Lupta, noiembrie 1933 (Anul 12, nr. 3606-3631)
1933-11-01 / nr. 3606
anul A.!! NO. 3606 CONST. MILLE Post director politic Decembrie 1921 — Februarie 1927 ABONAMENTE Pe 12 luni.............................. 800 Pe 6 I. .............. 400 Pe 3 200 IN STRĂINĂTATE DUBLU Redacţia şi Administraţia Bucureşti Str. Const. Mille. 12 (Sărindar) mm la pepil „Ștefan cel Mare“ După maioaie de şeaptesprezece ani de la atacul germano-bulgar pe Dunăre, care a fost, cum a caracterizat-o dăunăzi primul ministru bulgar, o tristă pagină a Istoriei, erî, tânărul suveran al Bulgariei a pus pentru întâia oară piciorul pe pământul românesc, iar tânărul Rege al României a pus pentru întâia oară piciorul pe pământul bulgar. Populafiunea celor două ţări vecine a aclamat acest gest, într’un gând de pace. In urmă, cei doi suverani, urcându-se pe yachtul ,,Ştefan cel Mare“, au pornit o călătorie pe Dunăre. Undele roşite de sânge acum şeaptesprezece ani purtau de astădată nevoile şi speranţele de linişte şi pace a două, popoare cari în a doua jumătate a secolului trecut s-au ajutat să făurească, pe câmpiile Bulgariei şi României, liberarea lor politică şi naţională. Nu voim să ţesem legende politice romantice înjurul întrevedere! de erî de pe yachtul ,,Ştefan cel Mare“. Din potrivă, voim să stăruim asupra faptului că, nevoile aspre ale vremei împing lei recunoaşterea şi repararea greşelilor istorice şi să învederăm că existenţa popoarelor şi lupta grea pe care o duc azi cu împrejurările vitrege, impun liniştea şi pacea, ca un imperativ suprem. întrevederea celor doi suverani concretizează acest imperativ şi înlătură orice caracter secret al ei. Popoarele sunt avide de muncă într-o atmosferă de siguranţă reciprocă, spre a-şi vindeca rănile pricinuite de războiu şi de de o criză economică şi financiară fără precedent în dezvoltarea lor. întâlnirea celor doi Suverani pe yachtul ,,Ştefan cel Mare“ e un reflex al acestor năzuinţi ale popoarelor lor. Va fi meritul oamenilor de Stat cari secondează pe cei doi Suverani de a găsi terenul practic şi mijloacele cele mai nimerite spre a face din vecinătatea popoarelor lor un instrument de convieţuire mai uşoară decât o pricină, de înăsprire a traiului lor. Mânată de acest gând, opinia românească aşteaptă: o acţiune de înlăturare a tuturor motivelor cari ar putea întuneca raporturile dintre cele două state vecine de la Dunăre. „LUPTA” «PA X S*» xv Pana caxici o „chestie a telefoanelor“? Există o chestiune a telefoanelor care durează de prea multă vreme, şi care a ajuns să exaspereze pe toţi cetăţenii nevoiţi să utilizeze acest mijloc de comunicaţie. Pentru motive pe care nimeni nu le poate înţelege şi aproba, Societatea telefoanelor, a găsit că e momentul în aceste vremuri să urce tarifele şi aşa destul de urcate. Ce-ar putea oare justifica tendinţa societăţii exploatatoare de a realiza beneficii atât de mari şi atât de rapide? Concepţia de a se spori tariful e cea mai greşită: din sporirea numărului abonaţilor, şi nu din micşorarea lui, printr’o inadmisibilă spoliere se pot şi trebite să se realizeze beneficii. Am asistat şi asistăm la o mişcare din cele mai legitime împotriva unei intenţiuni a societăţii concesionare. Comerţul, industria, liberii profesionişti, cami azi trec prin vremuri atât de grele, s’au opus pe bună dreptate unui nou şi nejustificat spor de taxe. Iar d. Ed. Mirto, ministrul comunicaţiilor, cântărind realitatea lucrurilor, a refuzat să aprobe noul tarif, recomandând menţinerea celui vechi. Ce se întâmplă însă? Din cauza acestor frământări, abonaţii la telefoane sunt supuşi la un nou calvar: îţi trebue literalmente o jumătate de oră, ca să obţii o legătură telefonică. Stai cu receptorul la ureche, aştepţi, aştepţi, şi nu răspunde nimeni. Şi când cu chiu cu vai îţi răspunde o voce adormită îţi dă totdeauna un număr greşit sau îţi bagă pe fir alte convorbiri. Ne întrebăm nedumeriţi : crede