Lupta, decembrie 1932 (Anul 11, nr. 3327-3352)
1932-12-01 / nr. 3327
ANUL XI No. 3327 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE 1« 12 luni................... 800 Pe 6 400 Pe 3 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administrația 358-73 4 PAGINI LEI 3 1 Decembrie — 1918—1932 — Zi cu zi se împlinesc mâine patru-spre-zece ani de când, pe o vreme de zăpezi, peste o sută de mii de oameni din toate ţinuturile româneşti ale Ardealului şi Banatului, s’au adunat la Albalulia şi în numele poporului român au declarat în mod solemn că Ardealul’ Şi Banatul, de o mie de ani robite unei stăpâniri străine, înţeleg să se despartă de Ungaria şi să se realipească patriei-mume. O delegaţiune a fost trimisă la Bucureşti să înştiinţeze pe Regele Ferdinand al României de această istorică hotărîre. In capul ei era Alexandra Vaida-Voevod — „leul Ardealului”— şi la Cluj s’a instalat guvernul provizor în cap cu Iuliu Maniu. Nu este drept — istoric, politic şi national — si nu este dreptate —socială şi economică — care sa nu alcătuiască temelie de granit la noua aşezare a românilor între Tisa si Carpati. De aceea conştiinţa românească rămâne liniştită în faţa tuturor încercărilor de a clătina o asemenea temelie. Iar cei patrusprezece ani pe care i-am trăit de la 1 Decembrie 1918 până azi au întărit şi în conştiinţa universală dreptatea nouei aşezări a României. Procesul de consolidare şi unificare naţională în noua Românie, sudura politică şi morală a provinciilor realipite la patriamumă sunt fenomene cari au ratificat ca un consens general evenimentul istoric al reîntregirei naţionale a românilor. Elementele politice conducătoare din diferitele provincii s’au putut ciocni. Massele, însă, provinciile ele însele, nu s’au ciocnit 0 clipă din ziua binecuvântată de 1 Decembrie 1918 şi aceasta rămâne marea forţă naţională şi morală a unităţei româneşti — o forţă a cărei valoare trece cu mult peste orice manifestaţiune exterioară Şi se pridică ca un zid de oţel în faţa încercărilor sau iscusinţelor de a vorbi de o revizuire a tratatului de la Trianon. Dar nici ciocnirile dintre conducătorii politici ai Ardealului şi Banatului şi cei din vechiul regat şi celelalte provincii nu au prezentat şi nu prezintă o însemnătate care ar putea slăbi vre-o clipă unitatea naţională a noului stat românesc. De la 1929, influenţa politică a conducătorilor ardeleni, bănăţeni, ca şi a celor bucovineni şi basarabeni a devenit aproape tot atât de efectivă ca şi a celor din vechiul regat, unele individualităţi ardeleneşti trecând pe primul plan al conducerei de stat. Nu a câştigat prin aceasta numai dezvoltarea provinciilor realipite în cadrul nouei Românii. Câştigul cel mare a fost pentru consolidarea unităţei noului stat. Prezenţa în primele rânduri ale cadrelor politice de stat ale ardelenilor, bănăţenilor, bucovinenilor şi basarabenilor, alături de muntenii, oltenii şi moldovenii din vechiul regat a creat acel front politic care, alături de drepturile imprescriptibile ale României şi de forţele şi voinţa ei de apăra, constitue garanţia împotriva oricărei aventuri de a se clătina ceea ce a închiegat la 1 Decembrie 1918 sufletul poporului aşezat între Tisa şi Nistru. EMIL D. FAGURE Cu pumnul şi ciomagul «ier. Manifestaţia... parlamentară a unui proaspăt profesor universitar Camera a înregistrat ori un acces de sălbăticie din cele mai urâte şi care trebue veştejită Cu toată energia. D. George Cuza, profesor universitar de drept român, judecând, — dacă putem spune astfel, — că o comunicare a deputatului Weissmann, nu i-ar fi pe plac, s’a repezit la tribună aplicând oratorului, câteva „argumente” in cap, şi spărgându-i ochelarii. Cât da convingătoare a fost această ieşire incalificabilă a unui profesor universitar şi educator — Doamne iartă-mă! — al tinerimii s’a putut vedea din atitudinea Intregei Adunări