Lupta, iunie 1935 (Anul 14, nr. 4080-4103)
1935-06-01 / nr. 4080
V V ANUL XIV No. 4080 CONST. IVÎLLE Fost director politic Dec. 1921 — Febr. 1927 Director EMIL D. FAGUSE Redacţia şi adiţia: Bucureşti, str. Gonst. Miile 12 (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 + Secretariatul 343-00 ^ Administraţia 343-04 C. Sâmbăta 2 1 Iunie 1835 Anumite gânduri sânt adevărate rugăciuni. Sânt elifie in cari, ori care ar fi atitudinea noastră, sufletul stă îngenuchiatr^ VICTOR HUGO Situaţia generală economică este gravă Se impune neapărat o acţiune energică, fără devieri de la o zi la alta De trei zile membrii guvernului sunt mobilizaţi pe loc pentru discutarea situaţiei economice în legătură cu regimul de import-export. De trei zile reprezentanţii Băncii Naţionale expun punctul de vedere al institutului de emisiune, în privinţa utilizării devizelor rezultate din export. Discuţiunile nu au dus şi nu vor putea duce la nici un rezultat practic, pentru că punctul de vedere al d-lui I. Manolescu-Strunga, ministrul de industrie şi comerţ, este diametral opus de cel al conducătorilor Băncii Naţionale cărora s-a raliat d. Victor Antonescu, ministrul de finanţe. Singurele rezultate care se constată din cauza lipsei unui regim fix al importului şi expotului românesc, este golul bugetar cauzat în încasările vamale din ultimele luni şi de la capitolul cifrei de afaceri şi a taxelor de consumaţie şi o urcare excesivă, aproape, insuportabilă a costului vieţii. Guvernul a privit până acum neputincios dezastrul. Nici primul ministru, care a ascultat până acum ambele tabere expunându-şi punctul de vedere, nu a reuşit să impună d-lui Manolescu Strunga să primească sugestiile Băncii Naţionale, sau Băncii Naţionale să primească propunerile d-lui Strunga. Situaţia nu mai poate însă continua fără grave repercusiuni şi asupra echilibrului bugetar şi asupra industriei naţionale, lipsită de materia primă, şi asupra comerţului şi, mai ales, asupra cetăţenilor cari văd şi suferă urmările discuţiunilor teoretice, mersul continuu ascendent al cursului vieţii. Ce vrea Banca Naţională? Institutul de emisiune vrea să aibă, în viitor, ca şi în trecut, monopolul comerţului de devize. Banca Naţională să fie regulatorul pieţii şi al plăţilor în valută forte printr’un regim care a mai existat şi în trecut. Pentru stimularea exportului Banca Naţională, propune un sistem de prime valutare care să se acorde pentru anumite feluri de produse naţionale şi pentru anumite ţări. Cu alte cuvinte, prima să fie un stimulent pentru exportatori ca ei să găsească debuşeuri noui pentru bogăţiile naţionale în ţările în care aceste bogăţii nu au pieţele la dispoziţie. Controlul utilizării valutelor (primele s’ar acorda evident, în lei) ar rămâne, în acest sistem, la Banca Naţională care, mâine, dispunând de devize, va putea asigura plata cuponului în străinătate; achitarea importului efectuat, prin contingentare, pe bază de autorizaţii ca şi în trecut, şi plata eşalonată a arieratelor cari, astăzi, apasă greu asupra comerţului şi industriei naţionale. Strunga? Este mai greu de precizat pentru că părerea noastră este că d-sa nu are o linie precisă de conduită. D. Manolescu-Strunga, judecând după sistemul de aprobări date până acum, este partizanul compensaţiilor fără control. Să se exporte cât mai mult — spune d-sa — şi exportatorii să aibă dreptul, în schimbul operaţiunii efectuate, să aducă orice fel de mărfuri ar dori, indiferent dacă ele sunt materii prime pentru industriile naţionale, sau semifabricate sau fabricate mai mult sau mai puţin de lux. Mai vrea d. Manolescu- Strunga ca, în afară de cota de devize la care Banca Naţională are dreptul după sistemul preconizat de