oare societatea telefoanelor, că în modul acesta îşi apără interesele? Publicul exasperat aşteaptă încă până la 4 Noembrie, când se va realiza automatizarea generală. Dacă şi după această dată, va mai exista o „chestiune a telefoanelor“, cine ştie la ce va aduce exasperarea. Cât despre situaţia din provincie, să nu mai vorbim. Subscriitorul acestor rânduri a fost nevoit la Sighişoara, — cailotală de judeţ — să întrebuinţeze metode şi mai blânde şi mai tari, şi să plătească taxa de urgenţă pentru ca după 40 de minute să obţină o convorbire de presă cu Bucureştiul. Ar fi timp în însuşi interesul societăţii din Calea Victoriei, ca această stare de lucruri să-şi găsească un sfârşit. 4 PAGINI CEIS Direcţia 358-75 — Secretariatul 358-74 — Administraţia 358-73 Acţiunea adversarilor guvernului Ultima Duminică din Octombrie a fost întrebuinţată de adversarii guvernului spre a face declaraţiuni de război ai acestuia. E uşor de făcut declaraţiuni politice de războiu. E mai greu a te motiva spre a convinge opinia publică, târând-o în lupta dintre partide. Guvernul e preocupat de probleme cu totul altele decât aceia a provocărei şi înteţirei luptelor de partid. Ministrul de externe e la capătul unei călătorii diplomatice care consacră prestigiul considerabil sporit al României în raporturile internaţionale şi rolul ei important în rezolvarea problemelor politice şi economice ale Europei Centrale şi Sud-Estice. Ministrul de finanţe, întors din călătoria întreprinsă în scopul unui aranjament cu creditorii externi care să înlesnească degrevarea budgetului, prepară sezisarea Parlamentului în vederea reducerea budgetului de la 23 de miliarde 300 de milioane la 22 de miliarde. Departamentele sunt în plină acţiune de cooperare cu Parlamentul pentru intensificarea raporturilor comerciale menite a spori exportul, pentru unificarea justiţiei şi reorganizarea vieţei industriilor şi băncilor, strâns legată de redresarea creditului. In toiul acesor preocupări, declaraţiile războinice ale adversarilor guvernului, întemeiate pe simple competiţiuni de putere, răsună în pustiu, opinia publică fiind în totul de acord cu Coroana că guvern şi Parlament n’au nimic pe conştiinţă care să se împiedice a-şi termina activitatea lor legal încredinţată de naţiune. Vidul declaraţiilor războinice proferate la întrunirile de Duminică ale diferitelor grupări politice dovedeşte de altfel cu prisosinţă lipsa de obiect a acestei manevre. Nici o soluţiune în domeniul economico-financiar, nici o indicaţie că o schimbare de regim ar aduce o schimbare ca prin farmec a situaţiunei statului şi a diferitelor categorii sociale. Partidul liberal are cel puţin meritul sincerităţei, când pune deasupra aşa zisului program declaraţia sa de războiu, agravată de „rezistenţa” pe care d. Dinu Brătianu se arată gata a o pune Coroanei şi ordinei de stat, dacă nu se pune la dispoziţiepartidului liberal guvernul pe ziua de 15 Noembrie. Când acest partid a luat atitudinea cunoscută faţă de desfiinţarea actului de la 4 Ianuarie 1926, s-a crezut că raporturile sale cu Coroana sunt pentru multă vreme rupte. Noul suveran a uitat şi i-a înlesnit o penitenţă cu mult mai scurtă. Cuminţenia unora din conducătorii acestui partid a apreciat această atitudine şi a tras dintr’însa toate foloasele. D. Dinu Brătianu propune anularea câştigului acesta, realizat în ultimii doi ani. E o socoteală extrem de proastă pentru un om căruia i se atribue competenţă în socoteli. Posibil însă că d. Dinu Brătianu n’a făcut declaraţiile sale cu socoteală, ci pentru a îndeplini un rol distribuit în regisarea acţiunei violente anunţată de partidul liberal spre a stimula moralul scăzut al cadrelor sale. Violenţa n’ar aduce beneficiu, ci, de sigur, o sporire a deficitului politic pentru partidul liberal. ALFA Un adversar temut supranumit regele presei americane, ale cărui numeroase ziare, au sprijinit până acum