Lupta, iulie 1932 (Anul 11, nr. 3196-3222)

1932-07-01 / nr. 3196

ANUL XI NO. 3196 CONST. MILLE Fost director politic Decem­­brie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni .................................800 Pe 6 . ........................................... . 400 Pe 3 ......................................................200 IN STRĂINĂTATE DUBLU 4 PAGINI LEI 3 Direcţia 358-75— Secretariatul Pol­ii — Administraţia 258-78 Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Partidele Coroana Partidul liberal a avut nefericita idee să provoa­ce o polemică cu partidul naţional-ţărănesc asupra devotamentului către actualul Suveran. Ideea e nefericită, fiindcă, în primul loc, aduce în discuţie Coroana. E şi mai nefericită, fiindcă acela care provoacă o asemenea polemică e partidul liberal. Răspunsul partidului naţional-ţărănesc a fost prompt şi precis. Spre a nu fi loc de discuţie, el n'a făcut comen­tarii şi ergotări, ci a reprodus declarata asupra Res­tauraţiei făcută în Comitetul executiv al partidului liberal de către şef­ul acestui partid, la 6 Iunie 1930. Şeful partidului liberal declara că, după mature şi lungi meditaţiuni, „scrutând TOT CE-I PUTEA SPUNE JUDECATA ŞI CONŞTIINŢA”, se vede „IM­­PIEDECAT DEFINITIV” să primească soluţia res­­taurărei pe tron a regelui Carol al II-lea. Toată lumea va fi de acord că nu încape echivoc asupra unei atitudini atât de categorice. Partidul liberal, prin şeful său autorizat de azi, se declara în imposibilitate de a primi Restituraţia dinastică. Era o atitudine logică, faţă de aceea prin care determinase la 1 ianuarie 1920 exilarea din ţară a prinţului moştenitor. „La o primejdioasă aventură nu pot să iau parte, refuz să mă duc, chiar dacă viaţa mea politică ar lua sfârşit azi” — adăuga şeful liberalilor. Şi totuşi, partidul care a luat această atitudine, s’a crezut calificat a da lecţiuni de devotament di­nastie — cui? Omului care, în fruntea partidului său şi a Par­lamentului naţional-ţărănesc, a desfiinţat actul de­la 4 ianuarie 1920 şi a fost primul sfetnic al lui Ca­rol al II-lea, după restauraţia dinastică. Nu este aceasta o imprudenţă şi o provocaţiune pur şi simplu zmintită? Nu­ cumva vrea să alăture atitudinea partidului liberal faţă de Restauraţie cu atitudinea d-lui Ma­niu, care considerînd regimul „ritmului nou” ca dic­tatorial, s’a retras dela conducerea partidului său, RECOMANDÂND IN MOD CONSTANT O ACŢIUNE DEMNA ŞI CALMA DE PERSUADARE A COROA­NEI în sensul normalizărei constituţionale — soluţie la care s’a şi ajuns? Care a fost însă tot timpul atitudinea partidului d-lui Maniu? Contact cu Coroana, în cele mai civilizate condi­ţii. Acţiune parlamentară conştientă şi pozitivă faţă de împrejurările economice şi f­inanciare excepţiona­le prin care trece ţara, iar la deschiderea crizei de regim, declaraţie categorică de acceptare fără de condiţiuni, a unui guvern de uniune naţională sub conducerea d-lui Titulescu. Şi atitudinea aceasta faţă de Coroană şi de inte­resele superioare­­de ţărei şi ale statului, vrea s’o compare partidul liberal cu atitudinea sa? Cum de tiu se ’nţeleg asemenea imposibilități şi cum de se provoacă, in mod imprudent, asemenea polemici? L. T. A. Alianţa noastră cu Polonia — In jurul unor alarmante O comunicare oficioasă făcută de cercurile autorizate de la noi şi publicată în ediţia de eri a „Luptei” a pus la punct felurite zvonuri alarmante ce au circu­lat în legătură cu o pretinsă ho­tărâre a Poloniei de a încheia pactul de neagresiune cu Rusia Sovietică fără a mai aştepta ca pactul să fjf fi settinat concomi­tent şi de România. Fapt este că guvernul polon n’a luat o hotărâre în sensul a­­bandonării acţiunei comune duse de la începutul alianţei polono­­române în politica faţă de sovie­te. Acesta e singurul fapt precis şi important. Toate celelalte in­­form­aţiuni şi svonuri înregistrate fie de presa românească fie de presa străină nu pot face în nici un caz obiectul unui comentariu. S-a afirmat totuşi că între gu­vernul de la Varşovia şi d. Za­­leski ministrul de exteren al Po­loniei ar exista deosebiri de ve­deri asupra atitudinii faţă de chestiunea pactului de neagre­siune cu Rusia. Mai mult decât atât, s’au pus în circulaţie şi a­­numite svonuri cari explicau în fel şi chip „dedesupturile” atitu­dinii ce se atribue guvernului de la Varşovia. Evident că toate aceste mane­vre în jurul pactului de neagre­siune cu Rusia sovietică nu pot fi luate în seamă, fiind bine cunos­cute interesele adverse în joc, cari urmăresc la fiecare ocazie să slăbească solidaritatea polono­­română sau cel puţin să o înfăţi­şeze opiniei publice internaţio­nale ca slăbită. De aceia, noi ne referim tot la comunicările cercurilor autori­zate de la noi şi reţinem cu satis­facţie faptul că d. Zaleski, care reprezintă de ani de zile intere­sele politicii externe, a primit mi­siunea amicală de a trata cu d. Litvinoff, la Geneva, participarea României la pactul de neagre­siune cu Sovietele. Or, nu este de închipuit ca în­tre state cu raporturi de amiciţie şi alianţă să se producă o con­travenţie atât de gravă la cele mai elementare reguli ale reali­tăţii încât mandatarul unei pu­teri să încheie, în timpul exerci­tării mandatului, un act care să fie in netă contrazicere cu spiri­tul acţiunei în comun acord sta­bilită. Cu atât mai puţin, s’ar putea produce un asemenea fapt în ra­porturile polono-române cari sunt rezultatul unei naturale co­munităţi de interese. Sau crede cineva că Polonia ar putea considera tocmai acum interesul ca o oportună renunţare la singura amiciţie solidă pe care se poate întemeia în raporturile cu vecinii săi? întâmplarea a făcut ca în ace­­iaş zi în care au apărut în ziare ştirile despre pretinsa intenţie a Poloniei de a abandona Româ­nia în negocierile cu Rusia să sosească şi două telegrame cât se poate de semnificative de la Varşovia şi Berlin. Una, comunica votarea de că­tre Dieta din Prusia a unei legi pentru confiscarea bunurilor e­­vreilor din Prusia orientală, e­­vrei consideraţi ca minoritate poloneză. Telegrama, transmisă de a­­genţia oficială poloneză adaugă că „în cazul când ar fi atinse in­teresele cetăţenilor polonezi, gu­­vernul polon nu va da înapoi de la aplicarea unor măsuri de re­presiune faţă de cetăţenii ger­mani în Polonia”. Iar a doua telegramă, a agen­ţiei oficiale germane, redeschide chestiunea „coridorului” şi pre­cizează totodată că în ceea ce priveşte problema fruntariilor o­­rientale punctul de vedere al guvernului Papen „concordă în totul cu punctul de vedere a­­doptat statornic de toate guver­nele germane’’. Cu alte cuvinte, guvernul ac­tual al Reichului vesteşte că va menţine vechile veleităţi revi­zioniste ale guvernelor prece­dente. Sunt două acte de provocare din partea oficialităţii germane, a acelei Germanii care însă este condusă de un guvern cu răspun­dere însă care mâine poate trece în mâinile aventurierilor naţio­­nal-socialişti. I se poate atribui în mod se­rios, vre-unui om de stat polonez naivitatea de a considera ca a­­coperită frontiera răsăriteană prin încheierea vre-unui pact de orice natură cu Sovietele, în ca­zul unei agresiuni germane? Iată pentru ce menţinem cre­dinţa fermă că nu poate fi vor­ba de o acţiune separată a Polo­niei în chestiunea spinoasă a ra­porturilor