Lupta, iunie 1937 (Anul 16, nr. 4683-4706)
1937-06-10 / nr. 4690
„<iJ. 16 No. 4690 CONST. MILLS Fost effractor politie Bo«. 1921 — Febr. 19*7 Director EMIL 8. PAGUBB Kedacţia şi adiţia: eveeresft, str. Const. Mifi» d (Sărindar) PAGINI TELEFOANE: Direcţia 343-08 ♦ Secretariatul 343-06 4 Administraţia 343-04 Iunie 1937 0 Ştiinţa £0* partea cea mai considerabilă a fericirii. SOFOCLE DE ZIUA EROILOR ■..... ' II. ' — Ce putem face pentru ei — Mâine e ziua celor ce n’au cerut să fie numiţi astfel. Cei ce au rămas pe urma lor, cu cele rămase pe urma lor, i-au numit pe ei „eroi“. Dânşii n’au avut... însă intenţia de a deveni eroi. Au făcut eroism fără s’o ştie: cea mai nobilă înfăptuire a datoriei şi a frumosului — acela care nu vine din doctrine, nici programe, ci răsare din subconştient, ca sfânta nevinovăţie. Au fost găsiţi cu arma în mână, apărând pământ românesc şi fraţi de-ai lor, robiţi de o mie de ani. Pentru cauza aceasta s’au rostogolit în şanţuri, au murit cu sutele de mii, cu impime scump pe buze, iar pe urma vieţilor lor tinere jertfite fără a se gândi la răsplată, a răsărit această Românie, mare, frumoasă şi mândră, pe care o vedem azi. Fireşte, îndărătul ei, România aceasta a avut un întreg trecut de drepturi izvorîte din tot atâtea datorii îndeplinite. Îndărătul ei România aceasta a avut veacuri de suferinţă cari, au zămislit aceste drepturi. Dar fără de toţi morţii aceia cari au căzut cu arma în mână pentru ţară şi neam, n’ar fi înviat o Românie ca cea fie azi. Se pare, deci, că morţii aceştia au făcut în adevăr ceva. Cei de după ei i-au botezat „eroi“ şi ziua de mâine a calendarului, lor le este închinată şi se presară flori pe mormintele lor. E tot ce putem face pentru ei? Ar fi cam puţin... Putem face mai mult şi mai bine. Vieţile lor şi le-au dat pentru ca din atâta sânge vărsat să se închiege pentru totdeauna o Românie a tuturor românilor şi ţinuturilor româneşti— România Mare, una şi indivizibilă. Ei au zămislit-o din jertfele datoriei implinite şi din harul simţului de frăţie. România Nouă de azi, nu e zămislită din ura împotriva cuiva, ci din dragostea frăţească a celor morţi pentru ai lor şi pentru pământul românesc. De aceea cheagul e atât de puternic la, temelia ei şi va pută dura pe vecie. Ce putem face noi spre a nu slăbi această temelie? Putem crede în puterea dragostei, a blândeţei şi a toleranţei, care uneşte şi nu în puterea urei, vrajbei şi zavistiei care dezbină. Nu de dezbinare, ci de unire are nevoe Românie Nouă, spre a-şi întări temeliile. Unirea noastră înlăuntru, unirea noastră în afară cu cei cu cari au împărţit moartea eroii zilei de mâine — iată ce putem durui şi închina celor ce au dăruit şi închinat vieţile lor României întregite. „LUPTA“ ŞEAUA Mult zgomot în jurul unei întrevederi între d-nii Goga și mareșalul Averescu, care „atirul sau... ar putea să aibă loc"!... Cum s'ar zice: se bate şeaua, ca să priceapă... d. Vardal COMPT PROPRIU La punctul 6 al postulatelor formulate de d. George Brătianu, se poate citi: „In arena politică, fiecare trebue să lupte pe compt propriu. Nici colaborare, nici fuziune. Reintegrarea partidului naţional-libel poate fi o dorinţă, dar nu trebue să devie o fantomă sau un miraj”. Aviz şi celor ce umblă după colaborări şi fuziuni! Aviz şi celor ce umblă după fantome şi miraje! * RIGOLO ^ in- Creionul actualităţii Paloşele „încing la luptă”, paloşele şi pornesc .. .Virgil Potârcă FAT FRUMOS (către...zmeu). — Ori din lupta să ne luptăm, ori din paloş să ne tăiem ! Albume Trebue să revin asupra declaraţiilor făcute la Craiova de d. Virgil Potârcă, în