politica de refacere a președintelui Roosevelt, a trecut definitiv în lagărul adversarilor acesteia, criticând-o cu asprime HEARST Formarea comandanţilor Pregătirea unui După cum am anunţat, in curând vor începe cursurile şcoalei de comandament, pentru pregătirea coloneilor şi generalilor la conducerea înaltelor comandamente. O chestiune care, în legătură cu aceasta, preocupă cercurile militare, este şi necesitatea de a se forma din timp un corp profesoral, prin pregătirea celor mai de seamă generali în acest sens, alegându-se ca viitori profesori ai acestei importante şcoli, generali cu o capacitate incontestabilă şi din gradele cele mai înalte (de corp şi divizie), pentru a avea cel puţin ace’laş grad cu cei mai vechi elevi dacă nu o vechime superioară. ★ Până acum, pentru a se suplini lipsa unor atari profesori, s’a recurs la ofiţeri de grade mai mici (coloneii, loc.coloneii, etc.), dar specializaţi în materia ce trebuia a fi predată, de pildă în operaţii, transport, informaţii... Poate că şi anul acesta se va recurge la luminile acestor distinşi ofiţeri. Din punct dificil însă, este faptul că ei sunt puşi a nota observaţiunile lor, pe baza cărora generalul ce conduce şcoala, notează pe candidat. Or, se ajunge astfel la situaţia oarecum delicată, că, indirect, un ofiţer subaltern notează pe superiorul său. Desigur că în învăţământul s suit, un profesor universitar tânăr, poate foarte bine să noteze pe un student mai bătrân; aci nu sunt în joc alţi factori, decât superioritatea culturii pe care o posedă profesorul. La armată însă, mai există factorul disciplină şi ierarhie. Ofiţerii inferiori specializaţi, se poate răspunde părerii de mai sus, nu sunt profesori, ci conferenţiari. Directorul cursului este totdeauna un general, dintre cei mai vechi corp profesoral Totuşi, se poate observa o tendinţă, în sensul necesităţii de a se creea un corp profesoral dintre somităţile militare şi grade înalte; există elemente de acestea perfect în stare de a dobândi relativ repede, surplusul de specializare, cerut de nevoia de a deveni profesori; sunt de asemeni elemente cu vădit talent de a fi profesori. Cum se ştie că aceste cursuri de comandament preocupă foarte intens, ne-am permis a înregistra şi această tendinţă, care ni s’a părut interesantă; este evident că forurile militare vor realiza din astfel de curente, ceea ce este mai bun și mai potrivit cu interesele oștirei. Rp. Camaşa galbenă Aşadar e serios: însuşi şeful partidului poporului a propus la întrunirea din T.Severin, uniformarea unui anumit număr de săteni partizani ai partidului cu cămăşi galbene. Şi d. mareşal a explicat de ce galbene. Fiindcă această culoare ar fi simbolică, reprezintând ideia de ordine. Ne mirăm că d. mareşal Averescu, care ştie că există o lege ce opreşte portul ilegal al uniformelor, cere tocmai în numele ordinei ca partizanii de la sate să poarte cămăşi galbene. De altfel de când Germania d-lui Hitler n’are decât o singură culoare de cămaşă, mai multe ţări au luat măsuri, unele au chiar legiferat prohibirea portului de uniforme pe motivul foarte simplu că numai uniformele militare şi cele consacrate de legi sau regulamente pot fi purtate. Orice alte uniforme, mai ales cu caracter politic, sunt prohibite. In acest sens s’a legiferat în Suedia. Mai mult decât atât, în Austria s’a interzis şi mâzgălirea zidurilor caselor cu svastica şi cine a contravenit acestei prohibiri a fost condamnat până la 15 zile închisoare. E de prisos să mai stăruim asupra motivelor ce au determinat aceste măsuri aiurea şi la noi. E tocmai pentru a înfrâna demagogia. Or, d. mareşal Averescu pare a avea oroare de demagogie. Iată cum a vorbit de ea chiar la T.Severin: Domnilor, ...