cu Sovietele ci dimpo­trivă, viitorul apropiat va putea dovedi încă odată solidaritatea polono-română şi roadele ei utile pentru prosperitatea ambelor state şi pentru cauza păcii mon­diale. L. ARTEMIE svonin Ardealul respinge pe d. Maniu! O să spuneţi că n’o ştiaţi şi poate c’o să adăugaţi că nici n’o credeţi? Totuşi e tipărit negru pe alb în oficiosul liberal de-aseară. Da. D. Maniu vrea să... „bom­bardeze” Bucureştii, iar Ardea­lul nu vrea. D. Maniu e „regio­nalist”, iar Ardealul nu. D. Ma­niu urăşte şi distruge sub forma bombardamentelor de la Cluj şi a ipocriziilor dinastice de la Bu­cureşti’’. Dar, partidul liberal „e prezent la datorie — mai hotărât ca ori­când” şi „garantează” d-lui Ma­niu că „se înşeală’’ şi că nu va putea „bombarda” Bucureştii şi nu va putea distruge nimic. Aşa­dar, în această privinţă, putem fi liniştiţi. Nici o primej­die­ asupra noastră veghează partidul liberal. Dar ce nu înţelegem este: cum de Ardealul respinge pe d. Ma­niu Şi regionalismul, când totoda­tă alege mereu pe d. Maniu, îl acopere de flori şi-l primeşte cu arcuri de triumf? Fiindcă e „regionalist” d. Ma­niu? Atunci e şi „Ardealul’’ re­gionalist? Dar, după oficiosul liberal, Ar­dealul respinge regionalismul. Cum însă alege pe d. Maniu, a­­tunci ori şi Ardealul e regiona­list, ori d. Maniu nu e regionalist şi Ardealul nefiind nici el, poate alege pe d. Maniu. Ori­cât de încălzite or fi „man­şetele” oficiosului liberal, afuri­sita de logică îşi păstrează şi ea drepturile ei. Este posibil, deci, ca la una din „ultimele sale ore”, oficiosul liberal să afle că ştirea sa de a­­seară cum că „Ardealul respin­ge’’ pe d. Maniu, nu e tocmai e­­xactă. S. U. R. Creanţe şi... restante Liberalii şi gospodărirea banului public Partidul liberal a fost brusc cuprins de grij­a restanţelor. Datoriile din trecut, ale statului preocupă foile d-lui I. G. Duca,­­ a cărui opoziţie devine pe zi ce trece mai bogată în dezamă­giri. Ce ne facem cu sumele da­torate de luni de zile? De ce nu se achită, la un singur semn, di­versele ordonanţe şi recipise de plată, lăsate moştenire de fai­mosul regim al technicienilor. „Viitorul” e extrem de indig­nat, şi găseşte aspre cuvinte de dojana pentru d. ministru de fi­nanţe. Căci ziarul liberal, deşi „înţelege greutăţile în care se află tezaurul”, nu admite să se mai amâne plata restanţelor... Sistemul practicat de către „ritmul nou” n’a fost însă bre­vetat de către d. C. Argetoianu. Fostul specialist de la finanţe aflase mijlocul acesta comod de a amâna la infinit plata res­tanţelor, de la predecesorii săi liberali, în timpul guvernărilor partidului liberal s’au adunat. — se ştie!, — creanţele „arie­rate”, lăsate în plata Domnului, abandonate exerciţiilor budge­tare mereu viitoare! In felul a­­cesta s’au mărit necontenit da­toriile Statului, tablourile de creanţe arierate înglobând creanţe nenumărate, trecute în cimitirul datoriilor amânate ne­contenit. Şi, totuşi, liberalii se ridică a­­cum, împotriva neachitării ime­diate a unor restanţe... Dar oare este posibil să se găsească din­­tr’odată banii necesari achitării vechilor datorii, când regimul susţinut de d. I. G. Duca n’a iz­butit să facă faţă nici nevoilor curente ale vistieriei? Partidul liberal ar trebui s’o lase mai domol cu criticele ne­serioase, — mai cu seamă când asupra-i apasă încă amintirea dureroasă a unor guvernări ră­mase de pomină! AGATHON­ T Sa fugim de politică Săptămâna intervenţiilor Suntem In săptămâna intervenţiilor. Aţi Înţeles. E vorba de săptămâna e­­xamenelor de bacalaureat. Elevii trans­piră niţeluş. Părinţii, mai conştienţi in faţa greutăţilor vieţii, sunt pur şi