Lupta, septembrie 1937 (Anul 16, nr. 4760-4785)
1937-09-01 / nr. 4760
ANUL 16 No. 4760 CONST. MILLS Fost dtrector politic Pec. 1921 — Febr. 19X7 Director EMIL B. PAGUJ2E Redacţia şi ad-ţiar liture{f],itr. Const. Mi!!« It Problema actuală a Conferinţei de la Sinaia I-----------------— . -------------- Miniştrii de externe ai celor trei state ale Micei înţelegeri au ţinut ori două şedinţe, dar un comunicat nu e de aşteptat decât astăzi Marţi, când se vor încheia conversaţiunile în sânul consiliului a cărui preşedinţie a preluat-o pentru anul ce vine ministrul nostru de externe, d. Victor Antonescu. Nu este obiceiul de a se anunţa chestiunile cari vor face obiectul conversaţiunilor în sânul consiliului Micei înţelegeri. Este însă dela sine înţees, cum reiese din toate comunicatele precedentelor sesiuni ale consiliului, că de câte ori au prilejul de a se reuni, cei trei miniştri ai afacerilor străine ai statelor respective scep prin a trece în revistă principalele evenimente internaţionale, examinând situaţiunile create de ele şi în special repercusiunile asupra ţărilor lor şi a celor vecine cu noi. Mica înţelegere este o grupare internaţională regională a Europei centrale şi sud estice, în strânsă legătură cu Alianţa balcanică şi cu tot ce se petrece în răsăritul Europei şi până în Extremul Orient. Ca atare nu-i permis a neglija luarea în consideraţie a nici unuia din evenimentele cari pot, direct sau indirect, avea ,un auriri asupra intereselor elor trei state cari o alcătuesc. Evident însă că ceia ce face preocuparea directă şi imediaă a Consiliului Micei înţelegeri sunt problemele regionale şi cele diplomatice de ordin aşa zis administrativ, privind funcţionarea reprezentanţelor lor diplomatice, mijloacele cele mai bune de a le asigura acţiunea şi unitatea directivelor. Dorinţa Poloniei de pildă de a vedea înaintată la gradul de ambasadă reprezentanţa sa diplomatică la Bucureşti, e natural să fie adusă la cunoştinţa şi celorlalte aliate ale României şi e posibil să fie obiectul unui schimb de vederi util. Cum am spus însă, preocuparea capitală a conferinţei celor trei miniştri de externe e natural să fie de ordin regional. Raporturile Micei înţelegeri cu vecinii ei imediaţi şi în special cu statele cari alcătuiau fosta monarhie habsburgică sunt acelea cari domină politica externă a României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Nimic mai normal decât ca raporturile acestea să alcătuiască odată mai mult, obiectul unui examen adâncit. Care este în Europa centrală şi sudestică problema actuală? Aceea a evoluţiei care se desenează în politica din afară a Austriei, ca şi a Ungariei. Câtă vreme Italia n’a avut în mână alte şanse de a grăbi consolidarea jertfelor făcute în Abisinia, utilizarea statelor legate prin protocolul de la Roma în jocul politic al d-lui Mussolini, era explicabil şi aducea acestor state cel puţin folosul unei propagande. Cum a fost de pildă discursul de anul trecut al Ducelui la Milano, în care revizionismul era excitantul pentru massele poporului maghiar, atât de necesar actualului regim din Ungaria. Astăzi însă,, când problema Mediteranei şi a situaţiei în Spania permite d-lui Mussolini un joc cu mai multe perspective de această parte, era de prevăzut că obiectivele statelor legate de protocolul de la Roma vor deveni mai puţin actuale pentru Italia, mai cu seamă că în acţiunea faţă de aceste state unitatea „axei Roma-Berlin” se menţine destul de stânjenită la Roma. Aşa se explică... întâmplarea că de astă dată, în recentul discurs de la Palermo, de pildă, d. Mussolini n’a mai găsit oportun de a vorbi despre „revizionism” în Europa centrală. La Viena şi Budapesta decepţiunea a precedat chiar discursul de la Palermo. Cuvântările din ultimul timp ale contelui Bethlen şi d-lui Tibor Eckhardt au oricum un alt sunet de clopot decât cele anterioare. Ar fi să nu se dea atenţiune realităţilor, ignorându-se că atât în Austria cât şi în Ungaria s’a manifestat în ultimul timp un simţ ceva mai puternic şi mai practic în aprecierea posibilităţilor politice. Nu numai că problema danubiană câştigă în importanţă cu cât înaintează timpul, dar o sumă de alte chestiuni pe care