu trebuie căutată nici o calitate a candidatului pentru bunăvoinţa juriului. Articolul 8: Scrisoarea nu trebuie în genere trimisă. Veţi recunoaşte că acest ultim precept ar trebui să fie o călăuză practică pentru toţi părinţii care-şi închpuie că obţinerea câtorva rânduri convenţionale poate uşura trecerea rubiconului Scrisorile de recomandaţie nu sunt luate în serios de examinatori sau, dacă da, în cazuri extrem de rare. Repertoriul autohton al intervențiilor, prezintă, insă atâtea alte resurse, mai mult ori mai puţin eficace... . M. GRINDEA Granate O sută de ani! Intr’un sat de lângă Niş, în Iugoslavia, o pereche, Filipovici, şi-a serbat o sută de ani de căsnicie! El are 117 ani şi ea 115. 0 sută de ani, să trăiască doi oameni la un foc, zi cu zi, noapte cu noapte, o sută de ani să nu se despartă unul de altul, e admirabil şi îngrozitor!... E drept că dacă rezişti la primii doi-trei ani ai căzniciei, cari —, scăzând scurta şi puerila lună de miere dela început — sânt cei mai cumpliţi, puterile de răzvrătire scad, lucrurile se tasează, se aşează şi obicinuinţa, cu fantastica ei putere de stabilizare, intervine ca să facă traiul comun suportabil. Dacă cei doi bătrâni sârbi au putut trăi 10 ani împreună, restul de 90 nu mai au atâta importanţă, căci ei sânt firul sur care se desfăşoară monoton de pe mosorul conjugat. Meritul e mai mult al Divinităţii care le-a dat atâţia ani de viaţă, şi dacă li s’ar mai dărui încă o sută de ani de existenţă, tot împreună i-ar duce. Şi totuşi e ceva grandios şi groaznic in acest jubileu secular. Şi s’ar mai putea ca cei doi să-şi fi fost fideli unul altuia! O sută de ani! Inimaginabil! Ce exemplare extraordinare şi misterioase poate produce uneori omenirea! DEŞCĂ De la „Heidelbergul de altădată“ la „criza“ tinerimii E un titlu care-l obsedează pe scriitorul subtil José Germain. Ce desparte Heidelbergul idilic al lui Förster, unde dragostea serafică a prinţului student Karl Heinz pentru gingaşa şi cuceritoarea Ketty, exprimă romantismul şi mentalitatea bonomică a studenţimii dinainte de războiu, şi tineretul isteric, turbulent, chinuit de un morb funest de astăzi care apare in sfâşietoare trăsături în piesa lui Ferdinand Bruckner Raiul Tinerimii? „Pretutindeni, întâlneşti acum în Germania, constată José Germain, antrenament fizic şi exasperare senzuală! Pe de-o parte întărirea vieţii, pe de altă parte, distrugerea ei, cu acelaş entuziasm. Un ilogism doctrinar, capabil să demonteze cele mai solide creiere latine: un determinism morbid, generator al tuturor gesturilor nebuneşti, o filosofie ameţitoare, menită să calculeze norma a tot ce este anormal. Un imperiu care se sinucide, cu alte cuvinte.’’ Situaţia e într’adevăr tragică. Neurastenia generală câştigă mereu noui candidaţi până ce acţiunile lor urmează traiectoria unei veritabile nebunii. Ce poate aduce ceasul imediat următor, clipei prezente? O răsturnare catastrofală a lucrurilor, o deslănţuire sălbatecă a ordinei publice şi sufleteşti, o vărsare inutilă de sânge. Există, oare, ceva mai primejdios decât un popor în perdiţie? Omul delirant nu mai ţine la viaţă, o mulţime în derivă asvârle anatema asupra tot ceeace-l înconjoară şi încearcă să târască lumea în naufragiul său. „Aceasta este psihoza războinică prusacă” precizează José Germain. Psihoza pe care o întâlnim în Raiul Tinerimii de Bruckner, unde o adolescentă lăsată de capul ei şi prost hrănită se sileşte să se întreacă în recordurile de amoralitate şi în satisfacerea scopurilor rapide, exasperate. De departe suntem de sentimentalii studenţi din Heidelberg, cari nu aveau atât ideal decât berea, consumată în... cantităţile, halbe şi mângăerile unei Gretchen docile şi studentă încârligaţi de astăzi, cari oferă obrajii brăzdaţi de lovituri de cuţite! „Unde este vechea „Gemütlichkeit” a Rhenanilor amorezaţi, gustând idila de-a lungul teraselor de pe malul fluviului? Unde eşti tu, vis provincial, tu care îţi desfăşurat frumoasa legendă în depanarea apelor Rhinului? Şi sensibilitatea delicată a „Vechiului Heidelberg”, unde poate fi regăsită? Toate florile albastre au pierit. Nu mai bate nici o inimă. O rasă întreagă agonizează. „In zadar, îi veţi mai vorbi studentului german de astăzi, de raţiune. Nu mai are nimeni timp, ca s’o asculte. In desperare, tineretul îl aclamă pe Hitler. Din desgustul unui faliment democratic accelerat, societatea acceptă noui discipline.” Cine şi ce poate aduce deslegarea acestei tragedii insolubile, în care trebuie, totuşi să se mai producă acte necugetate pentru a pune capăt isteriei momentului de