sim­plu desperaţi. Taxele sunt mari, profe­sorii, — personagii necunoscute, miste­rioase, teribile, cântarul preţuirii un instrument capricios, in ale cărui ba­lanţe atârnă greutăţile capriciului. Ce e de făcut? Avem paliativul naţional: interven­ţia. O scurtă frământare de memorie şi s’a găsit personajul omnipotent: fos­tul ministru, colonelul în rezervă, cum­natul prefectului X, dar în special prietena cutărui membru al comisiunii. Doamna, este elementul esenţial, care salvează situaţia, răstoarnă toate abe­raţiile proferate de candidat în faţa examinatorilor şi face din orice cretin un individ apt să îmbrăţişeze studiile superioare. Se întâmplă, natural, ca scrisorile de „recomandaţie“ să nu slujească la nimic. Inchipuiţi-vă că preşedintele unei comisiuni de bacalaureat primeşte în săptămâna... patimilor sale între 500,1000 bileţele şi misive de acestea. Avem, întâmplător, înaintea noastră, un mic tratat al unui profesor din Franţa, I. Arnould care a rezumat in opt precepte întreaga teorie a artei re­­comandaţiunilor (practicată — slavă Domnului — şi în Franţa, cu destulă ostentaţie). Iată-le: Articolul 1: Scrisoarea trebue scrisă cu cincisprezece zile înaintea examenu­lui. Articolul 2: Trebuie făcută cât mai scurtă. Articolul 3: Spirituală, dacă e posibil. Articolul 4: Trebuie abandonat direct obiectul cererii. Articolul 5: Can­didatul nu trebuie prezentat ca o fiin­ţă timidă. Articolul 6: De­ asemeni nu trebuie spus că a suferit, mai înainte, de febră tifoidă ori că­ şi-a spart ca­pul. Articolul 76: Nu trebuie căutată nici o calitate a candidatului pentru bunăvoinţa juriului. Articolul 8: Scri­soarea nu trebuie în genere trimisă. Veţi recunoaşte că acest ultim pre­cept ar trebui să fie o călăuză practică pentru toţi părinţii care-şi închpuie că obţinerea câtorva rânduri convenţio­nale poate uşura trecerea rubiconului Scrisorile de recomandaţie nu sunt luate în serios de examinatori sau, dacă da, în cazuri extrem de rare. Repertoriul autohton al intervențiilor, prezintă, insă atâtea alte resurse, mai mult ori mai puţin eficace... . M. GRINDEA Granate O sută de ani! Intr’un sat de lângă Niş, în Iugo­slavia, o pereche, Filipovici, şi-a ser­bat o sută de ani de căsnicie! El are 117 ani şi ea 115. 0 sută de ani, să trăiască doi oa­meni la un foc, zi cu zi, noapte cu noapte, o sută de ani să nu se des­partă unul de altul, e admirabil şi îngrozitor!... E drept că dacă rezişti la primii doi-trei ani ai căzniciei, cari —, scă­zând scurta şi puerila lună de mie­re dela început — sânt cei mai cum­pliţi, puterile de răzvrătire scad, lu­crurile s­e tasează, se aşează şi obici­­nuinţa, cu fantastica ei putere de stabilizare, intervine ca să facă tra­iul comun suportabil. Dacă cei doi bătrâni sârbi au pu­tut trăi 10 ani împreună, restul de 90 nu mai au atâta importanţă, căci ei sânt firul sur care se desfăşoară monoton de pe mosorul conjugat. Meritul e mai mult al Divinităţii ca­re le-a dat atâţia ani de viaţă, şi da­că li s’ar mai dărui încă o sută de ani de existenţă, tot împreună i-ar duce. Şi totuşi e ceva grandios şi groaz­nic in acest jubileu secular. Şi s’ar mai putea ca cei doi să-şi fi fost fideli unul altuia! O sută de ani! Ini­maginabil! Ce exemplare extraordinare şi misterioase poate produce uneori o­­menirea! DEŞCĂ De la „Heidelbergul de altădată“ la „criza“ tinerimii E un titlu care-l obsedează pe scriitorul subtil José Germain. Ce desparte Heidelbergul idilic al lui Förster, unde dragostea serafică a prinţului student Karl Heinz pentru gingaşa şi cuceri­toarea Ketty, exprimă romantis­mul şi mentalitatea bonomică a studenţimii dinainte de războiu, şi