Lupta, decembrie 1932 (Anul 11, nr. 3327-3352)

1932-12-01 / nr. 3327

ANUL XI No. 3327 CONST. MILLE Fost director politic Decembrie 1921 - Februarie 1927 ABONAMENTE 1« 12 luni................... 800 Pe 6 400 Pe 3 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Miile. 12 (Sărindar) Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administrația 358-73 4 PAGINI LEI 3 1 Decembrie — 1918—1932 — Zi cu zi se împlinesc mâine pa­­tru-spre-zece ani de când, pe o vreme de zăpezi, peste o sută de mii de oameni din toate ţinutu­rile româneşti ale Ardealului şi Banatului, s’au adunat la Alba­­lulia şi în numele poporului ro­mân au declarat în mod solemn că Ardealul’ Şi Banatul, de o mie de ani robite unei stăpâniri stră­ine, înţeleg să se despartă de Ungaria şi să se realipească pa­­triei-mume. O delegaţiune a fost trimisă la Bucureşti să înştiinţeze pe Rege­le Ferdinand al României de a­­ceastă istorică hotărîre. In capul ei era Alexandra Vai­­da-Voevod — „leul Ardealului”— şi la Cluj s’a instalat guvernul provizor în cap cu Iuliu Maniu. Nu este drept — istoric, politic şi national — si nu este drepta­te —socială şi economică — ca­re sa nu alcătuiască temelie de granit la noua aşezare a români­lor între Tisa si Carpati. De aceea conştiinţa româneas­că rămâne liniştită în faţa tuturor încercărilor de a clătina o ase­menea temelie. Iar cei patru­spre­zece ani pe care i-am trăit de la 1 Decembrie 1918 până azi au întărit şi în con­ştiinţa universală dreptatea nou­­ei aşezări a României. Procesul de consolidare şi uni­ficare naţională în noua Româ­nie, su­dura politică şi morală a provinciilor realipite la patria­­mumă sunt fenomene cari au ra­tificat ca un consens general eve­nimentul istoric al reîntregirei naţionale a românilor. Elementele politice conducă­toare din diferitele provincii s’au putut ciocni. Massele, însă, pro­vinciile ele însele, nu s’au ciocnit 0 clipă din ziua binecuvântată de 1 Decembrie 1918 şi aceasta ră­mâne marea forţă naţională şi morală a unităţei româneşti — o forţă a cărei valoare trece cu mult peste ori­ce manifestaţiune exterioară Şi se pridică ca un zid de oţel în faţa încercărilor sau iscusinţelor de a vorbi de o re­vizuire a tratatului de la Trianon. Dar nici ciocnirile dintre con­ducătorii politici ai Ardealului şi Banatului şi cei din vechiul re­gat şi celelalte provincii nu au prezentat şi nu prezintă o însem­nătate care ar putea slăbi vre-o clipă unitatea naţională a noului stat românesc. De la 1929, influenţa politică a conducătorilor ardeleni, bănăţeni, ca şi a celor bucovineni şi basa­­rabeni a devenit aproape tot atât de efectivă ca şi a celor din ve­chiul regat, unele individualităţi ardeleneşti trecând pe primul plan al conducerei de stat. Nu a câştigat prin aceasta nu­mai dezvoltarea provinciilor re­alipite în cadrul nouei Românii. Câştigul cel mare a fost pentru consolidarea unităţei noului stat. Prezenţa în primele rânduri ale cadrelor politice de stat ale arde­lenilor, bănăţenilor, bucovineni­lor şi basarabenilor, alături de muntenii, oltenii şi moldovenii din vechiul regat a creat acel front politic care, alături de dreptu­ri­le imprescriptibile ale României şi de forţele şi voinţa ei de apă­ra, constitue garanţia împotriva ori­cărei aventuri de a se clătina ceea ce a închiegat la 1 Decem­brie 1918 sufletul poporului aşe­zat între Tisa şi Nistru. EMIL D. FAGURE