deosebi asupra pasajului in care d-sa ameninţă că va incepe să împartă albume cu blockhausurile tuturor celor cu „jambiere roase şi cari până mai eri trăiau de azi pe mâine din mila potentaţilor politici". Cunoşteam până acum tot felul de albume: albume de poezii, de mărci, de cărţi poştale ilustrate, albume botanice, albume cu fluturi, etc., etc. Foarte interesante şi acestea, evident, dar vă închipuiţi cât mai interesante ar fi nişte albume cu fotografii de blockhausuri. Nu clădirile în sine, nu stilul sau împărţeala lor ar fi partea atractivă, senzaţională, ci indicaţia: „Blockhaus cu 10 etaje. Proprietar d. X. Y., în 1931 proprietar absolut al unei pereche jambiere roase”. „Blockhaus cu 12 etaje, proprietar d. Z. Z. idem In 1929 proprietar jambiere roase”. In definitiv, spre a evita monotonia, d. Virgil Potârcă poate da şi alte indicaţii decât jambierele. De pildă, fundul rupt al pantalonilor, găurile respectabile ale tălpilor, căci nu toţi cei cari posedă azi blockhausuri de pe urma politicii, au purtat jambiere, dar cu siguranţă că foarte mulţi din ei au avut fundul pantalonilor sub aspect de strecurătoare. Ah, dacă politicienii noştri ar vrea să se combată nu cu expresii cari nu spun nimic şi cari sânt şi lipsite de bună cuviinţă, ca „trădător”, „vândut”, „comunist”, „ciocoi”, reacţionar” sau mai ştiu eu cum. Nişte albume, nişte mici albumaşe cu blocuşoarele lor, frumos fotografiate, ar fi mai elocvente decât toate discursurile şi invectivele! In loc să-şi dea cu ciomegile in cap, cari, de cele mai multe ori, nu produc decât cucue, să-şi dea cu albumele! Noi, opinia publică, am alcătui galeria şi pentru că ştim că mortul de la groapă nu se mai întoarce — adică Statul nu-şi mai vede gologanii ! — le-am cere posesorilor de blockhausuri... politice măcar să ne închirieze şi nouă mai eften, câte un mic apartament! Şi astfel aceste albume ar fi Cronicele şi Letopiseţii vremurilor de azi şi pe temeiul lor se va scrie intr’o zi Istoria adevărată a moravurilor politice din zilele noastre ! Nene Potârcă, ideea cu albumurile e genialăl Ţara o vrea Înfăptuită! DEŞCĂ „Lupta“ şi Restauraţia l lovitură decisivă Credem că nu abuzăm de bună-voinţa cetitorilor noştri şi nu ni se va imputa nici lipsă de modestie dacă şi cu ocazia acestei aniversări a Restauraţiei „Lupta” va reaminti care a fost atitudinea ei în tot timpul crizei dinastice şi ce represalii a suportat în timpul Regenţei. Mai întâi vom releva recordul obţinut de „Lupta” prin senzaţionalul reportaj ce l-a publicat primul nostru redactor, înaintea tuturor ziarelor şi cu 48 de ore înainte de convocarea consiliului de Coroană care a demis pe prinţul Carol din toate drepturile sale de moştenitor al Tronului. Ştirea aceasta ne-a comunicat-o, la Braşov d. Gurănescu, actualul ministru al ţării la Viena şi „Lupta”, apărând în ediţie specială, a stârnit în opinia publică o emoţie de nedescris. Ceea ce putem afirma, este că numai câteva personalităţi oficiale ştiau că se deschide o criză dinastică. Evenimentul ni s’a părut foarte grav fiindcă am văzut in demiterea prinţului Carol o zdruncinare a însuşi principiului monarhic. Apoi compunerea Regenţei, din persoane cu mare prestigiu, dar cari totuşi nu cunoşteau meseria cum ne-a spus atunci un înalt demnitar, constituirea Regenţei ni numai că n’a contribuit de loc la închiderea crizei dinastice, dar din contră a deşteptat teama ca nu cumva unii să profite de împrejurări şi să compromită principiul monarhic. Cum aveam atunci profuna credinţă — ca şi azi — că România nouă are absolută nevoe de consolidarea dinastiei, căci