tineretul isteric, turbulent, chinuit de un morb funest de as­tăzi care apare in sfâşietoare trăsături în piesa lui Ferdinand Bruckner Raiul Tinerimii? „Pretutindeni, întâlneşti acum în Germania, constată José Ger­main, antrenament fizic şi exas­perare senzuală! Pe de-o parte întărirea vieţii, pe de altă parte, distrugerea ei, cu acelaş entu­ziasm. Un ilogism doctrinar, ca­pabil să demonteze cele mai solide creiere latine: un deter­minism morbid, generator al tu­turor gesturilor nebuneşti, o fi­­losofie ameţitoare, menită să calculeze norma a tot ce este a­­normal. Un imperiu care se si­nucide, cu alte cuvinte.’’ Situaţia e într’adevăr tragică. Neurastenia generală câştigă me­reu noui candidaţi până ce ac­ţiunile lor urmează traiectoria unei veritabile nebunii. Ce poate aduce ceasul imediat următor, clipei prezente? O răsturnare catastrofală a lucrurilor, o des­­lănţuire sălbatecă a ordinei pu­blice şi sufleteşti, o vărsare inu­tilă de sânge. Există, oare, ceva mai primej­dios decât un popor în perdiţie? Omul delirant nu mai ţine la viaţă, o mulţime în derivă as­­vârle anatema asupra tot ceea­­ce-l înconjoară şi încearcă să târască lumea în naufragiul său. „Aceasta este psihoza război­nică prusacă” precizează José Germain. Psihoza pe care o întâlnim în Raiul Tinerimii de Bruckner, un­de o adolescentă lăsată de ca­pul ei şi prost hrănită se sileşte să se întreacă în recordurile de amoralitate şi în satisfacerea scopurilor rapide, exasperate. De departe suntem de senti­mentalii studenţi din Heidelberg, cari nu aveau atât ideal decât berea, consumată în... cantităţi­le, halbe şi mângăerile unei Gretchen docile şi studentă în­­cârligaţi de astăzi, cari oferă o­­brajii brăzdaţi de lovituri de cu­ţite! „Unde este vechea „Gemüt­lichkeit” a Rhenanilor amore­zaţi, gustând idila de-a lungul te­raselor de pe malul fluviului? Un­de eşti tu, vis provincial, tu care îţi desfăşurat frumoasa legendă în depanarea apelor Rhinului? Şi sensibilitatea delicată a „Ve­chiului Heidelberg”, unde poate fi regăsită? Toate florile albas­tre au pierit. Nu mai bate nici o inimă. O rasă întreagă agonizează. „In zadar, îi veţi mai vorbi studentului german de astăzi, de raţiune. Nu mai are nimeni timp, ca s’o asculte. In desperare, ti­neretul îl aclamă pe Hitler. Din desgustul unui faliment demo­cratic accelerat, societatea ac­ceptă noui discipline.” Cine şi ce poate aduce desle­­garea acestei tragedii insolubile, în care trebuie, totuşi să se mai producă acte necugetate pentru a pune capăt isteriei momentului de faţă. Heidelbergul de altădată e de­parte, cu zeci de ani de tineretul în panică de astăzi, care trebuie să aibă, totuşi, cuvântul hotărâ­tor în evenimentele în desfăşu­rare, . " ' ~’ \* EMBIRE . PUBLICITATE Primeşte direct Administraţia ziarului şi toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei în strâinâtate Creionul actualităţii Un argument definitiv! TANCRED CONSTAN­TINESCU. — Șefule, cred că e momentul suprem să facem o politică republi­cană, căci a început fiscul să-mi ceară achitarea im­pozitelor ! Stupefiantele, flagelul modern O statistică a fioroaselor droguri în lumea întreagă In Decembrie 1931, o confe­rinţă adunată la Bangkok cu privire la reglementarea opiu­mului şi complectând conven­ţia, semnată în acelaş an, la Ge­neva, a statuat asupra chestiu­nii stupefiantelor, extrase din coca şi mac, două plante fur­nizate omului de natură. Preambulurile sunt inutile: dacă vrem, în ceasul de faţă, să apărăm omenirea contra flage­lului de intoxicare prin drogu­ri, — scrie Helene Gasset în L’Oeuvre — intoxicare ce cons­tituie o primejdie, mereu cres­cândă, trebuie