Cu pumnul şi ciomagul «ie­r­. Manifestaţia... parlamentară a unui proaspăt profesor universitar Camera a înregistrat ori un acces de sălbăticie din cele mai urâte şi care trebue veştejită Cu toată ener­gia. D. George Cuza, profesor univer­sitar de drept român, judecând, — dacă putem spune astfel, — că o co­municare a deputatului Weissmann, nu i-ar fi pe plac, s’a repezit la tri­bună aplicând oratorului, câteva „argumente” in cap, şi spărgându-i ochelarii. Cât da convingătoare a fost această ieşire incalificabilă a u­­nui profesor universitar şi educator — Doamne iartă-mă! — al tinerimii s’a putut vedea din atitudinea Intregei Adunări care şi-a manifes­tat­ spontan desgustul şi indigna­rea ei. Aşadar, d. George Cuza gelos poa­te de faima tovarăşului său de par­tid, Robu, a socotit că nu poate fi mai prejos de celălalt bătăuş dat a­­fară din Cameră „pentru câte­va şe­dinţe, tot pentru astfel de fapte”. Dar prin asemenea inconştiente întreceri de bătăuşi, se introduc în incinta Camerei practici pe care ni­ciodată parlamentul nostru nu le-a cunoscut. Un orator bătut in timpul când işi citeşte o comunicare! E oribil, e desgustător. Dar să nu ne mai mi­răm. Să repetăm incăodată şi să că­utăm să convingem că pumnul nu e un argument pentru oameni? Ar fi inutil. Pe cine să convingi? Cu cine să stai de vorbă? Când un om cu men­talitatea, cu concepţiile, ca ştiinţa de carte — pe care o cunoaştem, — ajunge în fruntea unei catedre uni­versitare pe baza meritelor de natu­ra celor ilustrate ori cu pumnii,"^ nu se poate să nu găsim o vină şi conducătorilor noştri de stat cari au tolerat această neorânduială. Cine l-a făcut pe d. Cuza educator de ti­neret şi pentru ce? De ce se încura­jează de către autoritatea de stat veleităţile şi ambiţiunile acestor e­­lemente slabe intelectualiceşte certate cu bunul simţ, şi care învaţă tinere­tul nostru, de la înălţimea catedrei, tocmai practicile acestea de perife­rie cari au provocat ori indignarea unanimă a Camerei? Comisia disciplinară a Camerei, a hotărât excluderea bătăuşului de la 20 de şedinţe. Hotărârea aceasta dovedeşte cât e de mare revolta bunului simţ româ­nesc împotriva ruşinoaselor apucă­turi ale celor cari vor să facă par­lamentarism cu pumnii şi ciomariul. L O glumă a „Viitorului“ Partidul liberal şi „acţiunea prin masse Cine credeţi ca „a vorbit întot­deauna cinstit şi deschis masselor populare“, dacă nu partidul naţio­nal-liberal, al cărui oficios începe să trâmbiţeze „acţiunea de masse“ pe care o desfăşoară patronii săi? „Massele sunt pregătite pentru o acţiune de limpezire a haosului“,­­ prin urmare ele „desemnează la postul de încredere“ pe d. Tancred Constantinescu et Comp. „Starea de spirit şi năzuinţele acestor mas­se“ îndreptăţesc conducerea parti­dului liberal să afirme că „şi-a fă­cut datoria“... Cu toate acestea, — abea acum câteva luni, acelaş oficios persifla mişcările populare şi aducea, — drept cea mai teribilă injurie ce se putea arunca unei majorităţi parla­mentare, — epitetul de „expresie electorală“... Cum de s’au schim­bat, — aşa, de la o zi la alta —boe­­rii?? Sar putea crede că lipsa de în­credere în partidul liberal ar fi dis­părut; că populaţia îşi îndreaptă cu duioşie şi cu nădejde, privirile, spre balconul ziarului „Viitorul“; că, în sfârşit, ori de câte ori ia cuvântul vreun reprezentant al regimurilor liberale, de dictatură, de