ar fi catastrofal, cunoscute fiind luptele interne, să avem o republică, am încercat să ducem o campanie susţinând mereu că criza dinastică nu s’a închis prin demiterea prinţului Carol pe care-l cere ţara. Sub regimul Regenţei, guvernul a confiscat mereu „Lupta”, dar ea a rămas statornică, în punctul ei de vedere, alimentând acţiunea pentru Restaurare. Când a sunat ceasul Restauraţiei, tot „Lupta” a avut norocul să fie prevenită, cu 24 ore înainte, de venirea în ţară prinţului Carol de către d. general Racoviţă, pe atunci deputat şi unul dintre acei cari se agita făţiş şi cu entuziasm pentru Restauraţie. Primul nostru redactor prezentându-se imediat la d-nii Maniu şi Vaida, ambii au rămas surprinşi de cele ce aflasem. Amintirea acestor fapte va fi totdeauna la locul ei la aniversarea Restauraţiei. L. T. A. D. CO LE MN Şeful guvernului olandez, a obţinut o mare majoritate în recentele alegeri parlamentare, reuşind să înfrângă mişcarea nazistă, care a primit, astfel, o lovitură decisivă. Şoferii de taximetre Este incontestabil că Serviciul circulaţiei de pe lângă Prefectura Poliţiei înregistrează constante progrese în privinţa organizării şi disciplinării traficului intens de pe străzile Capitalei, ceia ce este cu atât mai demn de apreciat cu cât Bucureştii au rămas una din puţinele metropole în al cărei centru sunt tolerate şi vechiculele cu tracţiune animală. Trebue însă să semnalăm un aspect ciudat şi cu totul inadmisibil al circulaţiei. Nu odată se întâmplă să te urci într’un taximetru, şi să indici şoferului câte o stradă frecventată din centrul Capitalei de care omul de la volan are aerul să nu mai fi auzit niciodată. Eri am spus unui şofeur să mă conducă în strada Sărindar. — „Pe unde vine asta, coane? — „La Cercul Militar ştii? — „Nu!”. — „Atunci ieşi în Calea Victoriei. — „Mă îndrumaţi d-stră, vă rog, că eri am venit de la Galaţi. Sunt pentru prima dată la Bucureşti”, îmi mărturisi omul cu sinceritate. Şi acesta nu e un caz izolat. Taximetrele luxoase cari nu se compară cu bodoroagele din alte capitale occidentale, sunt adeseori conduse de şofeuri improvizaţi, de abea veniţi la Bucureşti, meseriaşi destoinici poate, dar care nu cunosc oraşul. Cum se poate că Serviciul Circulaţiei nu se sesizează de această stare de fapt şi că un amănunt atât de important pentru calificarea personalului taximetrelor scapă controlului autorităţii competente. Dar pentru că ne ocupăm de şofeurii, de taximetre trebue să ne mai exprimăm o nedumerire. Acum câţiva ani se luaseră măsuri pentru a impune şofeurilor o ţinută exterioară corectă şi uniformă. S-a introdus un halat şi o şapcă sobră pe care şofeurii le-au purtat câteva luni. Măsura a căzut apoi în desuetudine iar azi domneşte cea mai complecta anarhie vestimentară între şoferii de taximetre, în contrast adeseori supărător cu eleganţa maşinilor pe care le conduc. Iată două amănunte pe care Serviciul Circulaţiei nu va întârzia desigur să le examineze cu aceiaş preocupare de civilizare şi perfecţionare a serviciilor publice de transport ale Capitalei. L. ARTEMIE Armata si politica în Rusia Sovietică De ce a fost retrogradat Tuchacevski.