d-sa, comerţul de devize să fie liber. Orice exportator să negocieze pe piaţă cum va voi devizele obţinute din export pentrucă numai astfel, într’un regim de perfectă libertate, s’ar stimula la maximum exportul românesc. D. Manolescu-Strunga a respins hotărît sistemul primelor valutare preconizat de reprezentanţii Băncii Naţionale. Şi mai vrea ceva d. I. Manolescu-Strunga. D-sa doreşte să plătească toate arieratele cu mărfuri româneşti fără eşalonarea pe care ar primi-o toţi creditorii industriei şi comerţului naţional, în faţa imposibilităţii de plată în care ne aflăm. Nu se poate ajunge şi cu ce- ---------------- — Im --------------- # Ce vrea Vl . Manolescu (Continuare în pag. II-a) PRELUNGIRE lvindu-se destule dificultăţi şi neînţelegeri în ce priveşte ratificarea acordului comercial cu Germania, ministrul ele Comerţ nu l-a prezentat Consiliului de miniştri. Totuşi şeful delegaţiei germane n’a considerat elegant să dea tot timpul necesar ca această chestie să poată fi pusă la punct -j ci şi-a prelungit şederea în Bucureşti, unde şade şi aşteaptă. E şi acesta un sistem de diplomaţie... comercială! PREA TÂRZIU Ministrul de Finanţe francez şi-a dat demisia în momentul când s-a văzut că proectul financiar de depline puteri va fi respins de Cameră. Nu se justifică totdeauna proverbul francez, mai bine mai târziu decât niciodată. Era mai bine mai devreme. LEII BLOCAŢI Capitalul german de lei blocaţi în România s’a pus in mişcare spre a-l valorifica in ţară. Cel italian, de-asemenea. O să ajungem acolo că numai românii o să-şi ţie leii blocaţi în seef-uri — până se vor devaloriza ! RIGOLO Creionul actualităţii Strategie HITLER. — Pe dinic arezi să putem pătrunde în România? SCHACHT. — Prin masivul Externelor nu se poate, căci e grozav de întărit şi de păzit. Singurul punct slab şi fără apărare e Valea Comerţului, zisă şi Codrul lui Strunga! HITLER. — Atunci, înainte! Căsătoriile mixte Un ziar „Numeris-clauzist” & „Valahist” se arată extrem de alarmat de faptul că la Timișoara, in cursul lunii Aprilie, din 75 de căsătorii, 31 au fost mixte. Noi, deocamdată, n'avem încă o lege, ca în Germania hitleristă, prin care căsătoriile mixte să fie interzise. Până să vie o asemenea lege, fiecare locuitor al ţării e încă stăpân pe sufletul şi pe mădularele lui şi le plasează unde-i place sau unde îi convine mai bine. Slavă Domnului, în poporul nostru căsătorii mixte au fost cu miile, cu sutele de mii. Avem dealungul Dunării populaţii întregi ieşite din căsătorii încheiate între români şi bulgari; avem în regiunea Galaţilor, Brăilei şi Constanţei căsătorii mixte greco-române, armeano-române, cu miile; avem în alte oraşe căsătorii româno-evree destul de numeroase şi nu s’a prăpădit naţiunea română de pe urma lor. N’am avut la oraşe, pe vremea domniei fanarioţilor, aproape numa’ căsătorii mixte şi majoritatea clasei noastre conducătoare, a cărturarilor şi scriitorilor, a clericilor n’a fost ea rezultanta acestor încrucişeri cari au dat o elită strălucita ca inteligenţă, cultură şi vioiciune de spirit? Dar, zice confratele nostru „valahist”: „Multiplicând acest număr de douăsprezece ori pe an în toate oraşele din Ardeal, Banat, Bucovina, Basarabia şi chiar în vechiul regat, vom avea o imagine fidelă a invaziei străinilor la adăpostul legilor româneşti”. Aşadar, pentru că într’o lună am avut, la Timişoara — oraş prin excelenţă pestriţ ca populaţie, 31 de căsătorii mixte trebue musai să avem, la fel, şi la Tg. Jiu, Târgovişte sau Buzău? Dar sunt oraşe la noi în cari toată populaţia minoritară nu e de 31 de suflete! Dar a cere seriozitate şi bunăcredinţă celor cari manevrează astfel de „statistici”, înseamnă a-i împinge la sinucidere! Să renunţăm, deci! DESCĂ Ofensiva Germaniei in bazinul dunărean Nu e greu de identificat ofensiva Germaniei în basinul dunărean. Greşala Italiei de a începe pregătirea conferinţei propuse la Stresa pentru garantarea independenţei Austriei şi înţelegerea economică în basinul dunărean printr’o conferinţă italo-austro-ungară la Veneţia, nu a contribuit cu puţin la întârzierea conferinţei dela Roma şi la încurajarea Germaniei de a declanşa o nouă ofensivă în Austria şi în acelaş timp, de astă-dată, în toate statele dunărene. După ce Ungaria s’a aşezat la Veneţia în jurul aceleiaş mese cu Italia şi Austria, ea a făcut a doua zi mari demontraţiuni în jurul vizitelor la Buda-Pesta a mareşalului Mackensen şi a generalului Goering. Acesta din urmă a trecut dela Buda-Festa Ia Sofia şi întrucât Belgradul a evitat vizita sa, s’a fixat la Bubrovnik, pe coasta dalmată, de unde a răspândit ştirea că s’ar putea să meargă şi la Bucureşti. Nu noi putem şti dacă a făcut sondagii in acest sens. Ceeace ştim însă este că, pe când acest locotenent al cancelarului german executa ofensiva sa politică în basmnul dunărean, la Bucureşti o delegaţie germană desfăşura ofensiva ei „economică”, cu repercusiuni politice şi externe şi interne. In acelaş timp, presa noastră naţionalistă de dreapta, destul de sugestionată, la început, de nazismul german, este nevoită să constate acum că acesta a deslănţuit asupra României, o acţiune de propagandă prin corupţie, asupra căreia atrage atenţia guvernului. E bine că se dezleagă ochii unora şi că uneltirile acestea cari pot avea grele consecinţe, încep să fie văzute la fel de toţi românii. E cea dintâi datorie spre a se putea opune o rezistenţă conştientă şi unitară. Germania va constata încă odată că a făcut o mare greşală de psichologie când şi-a închipuit că jocul politic de-a „fronturile” interne, va sparge frontul naţional linic al conştiinţei româneşti. L. T. A. Să nu exagerăm... v- . Asistăm de câtva timp la un fel de poliţism linguistic; sunt câţiva oameni, foarte de treabă în fond, cari, cum te prind cu un neologism, te denunţă prin gazete că nai simţul limbii româneşti, că eşti un stricător de grai şi că vina ta este piramidală. Trebue să se facă însă o distincţiune: evident, nu toate acele franţuzisme, ca potaj de fasole sau rabdăşambru, pot fi primite în limba literară. Dar nici nu putem elimina toate neologismele. Din potrivă, tot ce îmbogăţeşte limba cu expresii noui pentru nuanţe noui, trebue primit. Orice cuvânt nou care s’a despărţit semantic — ca înţeles, cât de puţin de sinonimul său mai vechi, trebue acceptat, fiindcă îmbogăţeşte limba. Şi de obicei, aceasta este soarta neologismelor de mult şi des întrebuinţate; ele termină prin a exprima o nuanţă nouă a aceleiaşi noţiuni. Şi astfel, limba literară îl asimilează, fiindcă-i este trebuitor unei exprimări mai nuanţate. Neologismele au şi ele rostul lor; unele sunt mai sugestive, în complexul unei fraze literare, mai evocative, mai muzicale... In fine, limba nu este ceva mort, ceva care sepoate fixa pentru totdeauna într’un anumit tipar, aşa cum o grăim azi, de pildă. Limba e vie, evoluează neîncetat, e mereu în devenire. E îndrăzneţ lucru, să te proclami dictator al limbii, şi să dai sentinţa: de azi, acestea vreau să fie cuvintele limbii noastre, şi nu altele. Mereu în transformare, mereu afinându-se, îmbogăţindu-se, limba literară nu te ascultă. Ea îşi asimilează, ca orice organism viu, elementele noui de care are nevoe, primeşte altoiuri streine, tinde să poată exprima gânduri din ce în ce mai fine. Această evoluţie e necesară şi nu trebue — nu poate fi de altfel, oprită prin mijloace artificiale. Limba literară are grijă singură să elimine elementele scrâşnitoare, ce nu i se pot încorpora în mod firesc. Pentru aceasta, avem nevoe de scriitori cari să aibă geniul limbii româneşti, nu de o poliţie stilistică. AL. BOGDAN gy Şeful armatei polone In locul mareşalului Pilsudsky, a fost numit inspector general al armatei poloneze — deci, şeful ei — generalul Ryds-Smigly, unul din colaboratorii militari cei mai apropiaţi ai mareşalului. GENERALUL RYDS-SMIGLY Gangsterii şi-au făcut reapariţia în Statele Unite Cum a fost răpit micul George Weyerhauser.