cenzură, de stare de asediu, — massele ţă­răneşti şi muncitoreşti nu mai pot de bucurie şi de entuziasm! Aceste consideraţiuni justifică dragostea pe care ziarul dinui I. Q. Duca o poartă, necontenit, mulţimilor, — precum explică şi colaborarea in­tensă, nedesminţită nici o clipă, din­tre masse şi partid! „Forţele com­pacte şi disciplinate“ au dovedit că sunt gata să impuie punctul de vedere al clubului liberal... Pentru cei ce nu cunosc adevă­rata stare de lucruri, abila mane­vră a oficiosului liberal e de na­tură a creia un echivoc. Lumea ar putea crede că de vreme ce parti­dul liberal, — care detesta massele, — a devenit brusc prietenul mani­festaţiilor populare. — aceasta ar dovedi marea popularitate a libera­lilor. In realitate însă, foaia tancre­­diană nu face decât să uzeze de un truc, spre a înfăţişa recenta aduna­re de la „Eforie“ drept o mare şi impresionantă manifestaţie a opi­niei publice. Cu aerul că trage con­cluzii în favoarea partidului libe­ral, „Viitorul“ strecoară ideia că massele ar sta în jurul d-lui I. G. Duca... De fapt, la „Eforie“ n’au fost de­cât partizanii politicei liberale. Ma­ssele populare au rămas neîndu­plecate în faţa făgăduelilor şi ispi­telor bancare, după cum nu s-au lă­sat înşelate nici cu prilejul diverse­lor alegeri din ultimii ani. A afirma că partidul liberal por­neşte „acţiunea prin masse“ însem­nează a glumi. Cifrele vorbesc mai bine decât proza „Viitorului“, ele precizează numărul de voturi obţi­nut de partidul liberal. „încrede­rea“ opiniei publice se rezumă la a opta parte din sufragiile exprima­te... G. S. a Granate Desminţire Interesante sânt desminţirile oa­menilor noştri politici. Ele respectă realitatea cu o fidelitate înduioşe­­toare! Corespondenţii din Constan­ţa ai ziarelor bucureştene au telefo­nat că intre d-nii Dinu şi George Brătianu a avut loc o importantă în­trevedere politică. Bine’nţeles că in confecţionarea acestui reportaj a in­trat şi puţină fantezie — ce vreţi, in general la provincie se vorbeşte mai mult decât e necesar! — şi ast­fel timp de 2­1 de ore, s’au ţesut tot soiul de combinaţiuni, pe tema îm­păcării celor două tabere liberale. Dar iată că intervin desminţirile. D. George Brătianu, mai tânăr şi mai puţin experimentat, scapă o par­te din adevăr: — Da, l’am văzut pe d. Dinu Bră­tianu şi am vorbit cu d-sa, dar a fost o întâlnire cu totul întâmplătoare şi n’am discutat politică. D. Dinu Brătianu însă e din şcoa­la veche şi cu o bogată experienţă politică. D-sa desminte cu toptanul, cu burta: — N’am vorbit cu d. George Bră­tianu, nu lam­ văzut, nu l’am zărit măcar. Acum, dacă chestiunea s’ar fi pe­trecut in deşertul Saharei, o aseme­nea desmințire mai mergea. Dar când ai avut martori pe peronul gă­rii Constanţa, o sută de oameni, e cu totul infantil să îmbrăţişezi o a­­semenea tăgadă! Şi apoi, d. George Brătianu a a­­inut o iluzie optică: a avut viziuni, când spune c’a stat de vorbă cu ono­ratul d-sale unchiu? A luat cineva masca d-lui Dinu Brătianu şi s’a suit in tren la Constanţa? Curios! Oameni cari din viaţa lor particulară n’ar spune un neadevăr să-i pici cu ceară, în politică lansea­ză o... desminţire, ca cea de emi, cu o seninătate de par’că ar jura în bi­serică! Oribil lucru e politica! DESCĂ HEARST supranumit regele presei americane ale cărui articole la chestia datoriilor de războia, au indispus cercurile conducătoare ale statelor debitoaire D. DUCA.