—Rolul comisarilor politici Frământările din ultima vreme din Rusia Sovietică, au fost comentate de presa întregii lumi. Fiecare ziar a dat însă versiuni felurite asupra celor întâmplate mai ales după isbucnirea numeroaselor procese ale trotzkiştilor, şi bineînţeles că fiecare versiune avea în ea elemente ce se contraziceau. Lipsa aceasta de informaţie precisă este lesne de înţeles, dacă ne gândim la forma de guvernământ din Rusia, unde presa nu poate publica decât ceea ce este îngăduit, de autorităţi. Corespondentul ziarului austriac „Neue Freie Presse”, inginerul Nikolaus Basseches, care locueşte de aproape un deceniu la Moscova şi care trece drept cel mai informat corespondent de presă care se află în capitala Sovietelor, publică în ultimul număr al ziarului mai sus menţionat, un interesant articol în legătură cu ultimele frământări din armata şi viaţa politică sovietică. Dăm mai jos pasagiile mai însemnate ale acestui articol. RETROGRADAREA LUI TUCHACEVSKI Asupra cauzelor şi consecinţelor retrogradării mareşalului Tuchacevschi nu se pot da prea multe preciziuni, deoarece evenimentul acesta de cea mai mare însemnătate, nu este în chip paradoxal prea mult comentat de presa sovietică. Din contră, se pare că se încearcă trecerea acestui lucru sub tăcere. Ceea ce face ca toate să pară cu atât mai curioase, este că oficial, măsura aceasta disciplinară nu este pusă în legătură cu comploturile trotzkiste. Deşi numele mareşalului a fost pomenit cu oarecare insistenţă în cursul procesului lui Zinoviev şi Kamenev, nu trebue să se uite, că imediat, a doua zi, procurorul a vestejit încercarea de a se implica în proces și pe Tuchacevschi. Certificatul acesta de bună purtare acordat spontan, ar fi fost cu totul nemotivat dacă bănuelile ar fi fost cât de cât îndrituite. Ceea ce ar trebui însă să nu se uite este că Tuchacevschi rămâne pentru actualii conducători ai treburilor publice ruseşti, fostul ofiţer al gardei imperiale şi descendentul unei vechii familii aristocratice, al cărei arbore genealogic ajunge până la conţii suverani de Flandra. Neîncrederea în Tuchacevschi este însă cu totul nemotivată. Fostul locotenent al gărzii imperiale a fost încă înainte de izbucnirea revoluţiei cunoscut cercurilor bolşevice. Poate ca ambiţia să-l fi mânat să facă strălucita carieră pe care a făcut-o. Insă susţinerea unor cercuri interesate, că numai acest lucru a fost elementul motor care l-a adus pe Tuchacevschi în tabăra bolşevică este prezumţioasă. Tuchacevschi este fără îndoială un element militar valoros. După cum a declarat însă prietenilor săi, nu voia nici pe departe să ajungă un „Napoleon” roşu, ci s-ar fi mulţumit oricând cu situaţia de ofiţer apreciat. Însăşi ascensiunea lui până la gradul de mareşal a fost o surpriză. Ceea ce a dus la căderea lui Tuchacevschi au fost alte cauze, care constau în configuraţia specială a raporturilor dintre armată şi politică în Rusia Sovietică. EDUCAŢIA POLITICA Când, s’a adus la cunoştinţa publică retrogradarea lui Tuchacevschi, motivarea a fost „lipsa de supraveghere a celor în subordine”. Se ştie că foarte mulţi dintre ofiţerii superiori aflaţi sub comanda lui Tuchacevschi au fost implicaţi direct sau indirect în procesul trotzkiştilor. Mareşalul a dispus imediat ce a aflat de (Continuare în pagina II-a) Citiţi in pagina 6-a Combinaţii fanteziste în vederea succesiunei Teatrul popular Spectacole de dramă şi muzică la poalele Aipilor Se vorbeşte mult azi despre teatrul popular, despre rolul pe care îl comportă creiarea lui în desvoltarea culturală a satelor. Înfiinţarea unor astfel de teatre nu e o sarcină tocmai atât de uşoară. S’au făcut încercări peste tot. In Franţa şi în alte ţări. Autori şi compozitori au fost mobilizaţi special. La urmă s-a constatat că toată această ofensivă a făcut mai mult rău decât bine. Şi-au pierdut încrederea în virtutea ei până şi cei cari erau convinşi de opera socială moralizatoare a spectacolului de artă. Singura ţară în care teatrul popular a dat rezultate mai mult decât satisfăcătoare, este