faţă. Heidelbergul de altădată e departe, cu zeci de ani de tineretul în panică de astăzi, care trebuie să aibă, totuşi, cuvântul hotărâtor în evenimentele în desfăşurare, . " ' ~’ \* EMBIRE . PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei în strâinâtate Creionul actualităţii Un argument definitiv! TANCRED CONSTANTINESCU. — Șefule, cred că e momentul suprem să facem o politică republicană, căci a început fiscul să-mi ceară achitarea impozitelor ! Stupefiantele, flagelul modern O statistică a fioroaselor droguri în lumea întreagă In Decembrie 1931, o conferinţă adunată la Bangkok cu privire la reglementarea opiumului şi complectând convenţia, semnată în acelaş an, la Geneva, a statuat asupra chestiunii stupefiantelor, extrase din coca şi mac, două plante furnizate omului de natură. Preambulurile sunt inutile: dacă vrem, în ceasul de faţă, să apărăm omenirea contra flagelului de intoxicare prin droguri, — scrie Helene Gasset în L’Oeuvre — intoxicare ce constituie o primejdie, mereu crescândă, trebuie să împiedicăm absorbţiunea acestor produse nefaste. Lupta se impune, imediată, viguroasă şi activă, împotriva a tot ce priveşte producţiunea lor clandestină şi consumaţiunea lor necontrolată. Insă, aşa cum se prezintă problema e foarte complexă. Există, din nefericire, o durere crâncenă, pe care indivizi, oricât de puternici ar fi, din punc de vedere fizic şi moral, nu o pot suporta în doze prea mari, este suferinţa corporală. Ştim că bolnavul, sub stăpânirea unei dureri violente, reclamă, cu orice preţ, uşurarea lui. De multă vreme, farmaceutica a utilizat substanţe pentru prepararea calmantelor, de cari nu se pot priva cei cari resimt o nevoie urgentă. Şi tocmai cu ajutorul sucurilor extrase din macul alb şi din arbustul „erythoroxylon coca” s’au realizat ingredientele susceptibile, într’o anumită măsură, reușind să anihileze relele prea accentuate. Uzajul lor, în celelalte cazuri, constituie însă un adevărat flagel pentru omenire. # Opiumul a apărut în Europa, la începutul veacului XVII-lea, adus din Extremul Orient de marinari și corsari, el s’a ciocnit, mai întâiu, de un vechiu Edict promulgat în 1682, în urma marilor afaceri de otrăvire din timpul domniei lui Ludovic XVI şi destinat să interzică vânzarea materiilor veninoase. Totuşi proprietăţile sale binefăcătoare o impuseră. Administrat mai întâiu în capsule, în pilule, s’a ajuns să se extragă „morfina”, pe care medicul o întrebuinţează generos, în anumite cazuri desperate. Obiceiul calmantelor a fost, deci, contractat, mai întâiu, de bolnavi. Tristul inconvenient al întrebuinţării lor este că, progresiv, se pretind doze din ce în ce mai puternice. Vindecându-se din punct de vedere medical aceştia au păstrat gustul morbid şi imaginativ al stupefiantelor. Intoxicarea este acceptabilă pentru bolnavi; grupul lor este, de altfel, restrâns. Insă ceea ce e imposibil de admis, sunt desechilibraţii, snobii, spiritele meschine cari se lasă, atrase de practica unui stupefiant oarecare, nemai având apoi forţa să reacţioneze contra viciului lor fatal. Una din primele repercusiuni ale drogurilor în corpul omenesc, este că-i scade calităţile de energie, de deriziune, de self-control al fiinţei. Lupta întreprinsă contra drogurilor nu are, deci, alt scop decât acela de a-i proteja pe aceşti nenorociţi contra propriei lor slăbiciuni şi să împiedice, în acelaş timp, proselitismul. Insă, lucru curios de observat, cei care nu mai au forţa să-şi impună disciplina mentală necesară, pentru a se elibera de această pasiune, sunt capabili de viclenii tenace din cele mai complicate, pentru a-şi satisface gusturile. Preţul pretins pentru cumpărarea porţiei nu mai contează în ochii lor. In paroxismul dorinţii, ei nu se dau înapoi de la nici o cheltuială, dovada că acceptă traficul ruşinos ce s’a organizat în detrimentul lor. Cami pot fi remediile acestei situaţiuni, ţinând seamă, natural, de imposibilitatea de a înceta fabricarea drogurilor, utile corpului medical şi bolnavilor? O anchetă a arătat că consumaţiunea drogurilor în lumea întreagă este de: 226 miligrame de locuitor din Olanda. 194 miligrame de locuitor în Germania. *416 miligrame de locuitor în Portugalia. 2 grame de locuitor în Statele-Unite. Egiptul și Extremul-Orient, depășind cu mult aceste doze, nu s’a putut fixa pentru ele nici o cifră. Forurile internaţionale de la Geneva trebuie să se preocupe, cu deosebire, de soluţionarea acestei ucigătoare probleme. X.DEBE _4 preşedintele Reichstagului care a declarat că social democraţii germani vor începe lupta contra hii - veriştilor . -