Lupta, septembrie 1937 (Anul 16, nr. 4760-4785)

1937-09-01 / nr. 4760

ANUL 16 No. 4760 CONST. MILLS Fost dtrector politic Pec. 1921 — Febr. 19X7 Director EMIL B. PAGUJ2E Redacţia şi ad-ţiar liture{f],itr. Const. Mi!!« It Problema actuală a Conferinţei de la Sinaia I-----------------— . --------------­ Miniştrii de externe ai celor trei state ale Micei înţelegeri au ţinut ori două şedinţe, dar un comunicat nu e de aşteptat decât astăzi Marţi, când se vor încheia conversaţiunile în sâ­nul consiliului a cărui preşe­dinţie a preluat-o pentru anul ce vine ministrul nostru de externe, d. Victor Antonescu. Nu este obiceiul de a se a­nunţa chestiunile cari vor face obiectul conversaţiunilor în sânul consiliului Micei înţele­geri. Este însă dela sine înţe­­es, cum reiese din toate comu­nicatele precedentelor sesiuni ale consiliului, că de câte ori au prilejul de a se reuni, cei trei miniştri ai afacerilor străine ai statelor respective scep prin a trece în revistă principalele evenimente inter­naţionale, examinând situaţiu­­­nile create de ele şi în special repercusiunile asupra ţărilor lor şi a celor vecine cu noi. Mica înţelegere este o gru­pare internaţională regională a Europei centrale şi sud esti­ce, în strânsă legătură cu Al­ianţa balcanică şi cu tot ce se petrece în răsăritul Europei şi până în Extremul Orient. Ca atare nu-i permis a neglija luarea în consideraţie a nici unuia din evenimentele cari pot, direct sau indirect, avea ,un auriri asupra intereselor elor trei state cari o alcă­­tuesc. Evident însă că ceia ce face preocuparea directă şi imedia­­ă a Consiliului Micei înţele­geri sunt problemele regionale şi cele diplomatice de ordin aşa zis administrativ, privind funcţionarea reprezentanţelor lor diplomatice, mijloacele cele mai bune de a le asigura ac­ţiunea­ şi unitatea directivelor. Dorinţa Poloniei de pildă de a vedea înaintată la gradul de ambasadă reprezentanţa sa diplomatică la Bucureşti, e na­tural să fie adusă la cunoştin­ţa şi celorlalte aliate ale Ro­mâniei şi e posibil să fie obiec­tul unui schimb de vederi util. Cum am spus însă, preocu­parea capitală a conferinţei celor trei miniştri de externe e natural să fie de ordin regio­nal. Raporturile Micei înţelegeri cu vecinii ei imediaţi şi în spe­cial cu statele cari alcătuiau fosta monar­hie habsburgică sunt acelea cari domină poli­tica externă a României, Iu­goslaviei şi Cehoslovaciei. Nimic mai normal decât ca raporturile acestea să alcă­tuiască odată mai mult, o­­biectul unui examen adânci­t. Care este în Europa centrală şi sudestică problema actuală? Aceea a evoluţiei care se de­senează în politica din afară a Austriei, ca şi a Ungariei. Câtă vreme Italia n’a avut în mână alte şanse de a grăbi consolidarea jertfelor făcute în Abisinia, utilizarea statelor legate prin protocolul de la Ro­ma în jocul politic al d-lui Mussolini, era explicabil şi a­­ducea acestor state cel puţin folosul unei propagande. Cum a fost de pildă discursul de a­­nul trecut al Ducelui la Mila­no, în care revizionismul era excitantul pentru massele po­porului maghiar, atât de nece­sar actualului regim din Un­garia. Astăzi însă,, când problema Mediteranei şi a situaţiei în Spania permite d-lui Mussoli­ni un joc cu mai multe pers­pective de această parte, era de prevăzut că obiectivele