Elveţia. Iată cum descrie d. Emilie Vuillemort în „Candide” spectacolele realizate în fiecare an la Mézières lângă Lausanne: Există în împrejurimile Lausanne-ului un frumos orăşel cu numele de Méziéres, unde în fiecare Sâmbătă şi Duminică din luna Iunie pot fi admirate aproape toate operele dramatice şi muzicale de seamă. Teatrul în care sunt reprezentate toate acestea, poartă numele lui Jorat şi se pare că el a izbutit să rezolve întreaga problemă a teatrului popular. In această materie, Elveţia ne poate da şi alte lecţii de seamă. In teatrul lui forat de exemplu, ca într’un fel de Arcadie modernă, se întâlnesc o serie de fete de autentică democraţie. Astfel, se pot vedea pe băncile de lemn, stând alături, ţărani şi moşieri, burghezi şi aristocraţi, miniştri şi lucrători. Toţi sunt egaliîn faţa emoţiunii estetice. Oficialii nu au nici un fel de distincţie, nici scaune aurite, nici loji drapate în catifea roşie cu franjuri de aur. Consilierii federali se aşează în mijlocul celor oblăduiţi de ei. La sfârşitul reprezentaţiei, şeful statului, d. Motta, preşedintele confederaţiei elveţiene, se instalează în mod cu totul familiar în faţa unei mese din pădurea care serveşte drept foyer al teatrului. Intr’o sticlă aşezată pe masă, scânteiază vinul alb elveţian. In cea mai perfectă și mai sinceră bonomie, impresiile spectatorilor se împletesc aci cu paharele savuroasei licoare. Pentru vizitatorii statelor protocolare, toate astea par la început ceva de neînchipuit. Muza lui Jorat și-a inaugurat altarul la Méziéres încă de acum 30 ani. Cinci ani mai târziu şi-a durat un adevărat templu, simplu citar solid, construit din lemn. In marele amvon în care ia loc orchestra, muzica are valoarea unui veritabil Stradivarius, iar vocile omeneşti se îmbină limpezi şi luminoase. Nu există decât o singură categorie de locuri: banchete aşezate în formă de amfiteatru, unde vizibilitatea e perfectă peste tot. Toate uşile dau în câmp. Ca şi cum spectacolul s’ar da cu asentimentul naturii, cu adeziunea păşunelor, cu complicitatea pădurii vecine ai căror arbori nu au decât să-şi întindă braţele uriaşe pentru, a îmbrăţişa teatrala arcă învăluită în verdeaţă. Cocoşul Alpilor îşi înfrăţeşte de multe ori glasul cu cel al actorilor. Acesta este adevăratul teatru al poporului. Izvorît spontan din sufletul şi inima unui sătuc, fără subvenţii ministeriale, fără directive politice, fără părtinire din partea unor literaţi sau alţii, fără prejudecăţi de castă. Casă comună a idealului pur, în care ţăranul nu e intimidat de poezie sau muzică, ci se simte la largul lui în faţa oricărei capodopere. In felul acesta, teatrul Jorat a putut să abordeze toate genurile dramatice. Rene Morax, creatorul şi poetul favorit al teatrului, nu s’a mulţumit să aducă pe scenă numai tragedii săteşti. Marii clasici şi-au avut aci un loc de cinste totdeauna. Din timp în timp, teatrul reprezintă şi câte o piesă cu temă folclorică. O sevă nouă pe care o aspiră prin toate rădăcinile adânc înfipte în pământul natal, o sevă pe care frumoasa provincie Varzia o pulsează cu real succes. Nu se poate evalua aportul pe care teatrul popular e în măsură să-l aducă pe această cale literaturii dramatice. Din acest punct de vedere, teatrul lui Jorat poate fi asemuit cu bogata arcă die lemn a lui Noe. Nu se ştie ce nou potop pregăteşte mânia cerească, pentru a face pe oameni să ispăşească crimele lor estetice. Desigur însă că patriarhul Jorat s’a supus unor misterioase instrucţiuni de sus, şi a închis în arca sa bine închegată tot ceea ce merită mântuit în teatrul nostru liric și dramatic. ”