„Să ştiţi de la mine un lucru: minciuna prinde dar nu are viaţă lungă, iar adevărul iese întotdeauna la suprafaţă, aşa că adevărul nu poate fi distrus. Demagogia vine să vă ameţească pentru câtva timp, dar pe urmă vine căinţa. Din nenorocire însă căinţa nu trăeşte în toţi; ea trăeşte câtva timp nn unii însă pare că cei greşiţi scad la număr şi eu sper că ultimele încercări prin care aţi trecut vă vor tămădui de această meteahnă, dacă nu pe toţi, pe marea majoritate...” Când un şef de partid are această credinţă despre demagogie cum să nu te prindă mirarea că cere partizanilor de la sate să-şi arboreze cămăşi galbene? Lt. Granate Şeful! Liberalii ducişti ameninţă că pe ziua de 15 Noembrie va fi dată in Bucureşti, la deschiderea Corpurilor Legiuitoare. D. Duca socoate c’a sosit momentul violenţei. II vom vedea, aşadar, pe d-sa, personal, în fruntea manifestanţilor, luând cu asalt calea Victoriei şi barând drumul cortegiului regal spre Patriarhie. Pentru că, declar solemn de pe acum, că altfel nu admit: ori e d. Duca în frunte, ori manifestaţia trebue contramandată. Am citit în ultimul manifest liberal că ,,situaţia e extrem de gravă”. Or, la o situaţie de asemenea gen, nu mă mulţumesc numai cu d. Guţă Tătărăscu! îmi trebue şeful pentru sacrificiile supreme! Ori, ori! DEŞCA i|, numărul îra fără Lei in strain,ifc*fe WHII IMHBW IK III 'HH ^ | PUBLICITATE . direct Administrația ziarului ite-jagenflile de publicitate . i1 Creionul actualitaţi „Re®isteitfafcfc D. GUŢĂ TATARESCU. — Declararăm, şefule, rezistenţa cetăţenească. Numai să dea D-zeu să putem rezista! O mistica de revanşă Niciodată Berlinul n’a fost mai agitat Berlinul a primit calm ruptura cu Societatea Naţiunilor şi conferinţa dezarmării. Germanii, în majoritate, au apropat gestul teatral — scrie Philippe Soupault în „Marianne”. Scopul urmărit de Hitler nu era atât de a nelinişti Europa, cât a impresiona poporul. Lovitura de la Geneva era în primul rând un act de politică internă. Hitler are nevoe de lovituri de teatru, de zgomot, de manifestări, pentru a alimenta entuziasmul partizanilor şi a „trezi” Germania. Politică de prestigiu în primul rând. Profitând de emoţia produsă, cancelarul a luat o serie de măsuri a căror importanţă capitala pentru viitorul ţării a trecut aproape neobservată. Organizând pentru 12 Noembrie un plebiscit de al cărui succes s’a asigurat prin existenţa unei singure liste, a naţional-socialiştilor, el a urmărit să-şi consolideze poziţia. Momentul a fost bine ales. Hitler ştie că Germania suferă, că mizeria şi şomajul nu fac decât să crească mai ales acum în pragul iernei. El ordonă partizanilor să fie toleranţi, să respecte toate convingerile. Se înţelege respectul convingerilor, de vreme ce în afară de lista naţional-socialistă, la expirarea termenului pentru depunerea candidaturilor nu mai există nici o altă listă. Teroarea nu va conteni să troneze. Manevra nu are alt rost decât să concilieze pe cei indiferenţi şi pe unii din adversarii săi. In ce priveşte pe cei ireductibili, trupele de asalt vor găsi mijlocul spre a-i face să voteze. Partidul junkerilor, reprezentat atât de „ventil”, — cum spune bătrânul mareşal von Hindenburg — prin Papen, nu face decât să diminueze şi de data asta. — Şi-apoi n’aţi remarcat — îmi spunea cu admiraţie un burghez german — că Hitler a dizolvat printr’un simplu decret guvernele diferitelor ţări germane? Nu înseamnă aceasta un pas imens spre unificare? Ceea ce Bismark n’a îndrăznit să facă, Hitler a impus-o dintr’un condei. Şi nimeni n’a protestat. O măsură care, în alte timpuri ar fi întâmpinat dificultăţi insurmontabile, a fost acceptată de întreaga Germanie. Vă daţi seama oare, în străinătate, ce înseamnă o Germanie unificată, civilizată? — Intr’adevăr, i-am răspuns, n’am înţeles importanţa acestor decrete. — Nici importanţa celorlalte, m’a complectat interlocutorul. Reforma agrară de exemplu, pentru noi e vitală. Această reformă pe care marea revoluţie franceză a împlinit-o de mult, noi o organizăm în 1934. Ţăranii, cari sunt cei mai solizi partizani ai lui Hitler, ştiu că numai