care şi-a manifestat spontan desgustul şi indignarea ei. Aşadar, d. George Cuza gelos poate de faima tovarăşului său de partid, Robu, a socotit că nu poate fi mai prejos de celălalt bătăuş dat afară din Cameră „pentru câteva şedinţe, tot pentru astfel de fapte”. Dar prin asemenea inconştiente întreceri de bătăuşi, se introduc în incinta Camerei practici pe care niciodată parlamentul nostru nu le-a cunoscut. Un orator bătut in timpul când işi citeşte o comunicare! E oribil, e desgustător. Dar să nu ne mai mirăm. Să repetăm incăodată şi să căutăm să convingem că pumnul nu e un argument pentru oameni? Ar fi inutil. Pe cine să convingi? Cu cine să stai de vorbă? Când un om cu mentalitatea, cu concepţiile, ca ştiinţa de carte — pe care o cunoaştem, — ajunge în fruntea unei catedre universitare pe baza meritelor de natura celor ilustrate ori cu pumnii,"^ nu se poate să nu găsim o vină şi conducătorilor noştri de stat cari au tolerat această neorânduială. Cine l-a făcut pe d. Cuza educator de tineret şi pentru ce? De ce se încurajează de către autoritatea de stat veleităţile şi ambiţiunile acestor elemente slabe intelectualiceşte certate cu bunul simţ, şi care învaţă tineretul nostru, de la înălţimea catedrei, tocmai practicile acestea de periferie cari au provocat ori indignarea unanimă a Camerei? Comisia disciplinară a Camerei, a hotărât excluderea bătăuşului de la 20 de şedinţe. Hotărârea aceasta dovedeşte cât e de mare revolta bunului simţ românesc împotriva ruşinoaselor apucături ale celor cari vor să facă parlamentarism cu pumnii şi ciomariul. L O glumă a „Viitorului“ Partidul liberal şi „acţiunea prin masse Cine credeţi ca „a vorbit întotdeauna cinstit şi deschis masselor populare“, dacă nu partidul naţional-liberal, al cărui oficios începe să trâmbiţeze „acţiunea de masse“ pe care o desfăşoară patronii săi? „Massele sunt pregătite pentru o acţiune de limpezire a haosului“, prin urmare ele „desemnează la postul de încredere“ pe d. Tancred Constantinescu et Comp. „Starea de spirit şi năzuinţele acestor masse“ îndreptăţesc conducerea partidului liberal să afirme că „şi-a făcut datoria“... Cu toate acestea, — abea acum câteva luni, acelaş oficios persifla mişcările populare şi aducea, — drept cea mai teribilă injurie ce se putea arunca unei majorităţi parlamentare, — epitetul de „expresie electorală“... Cum de s’au schimbat, — aşa, de la o zi la alta —boerii?? Sar putea crede că lipsa de încredere în partidul liberal ar fi dispărut; că populaţia îşi îndreaptă cu duioşie şi cu nădejde, privirile, spre balconul ziarului „Viitorul“; că, în sfârşit, ori de câte ori ia cuvântul vreun reprezentant al regimurilor liberale, de dictatură, de cenzură, de stare de asediu, — massele ţărăneşti şi muncitoreşti nu mai pot de bucurie şi de entuziasm! Aceste consideraţiuni justifică dragostea pe care ziarul dinui I. Q. Duca o poartă, necontenit, mulţimilor, — precum explică şi colaborarea intensă, nedesminţită nici o clipă, dintre masse şi partid! „Forţele compacte şi disciplinate“ au dovedit că sunt gata să impuie punctul de vedere al clubului liberal... Pentru cei ce nu cunosc adevărata stare de lucruri, abila manevră a oficiosului liberal e de natură a creia un echivoc. Lumea ar putea crede că de vreme ce partidul liberal, — care detesta massele, — a devenit brusc prietenul manifestaţiilor populare. — aceasta ar dovedi marea popularitate a liberalilor. In realitate însă, foaia tancrediană nu face decât să uzeze de un truc, spre a înfăţişa recenta adunare de la „Eforie“ drept o mare şi impresionantă manifestaţie a opiniei publice. Cu aerul că trage concluzii în favoarea partidului liberal, „Viitorul“ strecoară ideia că massele ar sta în jurul d-lui I. G. Duca... De fapt, la „Eforie“ n’au fost decât partizanii politicei liberale. Massele populare au rămas neînduplecate în faţa făgăduelilor şi