— Nu, nu mai merge! Patru ani de opo­ziţie ne-ajunge! CETĂŢEANUL. — Pasă, nenişoru­le, că-i greu pâri te’nveţi! Continuitatea in politica noastră externă Câte­va constatări și preci­­ziuni. ____ A fost oare­ care vâlvă în Eu­ropa când guvernul britanic a trecut în mâineie d-lui Mac­Donald. S’a cred ’ că nu nu­mai politica internă, dar și cea externă se va schimba. S’a în­șelat, mai ales streinătatea, căci englezii n’au manifestat nici o teamă, nu s’au aşteptat la nici o surpriză. Despre Franţa tot aşa s’a a­­larmat degeaba streinătatea. Victoria stângei în alegerile generale, un guvern Herrict, s’a crezut că vor însemna o nouă politică externă. Nimic nu s’a întâmplat, nici în Anglia şi mai ales în Fran­ţa, adică toate profeţiile acelor cari visau noui orientări în afacerile streine s’au dovedit mincinoase. Se poate ca între expunerile lui Baldwin, Lloyd George sau MacDonald să fie deosebiri de nuanţe când vorbesc de politi­ca externă. In fond însă ace­leaşi vederi, acelaşi spirit de continuitate în politica ex­ternă. Iar în Franţa politica exter­nă a cabinetului Berriot nu se deosebeşte întru nimic de a­­ceia a lui Briand sau Tardieu. Şi la noi a fost o vâlvă mare. După experienţa cu guvernul Iorga­ Argetoianu, care a în­cercat „inovaţiuni” şi în poli­tica externă creând ţării mari dificultăţi, guvernul Vaida a reluat firul continuităţii şi când s’a ivit incidentul Titu­­lescu a fost un moment de in­certitudine. In streinătate s’a întrebat: ce face România? Dar vâlva s’a risipit repede, căci în materie de politică in­ternaţională nu poţi vorbi de politica externă a lui Vaida sau a lui Titulescu, ci de aceia României. In politica externă nu încap improvizaţiile. Ea trebuie apoi să se menţină deasupra rivali­tăţilor de partide. De aceia am văzut, deşi s’a ivit incidentul Vaida-Titules­­cu, cum s-a constituit cabine­tul Maniu, şeful noului guvern a declarat că ministerul său va continua şi politica externă a d-lui Vaida, iar când d. Titu­lescu a venit înaintea Camerei a spus acelaşi lucru. Acum, fireşte, rămâne să ve­dem şi rezultatele, după cum­ vom judeca acţiunea noului ministru de externe, R. X. embrie 1932 EMIL Q.IFAGURE .IC ETATE Primeşte diUF administraţia ziarulu­­i toate agenţiile de publicitate 3 Lei numărul în ţară 6 Lei în străinătate Creionul actualităţii Te­osef­rineştiîSpre o apropiere franco-italiană ? Oficiosul guvernului cehoslovac consideră po­sibilă o aplanare a diferendelor dintre Roma şi Paris Corespondentul din Paris al ziarului „Prager Presse” scrie următorul interesant articol des­pre modul cum evoluează rapor­turile italo-franceze. Declaraţia făcută de primul mi­nistru Herriot la congresul parti­dului radical la Toulouse cu pri­vire la necesitatea unei apropieri amicale între Franţa şi Italia a găsit un puternic ecou în opinia publică şi pare să contribue la o ameliorare a raporturilor dintre Paris şi Roma., Este îndeobşte cunoscut faptul că atmosfera în Italia faţă de Franţa a fost adeseori destul de iritată fără ca să se poată indica un motiv concret care să explice această situaţie. In orice caz este vorba mai pu­ţin de incidente precise decât de o atmosferă politică generală ca­re a tulburat raporturile dintre cele două state de pe malurile Mediteranei. Herriot a subliniat foarte just la Toulouse faptul că regimul in­tern al unui stat nu