sta­telor legate de protocolul de la Roma vor deveni mai puţin actuale pentru Italia, mai cu seamă că în acţiunea faţă de aceste state unitatea „axei Ro­­ma-Berlin” se menţine destul de stânjenită la Roma. Aşa se explică... întâmpla­rea că de astă dată, în recen­tul discurs de la Palermo, de pildă, d. Mussolini n’a mai găsit oportun de a vorbi des­pre „revizionism” în Europa centrală. La Viena şi Budapesta de­­cepţiunea a precedat chiar discursul de la Palermo. Cu­vântările din ultimul timp ale contelui Bethlen şi d-lui Ti­bor Eckhardt au oricum un alt sunet de clopot de­cât cele anterioare. Ar fi să nu se dea atenţiu­ne realităţilor, ignorându-se că atât în Austria cât şi în Ungaria s’a manifestat în ul­timul timp un simţ ceva mai puternic şi mai practic în a­­precierea posibilităţilor politi­ce. Nu numai că problema da­nubiană câştigă în importanţă cu cât înaintează timpul, dar o sumă de alte chestiuni pe care Austria şi Ungaria le cu­prind în formula „egalitate de drepturi” riscă a fi mereu în­târziată pe urma politicei cu­noscute sub numele de „revi­zionista”. E deci firesc ca raporturile statelor Micei înţelegeri cu statele legate de protocolul de­la Roma — după ce au fost atinse şi în convorbirea Tătă­­rescu-Hodza — să alcătuiască problema actuală pentru Con­siliul de la Sinaia al Micei In­ţelegeri atât sub unghiul eco­nomic cât şi sub cel politic. Nu poate fi însă vorba de vreo înţelegere separată cu Ungaria a statelor Micei Inţe­legeri, ci numai de o înţelegere a Micei înţelegeri în întregul ei cu Ungria. Comunicatul care se va da în cursul zilei de azi va arăta încă odată că precum în tre­cut Mica înţelegere a putut împiedeca politica negativă a demagogiei revizioniste osân­dind-o la sterilitate, tot astfel pe viitor Mica înţelegere va putea promova orice politică constructivă de refacere eco­nomică şi de bună convieţui­re politică între vecini, colabo­rând astfel cu toţi factorii a­­puseni de ordine şi pace. EMIL D. FAGURE FOCUL CU APĂ Aghiotantul d-lui Vaida, d-nul Costică Anghelescu voind să dez­mintă că ar fi vorba de o în­toarcere a d-lui Vaida la parti­dul naţional-ţărănesc, a strigat: — Niciodată focul nu se va împăca cu apa. Focul distruge. Apa — Şi stinge şi rodeşte! Să nu ne jucăm, deci, cu focul! STEGULEŢUL Japonezii susţin că dacă ve­deau steguleţul britanic dela au­tomobil, n’ar fi tras cu mitralie­ra în ambasadorul englez. Englezii răspund că cine nu deschide ochii deschide şi pun­ga şi gura... pentru a cere „scu­ze formale” — ceea ce nu în­seamnă scuze de formă! BON­ Experienţe făcute la o Uni­versitate americană ar fi dove­dit că boii nu sânt proşti, ci ti­mizi, iar vacile cu cât dau mai mult lapte cu atâta sânt mai deş­tepte. In politică experienţa aceasta a fost confirmată: boii nu sânt proşti, ci timizi, dar prostul e o­­braznic şi obraznicul mănâncă praznicul. Cât priveşte vacile — adică massele contribuabile — din contră, cu cât se lasă mai mult mulse cu atâta sânt mai proaste! PREA PUŢIN?... Şeful „corporatismului” a de­clarat eri la minele Şoricani: — „Oamenii noştri politici „sânt în general prea filosofi şi „prea puţin practici”. In general — o fi! In particular ocontrer! RIGOLO Creionul actualităţii Nu e pericol■ ■■ — înainte de soluţionarea crizei politice inter­ne, e vorba ca d. Goga să