- Goana poliţiei după bandiţi.-O mamă disperată.-Răpitorii cer 200.000 dolari Răpirea micului George ,Weyerhauser, fiul milionarului Weyerhauser din Tacoma a stârnit o vie emoţie în Statele Unite. După cum au anunţat telegramele, copilul, în vârstă de 9 ani a fost răpit de bandiţi Sâmbătă dimineaţa pe când se înapoia,dela şcoală. Trimişii speciali ai ziarelor engleze dau următoarele amănunte asupra împrejurărilor în, care s’a produs această răpire care aminteşte de faimoasa dispariţie a copilului aviatorului Lindbergh. DE LA ŞCOALĂ SPRE CASĂ Micul George a plecat de la şcoală împreună cu doi colegi cari l-au însoţit până la casele lor. Sora lui George îl aştepta la o mică distanţă de casa unuia din colegi. Pentru a ajunge la automobilul în care-l aştepta sora sa, micul George a trecut pe o alee străjuită de ambele părţi de copaci deşi. Se crede că bandiţii l-au aşteptat pe George Weyerhauser pe această alee şi l-au răpit. De abea 6 ore după dispariţia copilului, părinţii au primit o scrisoare din partea bandiţilor, prin care li se cereau 200 mii dolari pentru restituirea copilului. Scrisoarea a sosit la locuinţa familiei Weyerhauser într’un plic care purta adresa scrisă chiar de micul George. Scrisoarea a fost scrisă la maşină pe hârtie foarte fină şi poartă semnătura „The Egoist” (Egoistul). CE CER BANDIŢII Deşi părinţii nu au comunicat nici poliţiei nici presei textul integral al mesajului bandiţilor pentru a nu provoca mânia acestora, ziariştii au putut totuşi afla că scrisoarea începe cu următoarele cuvinte: „ Nu vrem să facem nimănui nici un rău” pentru a cere apoi ca cel mai târziu în termen de 5 zile să i se plătească o sumă de 200.000 dolari drept preţ de răscumpărare a copilului. Scrisoarea încheie cu ameninţarea că în cazul cânds’ar cere ajutorul poliţiei, copilul va fi măcelărit. îndată după primirea scrisoarei a fost arborat pe acoperişul castelului familiei Weyerhauser, situat pe o colină o imensă pânză albă care era vizibilă pe o întindere de mai multe mile. Acesta este semnul propus de bandiţi prin scrisoare, în cazul când familia s’ar hotăra să plătească suma pretinsă de răpitorii micului George. GOANA DUPĂ RĂPITORI Echipa specială a forţelor poliţieneşti federale, denumită „G.men” şi organizată a(Continuare în pag. II-a) Micul George Weyerhaeuser Citiţi în pag. B: Un guvern de largă uniune pentru apărarea francului francez (Continuuare în pag. II-a) De vorbă cu prinţul afişului — O artă murală veşnic nouă şi de efect Nu s'ar putea desprinde un prea mare număr de pagini asupra vieţii acelui „prinţ al afişului”, Capiello, care se bucură de o unanimă admiraţie în rândurile artiştilor parizieni. Existenţa acestui virtuos al caricaturei a curs potolită ca apele Senei, pe ale cărei ţărmuri copilul umil de altădată a fost pătruns de vibraţiile artei relevată cu diabolică perseverenţă dealungul vieţii lui de magică inspiraţie. In ultimul număr al revistei „Candide” Charles Kunstter publică acest interview cu maestrul semnelor grafice şi plastice. Pereţii atelierului sunt acoperiţi în întregime de planuri în care nu şti ce să admiri mai întâi: gradaţia liniilor sau echilibrarea subiectului. ■ Dansatoare în costume din „Omie şi una de