ispitelor bancare, după cum nu s-au lăsat înşelate nici cu prilejul diverselor alegeri din ultimii ani. A afirma că partidul liberal porneşte „acţiunea prin masse“ însemnează a glumi. Cifrele vorbesc mai bine decât proza „Viitorului“, ele precizează numărul de voturi obţinut de partidul liberal. „încrederea“ opiniei publice se rezumă la a opta parte din sufragiile exprimate... G. S. a Granate Desminţire Interesante sânt desminţirile oamenilor noştri politici. Ele respectă realitatea cu o fidelitate înduioşetoare! Corespondenţii din Constanţa ai ziarelor bucureştene au telefonat că intre d-nii Dinu şi George Brătianu a avut loc o importantă întrevedere politică. Bine’nţeles că in confecţionarea acestui reportaj a intrat şi puţină fantezie — ce vreţi, in general la provincie se vorbeşte mai mult decât e necesar! — şi astfel timp de 21 de ore, s’au ţesut tot soiul de combinaţiuni, pe tema împăcării celor două tabere liberale. Dar iată că intervin desminţirile. D. George Brătianu, mai tânăr şi mai puţin experimentat, scapă o parte din adevăr: — Da, l’am văzut pe d. Dinu Brătianu şi am vorbit cu d-sa, dar a fost o întâlnire cu totul întâmplătoare şi n’am discutat politică. D. Dinu Brătianu însă e din şcoala veche şi cu o bogată experienţă politică. D-sa desminte cu toptanul, cu burta: — N’am vorbit cu d. George Brătianu, nu lam văzut, nu l’am zărit măcar. Acum, dacă chestiunea s’ar fi petrecut in deşertul Saharei, o asemenea desmințire mai mergea. Dar când ai avut martori pe peronul gării Constanţa, o sută de oameni, e cu totul infantil să îmbrăţişezi o asemenea tăgadă! Şi apoi, d. George Brătianu a ainut o iluzie optică: a avut viziuni, când spune c’a stat de vorbă cu onoratul d-sale unchiu? A luat cineva masca d-lui Dinu Brătianu şi s’a suit in tren la Constanţa? Curios! Oameni cari din viaţa lor particulară n’ar spune un neadevăr să-i pici cu ceară, în politică lansează o... desminţire, ca cea de emi, cu o seninătate de par’că ar jura în biserică! Oribil lucru e politica! DESCĂ HEARST supranumit regele presei americane ale cărui articole la chestia datoriilor de războia, au indispus cercurile conducătoare ale statelor debitoaire D. DUCA.— Nu, nu mai merge! Patru ani de opoziţie ne-ajunge! CETĂŢEANUL. — Pasă, nenişorule, că-i greu pâri te’nveţi! Continuitatea in politica noastră externă Câteva constatări și preciziuni. ____ A fost oare care vâlvă în Europa când guvernul britanic a trecut în mâineie d-lui MacDonald. S’a cred ’ că nu numai politica internă, dar și cea externă se va schimba. S’a înșelat, mai ales streinătatea, căci englezii n’au manifestat nici o teamă, nu s’au aşteptat la nici o surpriză. Despre Franţa tot aşa s’a alarmat degeaba streinătatea. Victoria stângei în alegerile generale, un guvern Herrict, s’a crezut că vor însemna o nouă politică externă. Nimic nu s’a întâmplat, nici în Anglia şi mai ales în Franţa, adică toate profeţiile acelor cari visau noui orientări în afacerile streine s’au dovedit mincinoase. Se poate ca între expunerile lui Baldwin, Lloyd George sau MacDonald să fie deosebiri de nuanţe când vorbesc de politica externă. In fond însă aceleaşi vederi, acelaşi spirit de continuitate în politica externă. Iar în Franţa politica externă a cabinetului Berriot nu se deosebeşte întru nimic de aceia a lui Briand sau Tardieu. Şi la noi a fost o vâlvă mare. După experienţa cu guvernul Iorga Argetoianu, care a încercat „inovaţiuni” şi în politica externă creând ţării mari dificultăţi, guvernul Vaida a reluat firul continuităţii şi când s’a ivit incidentul Titulescu a fost un moment de incertitudine. In streinătate s’a întrebat: ce face România? Dar vâlva s’a risipit repede, căci în materie de politică internaţională nu poţi vorbi de politica externă a lui Vaida sau a lui Titulescu, ci de aceia României. In politica externă nu încap improvizaţiile. Ea trebuie