facă o scurtă călătorie în străinătate. — Poate să stea cât de mult, că pentru d-sa nu e nici­ im pericol* Ideologie şi practică Se cunoaşte vâlva (şi hazul) stâr­nite de campania deslănţuită cu tam-tamul de rigoare, în care sa spe­cializat regimul naţional-socialist german, împotriva aşa-zisei „arte degenerate”. Muzeele şi galeriile de artă din cuprinsul celui de al trei­lea Reich trebuesc „purificate” de prezenţa otrăvitoare a lucărilor cari — recunoscute celebre de esteţi ne­­totalizaţi — sânt găsite de rafinaţii regimului, impure şi otrăvitoare. E lesne de închipuit că parola lansată de Fuehrer a fost imediat adusă la îndeplinire de către devotaţii lui. In zelul lor, partizanii au crezut că-şi pot apropia publicul şi căpăta apro­barea lui, adunând într-o vastă ex­poziţie lucrările infamante şi, în a­­celaş timp, prezentându-i într o altă expoziţie câteva mostre ale artei aşa cum o înţelege regimul. Rezultatul a fost cu totul altul de­cât cel scontat de nazişti. In timp ce in sala cuprinzând modelele regimu­rilor, vizitatorii puteau fi număraţi pe degete, la expoziţia „artei dege­nerate” se făcea literalmente coa­dă. Dar nu asupra acestui aspect al ri­­diculei ofensive, estetice naziste vo­im să stăruim. S’a crezut că regimul va organiza iar o noapte sinistră, ca aceea de acum vreo patru ani când flăcările au mistuit munţi de cărţi, cuprin­zând cape d’opere ale literat­urei şi ştiinţei germane şi străine, cari a­­veau imensa vină de a nu fi prevă­zut care va fi „linia” în Germania în anul de graţie 1933. S-a crezut că şi din tablourile a­­cestea care nu sunt „în linie” se vor forma ruguri uriaşe şi că flăcările vor stârpi definitiv influenţa lor pri­mejdioasă. Dar nu. De data aceasta regimul e mai prevăzător — şi mai puţin or­todox. E foarte adevărat că muzeele şi expoziţiile au fost „purificate”. Dar dacă tablourile acestea sânt o­­ribile, detestabile pentru estetica naţional-socialistă şi constitue, sub aspectul moral, o calamitate, nu vă aşteptaţi ca regimul, în dorinţa să se lepede mai curând de ele, să le dea plocon unui muzeu din străinăta­te. Nu. Regimul se dovedeşte foarte practic. Dacă pentru Germania — şi-a spus meşterul Goebbels — ta­blourile nu trebuesc să aibă nici o valoare, în schimb ele au mari pre­­ţuitori peste graniţe. Prin urmare le vom ţine la dispo­ziţia amatorilor din străinătate. Bineînţeles n’au întârziat să se i­­vească numeroşi cumpărători. Dar lacei cari au crezut că vor putea cum­păra „de ocazie” cape d’operete pri­gonite de nazişti au încercat o crun­tă decepţie. D. dr. Goebbels ţine la preţ. Pretinde chiar mai mult decât s’ar fi putut obţine în condiţii nor­male. Isteţimea aceasta comercială şi su­pleţea deosebită de care dă dovadă d. dr. Goebbels mă îndeamnă să fac mari rezerve asupra origine­­lui arienei / ARAMIS Salariile funcţionarilor Asociaţiunile profesionlae ale funcţionarilor publici au înce­put să se agite. Prin memorii, adresate departamentului finan­ţelor, s’a făcut (mai era oare nevoe?) dovadă că actualele sa­larii nu mai corespund nevoilor vieţii. Articolele de prima necesitate se scumpesc pe zi ce trece. Nici legea pentru în­­frânarea speculei ilicite, nici măsurile luate de guvern, nu au putut opri în loc valul de scumpete care ne copleşeşte. In primul rând suferă clasa funcţionarilor