Austria şi Ungaria le cuprind în formula „egalitate de drepturi” riscă a fi mereu întârziată pe urma politicei cunoscute sub numele de „revizionista”. E deci firesc ca raporturile statelor Micei înţelegeri cu statele legate de protocolul dela Roma — după ce au fost atinse şi în convorbirea Tătărescu-Hodza — să alcătuiască problema actuală pentru Consiliul de la Sinaia al Micei Inţelegeri atât sub unghiul economic cât şi sub cel politic. Nu poate fi însă vorba de vreo înţelegere separată cu Ungaria a statelor Micei Inţelegeri, ci numai de o înţelegere a Micei înţelegeri în întregul ei cu Ungria. Comunicatul care se va da în cursul zilei de azi va arăta încă odată că precum în trecut Mica înţelegere a putut împiedeca politica negativă a demagogiei revizioniste osândind-o la sterilitate, tot astfel pe viitor Mica înţelegere va putea promova orice politică constructivă de refacere economică şi de bună convieţuire politică între vecini, colaborând astfel cu toţi factorii apuseni de ordine şi pace. EMIL D. FAGURE FOCUL CU APĂ Aghiotantul d-lui Vaida, d-nul Costică Anghelescu voind să dezmintă că ar fi vorba de o întoarcere a d-lui Vaida la partidul naţional-ţărănesc, a strigat: — Niciodată focul nu se va împăca cu apa. Focul distruge. Apa — Şi stinge şi rodeşte! Să nu ne jucăm, deci, cu focul! STEGULEŢUL Japonezii susţin că dacă vedeau steguleţul britanic dela automobil, n’ar fi tras cu mitraliera în ambasadorul englez. Englezii răspund că cine nu deschide ochii deschide şi punga şi gura... pentru a cere „scuze formale” — ceea ce nu înseamnă scuze de formă! BON Experienţe făcute la o Universitate americană ar fi dovedit că boii nu sânt proşti, ci timizi, iar vacile cu cât dau mai mult lapte cu atâta sânt mai deştepte. In politică experienţa aceasta a fost confirmată: boii nu sânt proşti, ci timizi, dar prostul e obraznic şi obraznicul mănâncă praznicul. Cât priveşte vacile — adică massele contribuabile — din contră, cu cât se lasă mai mult mulse cu atâta sânt mai proaste! PREA PUŢIN?... Şeful „corporatismului” a declarat eri la minele Şoricani: — „Oamenii noştri politici „sânt în general prea filosofi şi „prea puţin practici”. In general — o fi! In particular ocontrer! RIGOLO Creionul actualităţii Nu e pericol■ ■■ — înainte de soluţionarea crizei politice interne, e vorba ca d. Goga să facă o scurtă călătorie în străinătate. — Poate să stea cât de mult, că pentru d-sa nu e nici im pericol* Ideologie şi practică Se cunoaşte vâlva (şi hazul) stârnite de campania deslănţuită cu tam-tamul de rigoare, în care sa specializat regimul naţional-socialist german, împotriva aşa-zisei „arte degenerate”. Muzeele şi galeriile de artă din cuprinsul celui de al treilea Reich trebuesc „purificate” de prezenţa otrăvitoare a lucărilor cari — recunoscute celebre de esteţi netotalizaţi — sânt găsite de rafinaţii regimului, impure şi otrăvitoare. E lesne de închipuit că parola lansată de Fuehrer a fost imediat adusă la îndeplinire de către devotaţii lui. In zelul lor, partizanii au crezut că-şi pot apropia publicul şi căpăta aprobarea lui, adunând într-o vastă expoziţie lucrările infamante şi, în acelaş timp, prezentându-i într o altă expoziţie câteva mostre ale artei aşa cum o înţelege regimul. Rezultatul a fost cu totul altul decât cel scontat de nazişti. In timp ce in sala cuprinzând modelele regimurilor, vizitatorii puteau fi număraţi pe degete, la expoziţia „artei degenerate” se făcea literalmente coadă. Dar nu asupra acestui aspect al ridiculei ofensive, estetice naziste voim să stăruim. S’a crezut că regimul va organiza iar o noapte sinistră, ca aceea de acum vreo patru ani când flăcările au mistuit munţi de cărţi, cuprinzând cape d’opere ale literaturei şi ştiinţei germane şi străine, cari aveau imensa vină de a nu fi prevăzut care va fi „linia” în Germania în anul de graţie 1933. S-a crezut că şi din tablourile acestea care nu sunt „în linie” se vor forma ruguri uriaşe şi că flăcările vor stârpi definitiv influenţa lor primejdioasă. Dar nu. De data aceasta regimul e mai prevăzător — şi mai puţin ortodox. E foarte adevărat că muzeele şi expoziţiile au fost „purificate”. Dar dacă tablourile acestea sânt oribile, detestabile