apoi să se menţină deasupra rivalităţilor de partide. De aceia am văzut, deşi s’a ivit incidentul Vaida-Titulescu, cum s-a constituit cabinetul Maniu, şeful noului guvern a declarat că ministerul său va continua şi politica externă a d-lui Vaida, iar când d. Titulescu a venit înaintea Camerei a spus acelaşi lucru. Acum, fireşte, rămâne să vedem şi rezultatele, după cum vom judeca acţiunea noului ministru de externe, R. X. embrie 1932 EMIL Q.IFAGURE .IC ETATE Primeşte diUF administraţia ziarului toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei în străinătate Creionul actualităţii TeosefrineştiîSpre o apropiere franco-italiană ? Oficiosul guvernului cehoslovac consideră posibilă o aplanare a diferendelor dintre Roma şi Paris Corespondentul din Paris al ziarului „Prager Presse” scrie următorul interesant articol despre modul cum evoluează raporturile italo-franceze. Declaraţia făcută de primul ministru Herriot la congresul partidului radical la Toulouse cu privire la necesitatea unei apropieri amicale între Franţa şi Italia a găsit un puternic ecou în opinia publică şi pare să contribue la o ameliorare a raporturilor dintre Paris şi Roma., Este îndeobşte cunoscut faptul că atmosfera în Italia faţă de Franţa a fost adeseori destul de iritată fără ca să se poată indica un motiv concret care să explice această situaţie. In orice caz este vorba mai puţin de incidente precise decât de o atmosferă politică generală care a tulburat raporturile dintre cele două state de pe malurile Mediteranei. Herriot a subliniat foarte just la Toulouse faptul că regimul intern al unui stat nu priveşte nici un aliat. Este unul dintre principiile cele mai importante ale revoluţiei franceze, recunoscut azi de toate statele, că nici o ţară nu are voie să se amestece în treburile interne ale altui stat. Desigur, fascismul a găsit întotdeauna tocmai în rândurile radicalilor adversari înverşunaţi. Dar ovaţiile cari au subliniat cuvintele lui Herriot dovedesc evident că şi cercurile radicale împărtăşesc opinia primului ministru. O apropiere între Franţa şi Italia va fi destur salutată cu satisfacţie de toţi amicii păcii. Raporturi încordate între Paris şi Roma nu pot folosi decât acelor elemente care visează tulburări şi prăbuşiri în Europa. Herriot a arătat că faţă de Italia nu s’a procedat întotdeauna cu dreptate. Aceste cuvinte necesită o explicaţie. Italia a participat la războiul mondial, alături de aliaţi luptând în mod vitejesc şi aducând un aport hotărâtor. In război au căzut 600.000 dintre cei mai buni fii ai Italiei. Nimeni nu are dreptul să uite aceste fapte. Din păcate, împrejurări regretabile au determinat ca Italia să nu fie apreciată întotdeauna după reala ei valoare. Iar atunci când Italia și-a creiat un regim nou, diferit de acel democratico-parlamentar, prăpastia psihologică ce se ivise între Franţa şi Italia a sporit. In această atmosferă, toate problemele ce s’au ivit între cele două state au luat un caracter grav. Şi totuşi nu există între Franţa şi Italia o singură problemă care n’ar putea fi soluţionată cu bunăvoinţă. Statutul italienilor în Tunis, problema navală Şi, în fine revendicările Italiei asupra graniţei din Tripolitania sunt, în fond chestiuni secundare. Dificultatea de bază este de natură psihologică şi se reduce la o neînţelegere, la un „malentandu” reciproc. Acesta trebuie eliminat — după cum a declarat Herriot. In Italia există convingerea că poziţia Italiei ca mare putere, realizările ei în timpul războiului, importanţa ei în lume, nu sunt apreciate în Franţa. Acest lucru este inexact. Anumite ironii ale lui Clemenceau, care era un maestru al ironiei de care nu cruţa pe nimeni, nu sunt dovezi pentru adevărata opinie a Franţei. Franţa deschide larg porţile sale emigranţilor italieni şi preteşte atât munca lucrătorilor italienilor cât şi spiritul lor proverbial de