priveşte nici un aliat. Este unul dintre princi­piile cele mai importante ale re­voluţiei franceze, recunoscut azi de toate statele, că nici o ţară nu are voie să se amestece în trebu­rile interne ale altui stat. Desi­gur, fascismul a găsit întotdeau­na tocmai în rândurile radicalilor adversari înverşunaţi. Dar ovaţi­ile cari au subliniat cuvintele lui Herriot dovedesc evident că şi cercurile radicale împărtăşesc o­­pinia primului ministru. O apropiere între Franţa şi I­­talia va fi destur salutată cu sa­tisfacţie de toţi amicii păcii. Ra­porturi încordate între Paris şi Roma nu pot folosi decât acelor elemente care visează tulburări şi prăbuşiri în Europa. Herriot a arătat că faţă de I­­talia nu s’a procedat întotdeauna cu dreptate. Aceste cuvinte ne­cesită o explicaţie. Italia a parti­cipat la războiul mondial, alături de aliaţi luptând în mod vitejesc şi aducând un aport hotărâtor. In război au căzut 600.000 dintre cei mai buni fii ai Italiei. Nimeni nu are dreptul să uite aceste fapte. Din păcate, împrejurări regreta­bile au determinat ca Italia să nu fie apreciată întotdeauna după reala ei valoare. Iar atunci când Italia și-a creiat un regim nou, diferit de acel democratico-parla­mentar, prăpastia psihologică ce se ivise între Franţa şi Italia a sporit. In această atmosferă, toate problemele ce s’au ivit între cele două state au luat un caracter grav. Şi totuşi nu există între Franţa şi Italia o singură pro­blemă care n’ar putea fi soluţio­nată cu bunăvoinţă. Statutul italienilor în Tunis, problema navală Şi, în fine re­vendicările Italiei asupra grani­ţei din Tripolitania sunt, în fond chestiuni secundare. Dificultatea de bază este de natură psihologi­că şi se reduce la o neînţelegere, la un „malentandu” reciproc. A­­cesta trebuie eliminat — după cum a declarat Herriot. In Italia există convingerea că poziţia Italiei ca mare putere, re­alizările ei în timpul războiului, importanţa ei în lume, nu sunt a­­preciate în Franţa. Acest lucru este inexact. Anumite ironii ale lui Clemenceau, care era un ma­estru al ironiei de care nu cruţa pe nimeni, nu sunt dovezi pentru adevărata opinie a Franţei. Franţa deschide larg porţile sale emigranţilor italieni şi pret­­­eşte atât munca lucrătorilor ita­lienilor cât şi spiritul lor prover­bial de economie. Intre Roma şi Paris trebue cre­­iată înainte de toate o atmosferă de încredere care să înlesnească o întâlnire între reprezentanţi ai ambelor state care să discute în deplină sinceritate problemele ca­re interesează cele două state. Franţa nu are decât o singură dorinţă: menţinerea şi consolida­rea păcii. Şeful guvernului italian a subliniat în nenumărate îm­prejurări faptul că Italia nu are nici cel mai mic interes într’o complicaţie războinică. Ambele state au însă interese comune cum este de pildă chestiunea Eu­ropei Centrale. Aceasta s’a învederat în mod clar cu prilejul proectului uniunei vamale autro-germane când Ita­lia s’a găsit, din interese vitale, de partea Franţei şi a Micii în­ţelegeri. Ambele state, ca şi Mi­ca înţelegere au un interes vital în menţinerea netulburată a des­­voltării normale şi pacinice a sta­telor danubiene. In fine, ambele state, grav a­­tinse de criză, tot interesul de a se ajunge la un acord în ches­tiunea dezarmării pentru a putea realiza economii în bugetul mi­litar. In mod logic o înţelegere ar trebui să fie lesne de