pentru estetica naţional-socialistă şi constitue, sub aspectul moral, o calamitate, nu vă aşteptaţi ca regimul, în dorinţa să se lepede mai curând de ele, să le dea plocon unui muzeu din străinătate. Nu. Regimul se dovedeşte foarte practic. Dacă pentru Germania — şi-a spus meşterul Goebbels — tablourile nu trebuesc să aibă nici o valoare, în schimb ele au mari preţuitori peste graniţe. Prin urmare le vom ţine la dispoziţia amatorilor din străinătate. Bineînţeles n’au întârziat să se ivească numeroşi cumpărători. Dar lacei cari au crezut că vor putea cumpăra „de ocazie” cape d’operete prigonite de nazişti au încercat o cruntă decepţie. D. dr. Goebbels ţine la preţ. Pretinde chiar mai mult decât s’ar fi putut obţine în condiţii normale. Isteţimea aceasta comercială şi supleţea deosebită de care dă dovadă d. dr. Goebbels mă îndeamnă să fac mari rezerve asupra originelui arienei / ARAMIS Salariile funcţionarilor Asociaţiunile profesionlae ale funcţionarilor publici au început să se agite. Prin memorii, adresate departamentului finanţelor, s’a făcut (mai era oare nevoe?) dovadă că actualele salarii nu mai corespund nevoilor vieţii. Articolele de prima necesitate se scumpesc pe zi ce trece. Nici legea pentru înfrânarea speculei ilicite, nici măsurile luate de guvern, nu au putut opri în loc valul de scumpete care ne copleşeşte. In primul rând suferă clasa funcţionarilor publici peste care a trecut, în nenumărate rânduri, pacostea curbelor de sacrificiu. Salariile funcţionarilor au fost calul de bătae atunci când nu au fost găsite alte mijloace decât reducerile de lefuri, pentru echilibrarea finanţelor Statului. Era desigur mai comod să tai din cheltueli decât să-ţi frămânţi mintea să născoceşti noi isvoare de venituri. Funcţionarii au răbdat, pentru că nu au avut încotro. S a ajuns, astfel, la salarii cari nu reprezintă minimum de existenţă. Funcţionărimea — în special în marile centre s-a împărţit pe categorii: candidaţi la tuberculoză după o îndelungată subalimentare; întreţinuţi ai familiilor respective dacă acestea au avut avere; şmecheri cari au ştiut să speculeze atribuţiunile cari li se încredinţaseră şi delapidatori. Statul a pierdut enorm din aranjamentele dintre cetăţeni şi reprezentanţii fiscului, cari impuneau să se „mişte din urechi” periodic, la aşezarea impozitelor şi din furturile săvârşite, direct, din casieriile publice. Cu acele sume — aduse şi rămase în visteria publică — s’ar fi putut plăti salarii normale. Am fi putut avea, astfel, un corp de funcţionari de elită, iar bugetul general ar fi însumat, la venituri, sume cu mult mai importante decât acele pe care le adună astăzi, departamentul finanţelor de la contribuabili. Dar pare că salariaţii statului nu mai pot răbda. Nu se mai poate trăi cu salariile actuale. Căci şi articolele de prima necesitate s’au scumpit şi chiriile au rămas tot ridicate. Vreţi un exemplu? In ţara lemnului, lemnele de loc se vând, vara, cu 9000 Iei vagonul. Se anunţă că preţul va spori la iarnă. Deci funcţionarii — ce derâdere ! — sunt invitaţi să se aprovizioneze din timp. De unde şi cu ce? Nu se întreabă nimeni. Nu-şi pot duce, oamenii, traiul de azi pe mâine. Şi sunt îndemnaţi la... spirit de prevedere. Nu s’au luat măsuri împotriva acelora cari nu au ştiut să organizeze exploatarea imenselor masive păduroase proprietatea Statului şi se lasă în voe frâul speculei să sburde pe spinarea nevoiaşilor . Avem — şi cu noi toţi funcţionarii — o nădejde. Actualul ministru de finanţe, D. Mircea Cancicov, cunoaşte toate datele promblemei şi a promis că va găsi soluţia. Şi soluţia este, astăzi, mai uşoară pentru că încasările au întrecut gospodăreştele d-sale prevederi bugetare. D. Mircea Cancicov a anunţat că va lua măsuri de îndreptare. Le aşteptăm, cu încredere sperând că ele nu vor veni prea târziu. L. T. A. Mica înţelegere şi Imperiul italian O gazetă din Belgrad a publicat ştirea transmisă de corespondentul ei din Bucureşti, cum că România ar avea intenţia să ia, cu prilejul Consiliului de la Sinaia, o iniţiativă in chestia recunoaşterei Imperiului italian de către cele trei state. Controlată, această ştire a fost constatată ca inexactă. Era de