publici peste care a trecut, în nenumărate rânduri, pacostea curbelor de sa­crificiu. Salariile funcţionarilor au fost calul de bătae a­­tunci când nu au fost găsite alte mijloace decât reducerile de lefuri, pentru echilibrarea finanţelor Statului. Era desigur mai comod să tai din cheltueli decât să-ţi frămânţi mintea să născoceşti noi isvoare de venituri. Funcţionarii au răbdat, pentru că nu au avut încotro. S a ajuns, astfel, la salarii cari nu reprezintă minimum de existenţă. Funcţionărimea — în special în marile centre s-a împărţit pe categorii: candidaţi la tuberculoză după o în­­delungată subalimentare; întreţinuţi ai familiilor respective dacă acestea au avut avere; şmecheri cari au ştiut să specu­leze atribuţiunile cari li se încredinţaseră şi delapidatori. Statul a pierdut enorm din aranjamentele dintre cetă­ţeni şi reprezentanţii fiscului, cari impuneau să se „mişte din urechi” periodic, la aşezarea impozitelor şi din furturi­le săvârşite, direct, din casieriile publice. Cu acele sume — aduse ş­i rămase în visteria publică — s’ar fi putut plăti salarii normale. Am fi putut avea, astfel, un corp de func­ţionari de elită, iar bugetul general ar fi însumat, la veni­turi, sume cu mult mai importante decât acele pe care le a­­dună astăzi, departamentul finanţelor de la contribuabili. Dar pare că salariaţii statului nu mai pot răbda. Nu se mai poate trăi cu salariile actuale. Căci şi articolele de pri­ma necesitate s’au scumpit şi chiriile au rămas tot ridicate. Vreţi un exemplu? In ţara lemnului, lemnele de loc se vând, vara, cu 9000 Iei vagonul. Se anunţă că preţul va spo­ri la iarnă. Deci funcţionarii — ce derâdere ! — sunt invi­taţi să se aprovizioneze din timp. De unde şi cu ce? Nu se în­treabă nimeni. Nu-şi pot duce, oamenii, traiul de azi pe mâi­ne. Şi sunt îndemnaţi la... spirit de prevedere. Nu s’au luat măsuri împotriva acelora cari nu au ştiut să organizeze ex­ploatarea imenselor masive păduroase proprietatea Statu­lui şi se lasă în voe frâul speculei să sburde pe spinarea ne­voiaşilor . Avem — şi cu noi toţi funcţionarii — o nădejde. Actualul ministru de finanţe, D. Mircea Cancicov, cunoaşte toate da­­tele promblemei şi a promis că va găsi soluţia. Şi soluţia este, astăzi, mai uşoară pentru că încasările au întrecut gospodă­­reştele d-sale prevederi bugetare. D. Mircea Cancicov a a­­nunţat că va lua măsuri de îndreptare. Le aşteptăm, cu încredere sperând că ele nu vor veni prea târziu. L. T. A. Mica înţelegere şi Imperiul italian O gazetă din Belgrad a publicat ştirea transmisă de corespondentul ei din Bucureşti, cum că România ar avea intenţia să ia, cu prilejul Con­siliului de la Sinaia, o iniţiativă in chestia recunoaşterei Imperiului ita­lian de către cele trei state. Controlată, această ştire a fost constatată ca inexactă. Era de prisos orice controlare. Era imposibilă inainte chiar de a fi con­trolată. Cum era să se bage „Picola Intes­se” in chestii de astea imperiale? „Picola Intessa” e mică, dar în­ţelegătoare. D’aia nu-şi întinde ini­ţiativele... în Africa, ca nu cumva Scipionii africani să se intindă la caşcaval între Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Imperiul italian priveşte Liga Na­ţiunilor şi, nu mai departe acum câ­teva zile, Ducele a spus la Palermo că nu cere ca Liga