realizat. Este însă şi o altă chestiune care a indispus în mod deosebit Italia: problema emigranţilor ita­lieni. Numeroşi oameni politici şi scrii­tori, adversari ai noului regim din Italia s’au stabilit in Franţa unde li s’a acordat încuviinţarea de şedere în virtutea dreptului de azil. Recenta amnistie din Italia ca­re a îngăduit unui mare număr de refugiaţi înapoierea în Italia a eliminat şi această problemă. O apropiere între Franţa şi I­­talia trebuie deci salutată cu toată căldura. Ea ar contribui mult la consolidarea Europei. Este de dorit ca abilitatea di-­­plomatică a lui Herriot şi talentul de om de stat al lui Mussolini să reuşească să înlăture ficţiunile existente dintre Paris şi Roma, proporţia ştiutorilor de carte din 1899 şi 1912. Ştiutori de carte 1899 Bărbaţi 30% 1912 Bărbaţi 52,6% +22,2% 1899 Femei 5,4% 1912 Femei 12,2% + 6,8% 1899 Bărb.şi fem­. 18,1% 1912 Bărb.şi fem­. 32,2% +14,1% Din acest tablou se vede lim­pede că în curs numai de 13 ani proporţia ştiutorilor de carte a crescut de la 18,1 la sută la 32,2 la sută, adică cu 14,1 la sută, că această creştere a fost mai sim­ţitoare la bărbaţi şi mai puţin ac­centuată la femei, semn că obli­gativitatea urmării cursurilor şco­lare era încă literă moartă în ce­ia ce privește fetele. Repede,­­ soluţii! — Pretenţiile liberalilor — Nu mai vorbim de pretenţiile de­magogilor şi inflaţioniştilor, cari ne imping la un faliment general, pen­tru ca apoi să fie te tăcem, să ne primenim statul şi să isprăvim cu forma capitalisto-burgheză. Vorbim de pretenţia istoricului partid de guvern. Liberalii invinuesc pe naţional-ţărănişti că n’au soluţii S’au împlinit cinci luni si tot nu au rezolvit criza economică, n’au echi­librat bugetul, in fine n’am intrat în... normal. Asta i tema liberală. Asta insă înseamnă să faci opo­ziţie pentru opoziţie. După haosul moştenit de la gu­vernul „ritmului nou“, cinci luni nu­mai pentru a risipi acest haos, nu e mult. In ce priveşte situaţia financiară d. Mironescu a reuşit să risipească hao­sul în câteva săptămâni şi toată lu­mea s’a liniştit, a recăpătat încre­derea câtă vreme d. Mironescu a Copii până la 7 ani 30.166 Români cu carte 59.687 Români fără carte 55.067 Străini cu carte 2.420 Străini fără carte 995 Total 148.338 (bărbaţi) Copile până la 7 ani 30.133 Românce cu carte 12.470 Românce fără carte 101.347 Străine cu carte 1.855 condus departamentul finanţelor, căci lumea ştia că acei cari agitau inflaţia vor fi scoşi din circulaţie, — ceiace s’a întâmplat. Iar actualul ministru de finanţe n’are acum altă preocupare de cât de a ne da un buget echilibrat şi să complecteze măsurile de ordine luate de prede­cesorul său care a găsit de la d. Argetoianu o destrăbălare fără sea­măn. Aşa­dar nu măsuri luate pe repe­zeală, după obiceiul d-lui Argeto­ianu care avea în fiecare buzunar alt proect — şi toate se bateau cap in cap, — ci muncă ordonată, me­todică, intensă, în toate direcţiile, şi astfel problemele se vor soluțio­na cu cumpătare, se va coordona întreaga acțiune a guvernului. De aceia se impune înainte de toate o stabilitate în guvernare. Lt. Analfabetismul de C. PAJURĂ Studiu demografic asupra judeţului Mehedinţi S’a spus de multe ori şi cu drept cuvânt că rostul iniţial al şcoalei primare e să înveţe tine­retul să scrie şi să citească, şti­inţa scrisului şi a cititului fiind primul­­pas pe care individul îl fa­ce dela starea etnografică, de la acea „dulce” toropeală, plină de mituri fantome, spre civilizaţie. Să vedem acum întru cât şcoa­la primară şi anume cea din jude­ţul Mehedinţi — ne-am circum­scris cercetările la un singur ju­deţ, pentru că datele privitoare la el sunt prin analogie valabile la mai toate judeţele din vechiul regat, — să vedem aşa­dar întru­cât şcoala după circa 100 de ani de existenţă (şcoalele săteşti au luat fiinţă în 1834) a putut prin munca ei mai mult sau mai puţin metodică să-şi îndeplinească a­­cest rost. Din capul locului trebue să sub­liniem faptul că şcoalele săteşti au avut de luptat cu mari greu­tăţi. Cele înfiinţate în 1834 erau con­duse de cântăreţi bisericeşti, ca­re vor fi fost ei animaţi de in­tenţii bune, dar erau aproape ig­noranţi, neposedând de­cât două­­trei clase primare. N’aveau la în­demână nici cărţi, nici alt mate­rial didactic, localul de şcoală e­ra neîncăpător şi sărăcăcios, iar cursurile nu ţineau decât iarna, în celelalte anotimpuri copiii tre­buind să muncească alături de părinţii lor pe marile latifundii boereşti. De aceia nu e de mirare că sta­tistica din 1899 ne arată pentru jud. Mehedinţi 18,1 la sută şti­utori de carte şi 18,9 la sută anal­fabeţi! Contingentul cel mare de analfabeţi îl dădeau — desigur femeile. 94,6 la sută dintre femei erau neştiutoare de carte, o cifră desigur impresionantă. In deceniul următor s’au sporit şcoalele şi învăţătorii, a crescut şcolaritatea, astfel că procentul analfabeţilor a început să des­­crească. După datele recensământului din 1912 avem în judeţ 270.341 locuitori din care 32,2 la sută cu­ ştiinţă de carte, 67,8 la sută analfabeţi. Să trecem acum la o­ analiză mai adâncă a datelor ce ni le oferă a­­ceastă numărătoare. In acest scop înfăţişem lectorilor noştri un ta­blou analitic al stărilor din 1912. Jud. Mehedinţi: 295.474 locuitori Străine analfabete 1.331 Total 147.136 (femei) Se vede deci din acest tablou că în judeţ (sate şi oraşe) erau: Bărbaţi români cu carte 49,8% Bărbaţi români analfabeţi 50,2% Pentru streinii (bărbaţi) aşe­zaţi în judeţ proporţia era mai fa­vorabilă. Din 3418 bărbaţi stre­ini 56, 3 la sută ştiau carte şi 43,7 la sută nu. Marele contingent al analfabeţi­lor îl dădeau Şi în 1912 ca şi în 1899 tot femeile: Românce cu care 8,2% Românce analfabete 91,8% Faptul e lesne explicabil dacă ne gândim că rezistenţa săteni­lor în a nu-şi trimete fetele (da­că nu şi băeţii) la şcoală era foar­te mare. Pasă-mi-te „chemările taini­ce” ale oraşului nu erau atât de puternice, formele noui de viaţă economică şi socială nu invada­seră şi satele ca sătenii să simtă trebuinţa ca fetele lor să înveţe carte. La aceste împrejurări de ordin general se adăugau şi altele: lip­sa de localuri de şcoală, lipsa de învăţători, care toate conlucrau ca să împiedice aplicarea obliga­tivităţii urmării cursurilor pri­mare în ceia ce privia fetele. Pentru 1912 se poate spune că analfabetismul e încă o problemă pentru a cărei deslegare trebue desfăşurate forţe spirituale şi materiale multiple. Totuşi în comparaţie cu datele din 1899 ce­le din 1912 indică o sensibilă des­creştere a analfabetismului. Dăm acum Și un tablou comparativ de K * Care este stadiul în care a a­­juns astăzi lupta contra analfa­betismului e greu de precizat și aceasta din­vinsă de date. Recensăn­ântul din Decembrie (Continuarea în pagina U­JS)

Next