nopţi”, viziuni inspirate dintr’o divină dragoste pentru afiş, eclipsând preocuparea tonurilor, a densităţii şi a compoziţiei. Sunt cartoanele cari vor întruni mâine o mare friză, destinate unui bar pe care Capiello urmează a-l decora. — M’am născut la Livornie, îmi spune el, şi dela vârsta de zece ani am început să desenez şi să pictez. Am venit la Paris în 1897. Am vrut să stau aci numai o singură lună şi am rămas pentru totdeauna. Aproape imediat după ce am sosit la Paris, m-am întâlnit întâmplător pe bulevard cu Puccini. Am asistat împreună la o reprezentaţie a „Boemei”, la Opera Comică. Eram nedespărţiţi. Cu prilejul sucesului operii sale, am făcut un desen, care a apărut în revista „Le Rire”. Arséne Alexandre, pe atunci director, m’a încurajat. A urmat apoi întreaga serie de caricaturi: Bejane, Sarah Bernhardt şi Yvette Guilbert... Şi Jeanne Granier... — Ați colaborat câţiva ani însă la „Le Journal”, „Gaulois”, „Figaro” şi alte ziare. — Până în 1904. — In anul în care v’aţi consacrat afişului. — Măturisesc că această artă murală m’a sedus. Nimic mai pasionant pentru mine, decât căutarea unei forme veşnic nouă, care să producă totdeauna un efect. Am vorbit apoi despre persoanele pe cari le-a cunoscut şi a căror caricatură a executat-o. Cei mai nemulţumiţi de săgeţile caricaturii, erau mai curând bărbaţii decât femeile. — Intr’o zi, îmi spune maestrul Cappierlo, Calmette, directorul lui „Figaro”, m’a rugat să modific un desen pe care i-1 dădusem ui aceeași dimineața.Desenul reprezenta pe Emmanuel Aréne și Capus, asistând la o re- petiție de la teatrul Renaissance. Cei doi scriitori nu erau tocmai flatați... — Dar Sarah Bernhardt, a cărei caricatură ai executat-o de atâtea ori? — A acceptat cu bună voință orice fel de desen până într-o zi... Era, pare-mi-se, prin 1900. Jules Mures mi-a propus să plec în turneu cu marea artistă în America. „Tu ai să ilustrezi articolele pentru „Figaro”. Sara11 ne-a invitat la dejun. Ne-a primit în marele ei salon din bulevardul Pererse, aranjat cu atâta graţie şi cu acel gust seducător care o caracteriza. — Foarte frumos ultimul d-tale desen, mi-a spus ea. Dar vezi... eu nu sunt atât de forte cum m-ai schiţat acolo. Spunându-mi toate acestea a luat aceiași atitudine din desenul meu. Nenorocirea a făcut ca în „Francesca da Rimini”, să-mi vie ideia s’o reprezint privind-o din spate cu braţul petrecut în jurul gâtului. Deşi n’am avut nici un fel de intenţie maliţioasă, Sarah a socotit desenul drept lipsit de respect şi nu mi-a iertat-o niciodată. In timpul dejunului, am admirat îndelung o mare compoziție așezată în sufragerie. Reprezenta doi ogari ridicând boturile lor către o masă încărcată cu fructe. Doamna Capiello mi-a povestit că unul din ogari îl primiseră în dar de la D’Anunzio.— Intr’o zi în care avusese loc o cursă de ogari la Saint- Cloud, D’Annuzio ne-a dăruit acest câine. „Narissa’ era frumos şi graţios ca un arabesc de agate... D’Annunzio iubea câinii cu o dragoste de mamă. Venea de multe ori prin surprindere în timpul mesei, să vadă cum îi merge Narissei. Dacă supa era bună, dacă era destul de caldă. Nu cumva să fie rece. Câte scrisori nu primeam în care ne făcea cele mai minuţioase recomandaţii cu privire la sănătatea Narissei. — Ştii că am câştigat, fără să mă gândesc, marele premiu al Parisului. Bineînţeles la cursele de cai. Sunt doi ani de atunci. Surpriza cea mare a fost că, a doua zi, am primit o cutie cu ciocolată însoţită de o bucată de carton pe care scria: „Adânc recunoscătoare!”. Dedesupt semnau cinci nume de femei. Am aflat mai târziu că era vorba de cinci tinere lucrătoare de la o oarecare casă de croitorie. Jucaseră pe „Cappiello”. Şi ,,Carpiello” câştigând cursa. teadu