economie. Intre Roma şi Paris trebue creiată înainte de toate o atmosferă de încredere care să înlesnească o întâlnire între reprezentanţi ai ambelor state care să discute în deplină sinceritate problemele care interesează cele două state. Franţa nu are decât o singură dorinţă: menţinerea şi consolidarea păcii. Şeful guvernului italian a subliniat în nenumărate împrejurări faptul că Italia nu are nici cel mai mic interes într’o complicaţie războinică. Ambele state au însă interese comune cum este de pildă chestiunea Europei Centrale. Aceasta s’a învederat în mod clar cu prilejul proectului uniunei vamale autro-germane când Italia s’a găsit, din interese vitale, de partea Franţei şi a Micii înţelegeri. Ambele state, ca şi Mica înţelegere au un interes vital în menţinerea netulburată a desvoltării normale şi pacinice a statelor danubiene. In fine, ambele state, grav atinse de criză, tot interesul de a se ajunge la un acord în chestiunea dezarmării pentru a putea realiza economii în bugetul militar. In mod logic o înţelegere ar trebui să fie lesne de realizat. Este însă şi o altă chestiune care a indispus în mod deosebit Italia: problema emigranţilor italieni. Numeroşi oameni politici şi scriitori, adversari ai noului regim din Italia s’au stabilit in Franţa unde li s’a acordat încuviinţarea de şedere în virtutea dreptului de azil. Recenta amnistie din Italia care a îngăduit unui mare număr de refugiaţi înapoierea în Italia a eliminat şi această problemă. O apropiere între Franţa şi Italia trebuie deci salutată cu toată căldura. Ea ar contribui mult la consolidarea Europei. Este de dorit ca abilitatea di-plomatică a lui Herriot şi talentul de om de stat al lui Mussolini să reuşească să înlăture ficţiunile existente dintre Paris şi Roma, proporţia ştiutorilor de carte din 1899 şi 1912. Ştiutori de carte 1899 Bărbaţi 30% 1912 Bărbaţi 52,6% +22,2% 1899 Femei 5,4% 1912 Femei 12,2% + 6,8% 1899 Bărb.şi fem. 18,1% 1912 Bărb.şi fem. 32,2% +14,1% Din acest tablou se vede limpede că în curs numai de 13 ani proporţia ştiutorilor de carte a crescut de la 18,1 la sută la 32,2 la sută, adică cu 14,1 la sută, că această creştere a fost mai simţitoare la bărbaţi şi mai puţin accentuată la femei, semn că obligativitatea urmării cursurilor şcolare era încă literă moartă în ceia ce privește fetele. Repede, soluţii! — Pretenţiile liberalilor — Nu mai vorbim de pretenţiile demagogilor şi inflaţioniştilor, cari ne imping la un faliment general, pentru ca apoi să fie te tăcem, să ne primenim statul şi să isprăvim cu forma capitalisto-burgheză. Vorbim de pretenţia istoricului partid de guvern. Liberalii invinuesc pe naţional-ţărănişti că n’au soluţii S’au împlinit cinci luni si tot nu au rezolvit criza economică, n’au echilibrat bugetul, in fine n’am intrat în... normal. Asta i tema liberală. Asta insă înseamnă să faci opoziţie pentru opoziţie. După haosul moştenit de la guvernul „ritmului nou“, cinci luni numai pentru a risipi acest haos, nu e mult. In ce priveşte situaţia financiară d. Mironescu a reuşit să risipească haosul în câteva săptămâni şi toată lumea s’a liniştit, a recăpătat încrederea câtă vreme d. Mironescu a Copii până la 7 ani 30.166 Români cu carte 59.687 Români fără carte 55.067 Străini cu carte 2.420 Străini fără carte 995 Total 148.338 (bărbaţi) Copile până la 7 ani 30.133 Românce cu carte 12.470 Românce fără carte 101.347 Străine cu carte 1.855 condus departamentul finanţelor, căci lumea ştia că acei cari agitau inflaţia vor fi scoşi din circulaţie, — ceiace s’a întâmplat. Iar actualul ministru de finanţe n’are acum altă preocupare de cât de a ne da un buget echilibrat şi să complecteze măsurile de ordine luate de predecesorul său care a găsit de la d. Argetoianu o destrăbălare fără seamăn. Aşadar nu măsuri luate pe repezeală, după obiceiul d-lui Argetoianu care avea în fiecare