Naţiunilor să-i re­cunoască Imperiul — mai cu seamă că ştia că Pactul Ligei o opreşte de la asemenea recunoaştere. Aşa că Ducele s’ar mulţumi şi cu recunoaşterea separată a puterilor. Când eşti însă Imperiu, totul în­cepe dela mărire la mărire. Să Înceapă, deci, Imperiul brita­nic, de pildă, şi apoi alte măriri. „Picola Intessa” e modestă când e vorba de Imperii. Rămâne mai la urmă! PRO­DESCA G. Miercuri 1 Septembrie 1937 „Cavalerul dreptei" işi schimbă atitudinea Opinia publică poloneză a crezut până mai zilele trecute că gruparea colonelului Koc reprezintă o ideologie fascistă şi că încearcă să înfăptuiască planuri totalitare. Credinţa aceasta a fost zdruncinată însă acum când s’a aflat că colonelul Koc nu mai vrea să fie un „cavaler al dreptei” şi că ar dori o înţelegere cu partidele opoziţioniste de stânga. Trecerea atât de rapidă d­eia o extremă la alta, poate fi fatală viitorului politic al colonelului Koc. COLONELUL KOC insula Capri nu e insula? |___________­ ___________ Câte ceva despre viaţă, obiceiuri şi curiozităţi Desigur că există puţine colţuri de lume atât de celebre ca insula Capri. Din cele mai vechi timpuri, din negura antichităţii romane şi până astăzi, insula Capri şi-a păstrat renumele de a fi unul din cele mai frumoase ţinu­­turi care există. Sute de cărţi au fost scrise despre această insulă. Alte sute de volume li­terare cuprind în acţiunea lor cel puţin câteva pagini în care este descrisă natura minunată a acestei insule aflată în dreptul Neapolului. Capri este astăzi la modă, sau mai corect, mai este şi astăzi la modă. Din toate col­ţurile lumii, din îndepărtata Americă, din Indii şi nu mai vorbim că şi din bătrâna Eu­ropă, vin an de an zeci de mii de călători cari ţin să păşească prin locurile unde şi-a plim­bat cu secole în urma mizan­tropia împăratului roman Ti­­beriu. Intr’un ziar din străinătate a apărut Duminica trecută un articol cu un titlu surprinză­tor: Capri nu este o insulă. Scriitorul acelor rânduri avea, desigur, dreptate. Capri a înce­tat să mai fie o insulă, o sim­plă noţiune geografică. A de­venit mult mai mult: o noţiu­ne de sine stătătoare. Capri este Capri şi nimic mai mult. O INSULĂ ITALIANĂ FĂRĂ ITALIENI Insula Capri face parte din regatul Italiei. Lucrul acesta este ştiut de oricare copil. Cu toate acestea, primul lucru ca­re iubeşte pe turistul străin, este lipsa italienilor. Trebue să ne explicăm: localnicii din Capri nu au fost siliţi de ni­meni să se exileze şi nici de bunăvoie nu şi-au părăsit că­­minurile. Au rămas acolo un­de s’au născut şi nici nu se gândesc sa-şi caute un alt a­­dăpost. Dar năvala turiştilor este a­­tât de mare, încât bieţii ca­­prieni se pierd în mulţime, de parcă ei ar fi vizitatorii, iar­ toată acea mulţime pestriţă, băştinaşii. Faptul însă ca adevăraţii lo­calnici nu ridică nicio obiecţie faţă de această expropriere, se explică prin aceea, că turi­ştii aduc averi însemnate, pe cari le lasă în mâinile lor. Nu există locuitor sărac în Capri. Fiecare are cel puţin o cămă­ruţă pe care o închiriază pen­tru preţuri destul de pipărate mai ales americanilor şi en­glezilor, cari au luat, parcă, in­sula în stăpânire. Magazinele lor, având numai mărfuri ef line vândute scump, suunt tot­deauna pline. In Capri, turi­stul­­ cumpără orice prostie drept lucru de preţ şi cu toate că ştie că este înşelat, nici nu-i trece prin minte să se supere, căci cu el se petrece un feno­(Continuarea în pag. II-a) Citiţi in pagina 8-a: Italia şi Ungaria fac un demers la Sinaia ? (Continuare în pag. II-»1» Casa de Savoia în mare onoare Vaticanul a beatificat două principese De un an de zile, casa de Sa­voia e în mare onoare. Nu atât războiul abisinian la care au luat parte doi prinţi, cât mai ales naşterea unui viitor mo­ştenitor al tronului i-a ampli­ficat la infinit popularitatea în peninsulă. Italienii sunt mândri că în timp de şase luni, regele Victor Emanuel a fost de trei ori tată mare. Mai cu seamă naşterea prinţului Humbert asigurând viitorul regalităţii italiene a fost pri­mită cu o adevărată explozie de entuziasm. Ca şi când prosperitatea familială nu ar fi fost suficien­tă, onorurile religioase au su­bliniat rând pe rând locul pri­vilegiat pe care îl ocupă Casa de Savoia în binecuvântarea Vaticanului. Astfel, în cursul acestei veri a fost remis regi­nei Elena cu maximum de so­lemnitate trandafirul de aur. A urmat apoi botezul impre­sionant al prinţului de Nea­­pole în Cappela paolina. In afară însă de sărbători­­rea celor în viaţă, biserica a consacrat şi morţilor aceiaşi onoare. Două principese ale Casei de Savoia trecute în lu­mea celor drepţi sunt pe punc­tul de a fi sanctificate. Una este principesa Clotilda, fiica regelui Victor Emanuel II, a cărei proces de beatificare este în curs. Foarte pioasă, înscri­să încă din tinereţe în ordinul dominicanilor terţiari, ferme­cătoarea Clotilda a fost ruga­tă să se căsătorească cu prin­ţul Napoleon, vărul lui Napo­leon al III-lea, care trecea drept ateu şi un adept al mo­ravurilor uşoare. Din asculta­re şi supunere filială, Clotil­da deşi îi repugna această că­sătorie, a consimţit ştiind că mariajul ei ratifica sprijinul promis de Franţa Piemontu­lui împotriva Austriei. Prin sacrificarea vocaţiei sale reli­gioase, eroina din Risorgi­mento a izbutit graţie bunătă­ţii, demnităţii şi farmecului ei, să cucerească stima soţului u­­şuratec care a ajuns la un mo­ment dat să o venereze. Când asupra Franţei s-au abătut e­­venimentele grave din 1871, el a sfătuit-o să se refugieze la tatăl său. — „O Savoia nu fuge în cli­pele de pericol”, a protestat Clotilda. A fost singura din întreaga Curte care s’a ridicat în faţa Comunei şi pe care po­porul revoltat n’a insultat-o. Retrasă mai târziu în Italia, ea şi-a sfârşit zilele în mănă­stirea din Moncalieri, închi­­nându-şi tot restul vieţii ope­relor caritabile. Drama pro­fundă care s-a petrecut în su­fletul ei a început însă abia aci. Lupta pe care tatăl său o du­cea împotriva Romei papale şi care trebuia să ridice dinastia pe tron, îi sfâşia inima. Ştia totuşi că ocuparea capitalei e­­ra unicul mijloc de consacrare a unităţii italiene. Principesa a suferit cumplit de pe urma acestui conflict între devota­mentul către papalitate şi dra­gostea filială, între credinţă şi patriotism. Or, iată că azi biserica o iartă, beatificând pe fiica regelui excomunicat. Cât priveşte cealaltă prin­cipesă de Savoia, regina Maria Cristina de Neapole, sanctifi­carea ei a fost proclamată printr’un decret pontifical. Niciodată Casa de Savoia na cunoscut atâtea onoruri, niciodată familia regală n’a fost atât de aplaudată din Pie­

Next