să împiedicăm absorbţiunea acestor produse nefaste. Lupta se impune, ime­diată, viguroasă şi activă, îm­potriva a tot ce priveşte pro­­ducţiunea lor clandestină şi con­­sumaţiunea lor necontrolată. Insă, aşa cum se prezintă pro­blema e foarte complexă. Exi­stă, din nefericire, o durere crâncenă, pe care indivizi, ori­cât de puternici ar fi, din punc de vedere fizic şi moral, nu o pot suporta în doze prea mari, este suferinţa corporală. Ştim că bolnavul, sub stăpânirea unei dureri violente, reclamă, cu orice preţ, uşurarea lui. De multă vreme, farmaceu­tica a utilizat substanţe pentru prepararea calmantelor, de cari nu se pot priva cei cari re­simt o nevoie urgentă. Şi toc­mai cu ajutorul sucurilor ex­trase din macul alb şi din ar­bustul „erythoroxylon coca” s’au realizat ingredientele suscepti­bile, într’o anumită măsură, reușind să anihileze relele prea accentuate. Uzajul lor, în celelalte cazu­ri, constituie însă un adevărat flagel pentru omenire. # Opiumul a apărut în Europa, la începutul veacului XVII-lea, adus din Extremul­ Orient de marinari și corsari, el s’a cioc­nit, mai întâiu, de un vechiu E­­dict promulgat în 1682, în urma marilor afaceri de otrăvire din timpul domniei lui Ludovic XVI şi destinat să interzică vânza­rea materiilor veninoase. Totuşi proprietăţile sale binefăcătoare o impuseră. Administrat mai întâiu în capsule, în pilule, s’a ajuns să se extragă „morfina”, pe care medicul o întrebuin­ţează generos, în anumite ca­zuri desperate. Obiceiul calmantelor a fost, deci, contractat, mai întâiu, de bolnavi. Tristul inconvenient al întrebuinţării lor este că, pro­gresiv, se pretind doze din ce în ce mai puternice. Vindecân­­du-se din punct de vedere me­dical aceştia au păstrat gustul morbid şi imaginativ al stupe­fiantelor. Intoxicarea este ac­ceptabilă pentru bolnavi; gru­pul lor este, de altfel, restrâns. Insă ceea ce e imposibil de ad­mis, sunt desechilibraţii, snobii, spiritele meschine cari se lasă, atrase de practica unui stupe­fiant oarecare, nemai având a­­poi forţa să reacţioneze contra viciului lor fatal. Una din primele repercusiu­ni ale drogurilor în corpul ome­nesc, este că-i scade calităţile de energie, de deriziune, de self-control al fiinţei. Lupta întreprinsă contra dro­gurilor nu are, deci, alt scop decât acela de a-i proteja pe a­­ceşti nenorociţi contra propriei lor slăbiciuni şi să împiedice, în acelaş timp, proselitismul. Insă, lucru curios de observat, cei care nu mai au forţa să-şi impună disciplina mentală ne­cesară, pentru a se elibera de această pasiune, sunt capabili de viclenii tenace din cele mai­ complicate, pentru a-şi satisfa­ce gusturile. Preţul pretins pen­tru cumpărarea porţiei nu mai contează în ochii lor. In paro­xismul dorinţii, ei nu se dau înapoi de la nici o cheltuială, dovada că acceptă traficul ru­şinos ce s’a organizat în detri­mentul lor. Cami pot fi remediile acestei situaţiuni, ţinând seamă, natu­ral, de imposibilitatea de a în­ceta fabricarea drogurilor, utile corpului medical şi bolnavilor? O anchetă a arătat că consu­­maţiunea drogurilor în lumea întreagă este de: 226 miligrame de locuitor din Olanda. 194 miligrame de locuitor în Germania.­­ *4­16 miligrame de locuitor în­ Portugalia. 2 grame de locuitor în State­­le-U­nite. Egiptul și Extremul-Orient, depășind cu mult aceste doze, nu s’a putut fixa pentru ele nici o cifră. Forurile internaţionale de la Geneva trebuie să se preocupe, cu deosebire, de soluţionarea acestei ucigătoare probleme. X.DEBE _4 preşedintele­ Reichstagului care a declarat că social democraţii ger­mani vor începe lupta contra hi­i - v­­eriştilor . -

Next