buzunar alt proect — şi toate se bateau cap in cap, — ci muncă ordonată, metodică, intensă, în toate direcţiile, şi astfel problemele se vor soluționa cu cumpătare, se va coordona întreaga acțiune a guvernului. De aceia se impune înainte de toate o stabilitate în guvernare. Lt. Analfabetismul de C. PAJURĂ Studiu demografic asupra judeţului Mehedinţi S’a spus de multe ori şi cu drept cuvânt că rostul iniţial al şcoalei primare e să înveţe tineretul să scrie şi să citească, ştiinţa scrisului şi a cititului fiind primulpas pe care individul îl face dela starea etnografică, de la acea „dulce” toropeală, plină de mituri fantome, spre civilizaţie. Să vedem acum întru cât şcoala primară şi anume cea din judeţul Mehedinţi — ne-am circumscris cercetările la un singur judeţ, pentru că datele privitoare la el sunt prin analogie valabile la mai toate judeţele din vechiul regat, — să vedem aşadar întrucât şcoala după circa 100 de ani de existenţă (şcoalele săteşti au luat fiinţă în 1834) a putut prin munca ei mai mult sau mai puţin metodică să-şi îndeplinească acest rost. Din capul locului trebue să subliniem faptul că şcoalele săteşti au avut de luptat cu mari greutăţi. Cele înfiinţate în 1834 erau conduse de cântăreţi bisericeşti, care vor fi fost ei animaţi de intenţii bune, dar erau aproape ignoranţi, neposedând decât douătrei clase primare. N’aveau la îndemână nici cărţi, nici alt material didactic, localul de şcoală era neîncăpător şi sărăcăcios, iar cursurile nu ţineau decât iarna, în celelalte anotimpuri copiii trebuind să muncească alături de părinţii lor pe marile latifundii boereşti. De aceia nu e de mirare că statistica din 1899 ne arată pentru jud. Mehedinţi 18,1 la sută ştiutori de carte şi 18,9 la sută analfabeţi! Contingentul cel mare de analfabeţi îl dădeau — desigur femeile. 94,6 la sută dintre femei erau neştiutoare de carte, o cifră desigur impresionantă. In deceniul următor s’au sporit şcoalele şi învăţătorii, a crescut şcolaritatea, astfel că procentul analfabeţilor a început să descrească. După datele recensământului din 1912 avem în judeţ 270.341 locuitori din care 32,2 la sută cu ştiinţă de carte, 67,8 la sută analfabeţi. Să trecem acum la o analiză mai adâncă a datelor ce ni le oferă această numărătoare. In acest scop înfăţişem lectorilor noştri un tablou analitic al stărilor din 1912. Jud. Mehedinţi: 295.474 locuitori Străine analfabete 1.331 Total 147.136 (femei) Se vede deci din acest tablou că în judeţ (sate şi oraşe) erau: Bărbaţi români cu carte 49,8% Bărbaţi români analfabeţi 50,2% Pentru streinii (bărbaţi) aşezaţi în judeţ proporţia era mai favorabilă. Din 3418 bărbaţi streini 56, 3 la sută ştiau carte şi 43,7 la sută nu. Marele contingent al analfabeţilor îl dădeau Şi în 1912 ca şi în 1899 tot femeile: Românce cu care 8,2% Românce analfabete 91,8% Faptul e lesne explicabil dacă ne gândim că rezistenţa sătenilor în a nu-şi trimete fetele (dacă nu şi băeţii) la şcoală era foarte mare. Pasă-mi-te „chemările tainice” ale oraşului nu erau atât de puternice, formele noui de viaţă economică şi socială nu invadaseră şi satele ca sătenii să simtă trebuinţa ca fetele lor să înveţe carte. La aceste împrejurări de ordin general se adăugau şi altele: lipsa de localuri de şcoală, lipsa de învăţători, care toate conlucrau ca să împiedice aplicarea obligativităţii urmării cursurilor primare în ceia ce privia fetele. Pentru 1912 se poate spune că analfabetismul e încă o problemă pentru a cărei deslegare trebue desfăşurate forţe spirituale şi materiale multiple. Totuşi în comparaţie cu datele din 1899 cele din 1912 indică o sensibilă descreştere a analfabetismului. Dăm acum Și un tablou comparativ de K * Care este stadiul în care a ajuns astăzi lupta contra analfabetismului e greu de precizat și aceasta dinvinsă de date. Recensănântul din Decembrie (Continuarea în pagina UJS)