partidul naţional-socialist îi poate ferici. Ei au obţinut deja de la ex-Kaizerul Wilhelm II, care actualmente e cel mai mare proprietar de terenuri în Germania, un dar „voluntar” de 20.000 de arpeniţi. Intr’adevăr cu toată mizeria, cu tot şomajul, partidul naţionalsocialist se consolidează. In câteva luni, majoritatea germanilor au fost cuceriţi. Hitler şi sateliţii săi ştiu să aibe succes, cu toate că continuă să domnească prin forţă şi prin teroare. Făcând permisiuni şi trezind ambiţii ei lucrează acum la îmbrigadarea tinerei generaţii. Aceasta constitue activitatea cea mai caracteristică a naţional-socialismului. Cucerirea metodică şi rapidă a tineretului german, problema cea mai neliniştitoare, angajând viitorul şi orierstând Germania pe o cale periculoasă pentru pacea Europei şi a lumii întregi. Pătrunzând aci, nu se poate să nu fi izbit de îmbrigadarea sis(Continuarea în pag. II-a) Viteză? Cât mai multă viteza! Colonelul Lindbergh despre viitorul aviaţiei Colonelul Lindbergh şi soţia sa au părăsit zilele acestea Europa, urmând ca celebrul aviator să depună raportul său companiei de aviaţie pan-americane asupra posibilităţilor unui serviciu aerian regulat între Statele Unite şi Europa, cu privire la traversarea Atlanticului de Nord. Colonelul a refuzat orice interview în cursul voiajului său. Cei cari cunosc timiditatea şi oroarea ce o are el faţă de orice publicitate pot înţelege motivul pentru care a evitat tot timpulpe ziarişti şi nefotografi, precum şi orice fel de invitaţie, mai ales pe cele atât de presante primite din partea Parisului. Dacă refuzul de a se vorbi despre el şi de a atrage, în genere, atenţia asupra persoanei sale e atât de categoric, în schimb colonelul afirmă în permanenţă că oamenii nu contează, singure operele lor de valoare. Iată pentru ce Lindbergh continuă să se consacre cu acelaş entuziasm aviaţiei şi viitorului ei. Iar în materie de aviaţie colonelul are vederi cât se poate de avansate, de personale, pe cari speră să le vadă — mai curând sau mai târziu — aplicate, în interesul progresului uman strâns al soţilor Lindbergh, cari rezumă opinia celebrului aviator asupra recentului său voiaj şi posibilităţilor de legătură aeriană între vechiul şi noul continent. VITEZĂ, CÂT A MAI MULTĂ VITEZĂ In primul rând, colonelul e uimit de deosebirea care există între poporul american şi popoarele europene cu privire la aviaţie. In vreme ce America e preocupată de chestiunea vitezei şi securităţii care primează asupra celorlalte, Europa continuă a păstra aceiaşi conduită relativ lentă în materie de transporturi aeriene. Publicul american cere în primul rând viteză, cât mai multă viteză. El dă concurs numai acelor organizaţii comerciale cari îi oferă maximum de rapiditate, în detrimentul firmelor cari i-ar pune la dispoziţie minimum de risc şi maximum de confort posibil. Mai companiile europene se mărginesc, în genere, la voiajuri scurte şi sunt preocupate ca pasagerii lor să nu treacă peste şaseşapte ore de sbor, companiile americane au obişnuit publicul cu opt-zece ore de sbor continuu şi există servicii aeriene care au stabilit servicii aeriene de douăzeci şi şapte de ore neîntrerupt. Europeanul are deci de străbătut un drum destul de lung în materie de transport aerian, pentru a egala pe americani. DIFICULTĂŢILE NORDULUI In ce priveşte posibilităţile unui serviciu aerian între Statele Unite şi Europa, „ar fi posibilă organizarea unui serviciu permanent în vara viitoare”, spune colonelul. Rămâne însă de văzut dacă se pot pune baze comerciale satisfăcătoare acestui serviciu. Dificultăţile uneinavigaţii pe ruta septentrională nu sunt prea grave. LINDBERGH CONVERSAŢII REVELATOARE Dacă deci „interview”-ul a fost refuzat în mod fin şi regulat rămân atâtea „conversaţii” interesante cari au avut loc în cercul exclusiv şi destul de ies / mult d avât atât. In vreme ceiContinuarea foi0, în nan. Il-a