prisos orice controlare. Era imposibilă inainte chiar de a fi controlată. Cum era să se bage „Picola Intesse” in chestii de astea imperiale? „Picola Intessa” e mică, dar înţelegătoare. D’aia nu-şi întinde iniţiativele... în Africa, ca nu cumva Scipionii africani să se intindă la caşcaval între Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Imperiul italian priveşte Liga Naţiunilor şi, nu mai departe acum câteva zile, Ducele a spus la Palermo că nu cere ca Liga Naţiunilor să-i recunoască Imperiul — mai cu seamă că ştia că Pactul Ligei o opreşte de la asemenea recunoaştere. Aşa că Ducele s’ar mulţumi şi cu recunoaşterea separată a puterilor. Când eşti însă Imperiu, totul începe dela mărire la mărire. Să Înceapă, deci, Imperiul britanic, de pildă, şi apoi alte măriri. „Picola Intessa” e modestă când e vorba de Imperii. Rămâne mai la urmă! PRODESCA G. Miercuri 1 Septembrie 1937 „Cavalerul dreptei" işi schimbă atitudinea Opinia publică poloneză a crezut până mai zilele trecute că gruparea colonelului Koc reprezintă o ideologie fascistă şi că încearcă să înfăptuiască planuri totalitare. Credinţa aceasta a fost zdruncinată însă acum când s’a aflat că colonelul Koc nu mai vrea să fie un „cavaler al dreptei” şi că ar dori o înţelegere cu partidele opoziţioniste de stânga. Trecerea atât de rapidă deia o extremă la alta, poate fi fatală viitorului politic al colonelului Koc. COLONELUL KOC insula Capri nu e insula? |___________ ___________ Câte ceva despre viaţă, obiceiuri şi curiozităţi Desigur că există puţine colţuri de lume atât de celebre ca insula Capri. Din cele mai vechi timpuri, din negura antichităţii romane şi până astăzi, insula Capri şi-a păstrat renumele de a fi unul din cele mai frumoase ţinuturi care există. Sute de cărţi au fost scrise despre această insulă. Alte sute de volume literare cuprind în acţiunea lor cel puţin câteva pagini în care este descrisă natura minunată a acestei insule aflată în dreptul Neapolului. Capri este astăzi la modă, sau mai corect, mai este şi astăzi la modă. Din toate colţurile lumii, din îndepărtata Americă, din Indii şi nu mai vorbim că şi din bătrâna Europă, vin an de an zeci de mii de călători cari ţin să păşească prin locurile unde şi-a plimbat cu secole în urma mizantropia împăratului roman Tiberiu. Intr’un ziar din străinătate a apărut Duminica trecută un articol cu un titlu surprinzător: Capri nu este o insulă. Scriitorul acelor rânduri avea, desigur, dreptate. Capri a încetat să mai fie o insulă, o simplă noţiune geografică. A devenit mult mai mult: o noţiune de sine stătătoare. Capri este Capri şi nimic mai mult. O INSULĂ ITALIANĂ FĂRĂ ITALIENI Insula Capri face parte din regatul Italiei. Lucrul acesta este ştiut de oricare copil. Cu toate acestea, primul lucru care iubeşte pe turistul străin, este lipsa italienilor. Trebue să ne explicăm: localnicii din Capri nu au fost siliţi de nimeni să se exileze şi nici de bunăvoie nu şi-au părăsit căminurile. Au rămas acolo unde s’au născut şi nici nu se gândesc sa-şi caute un alt adăpost. Dar năvala turiştilor este atât de mare, încât bieţii caprieni se pierd în mulţime, de parcă ei ar fi vizitatorii, iar toată acea mulţime pestriţă, băştinaşii. Faptul însă ca adevăraţii localnici nu ridică nicio obiecţie faţă de această expropriere, se explică prin aceea, că turiştii aduc averi însemnate, pe cari le lasă în mâinile lor. Nu există locuitor sărac în Capri. Fiecare are cel puţin o cămăruţă pe care o închiriază pentru preţuri destul de pipărate mai ales americanilor şi englezilor, cari au luat, parcă, insula în stăpânire. Magazinele lor, având numai mărfuri ef line vândute scump, suunt totdeauna pline. In Capri, turistul cumpără orice prostie drept lucru de preţ şi cu toate că ştie că este înşelat, nici nu-i trece prin minte să se supere, căci cu el se petrece un feno(Continuarea în pag. II-a) Citiţi in pagina 8-a: Italia şi Ungaria fac un demers la Sinaia ? (Continuare în pag. II-»1» Casa de Savoia în mare onoare Vaticanul a beatificat două principese De un an de zile, casa de Savoia e în mare onoare. Nu atât războiul abisinian la care au luat parte doi prinţi, cât mai ales naşterea unui viitor moştenitor al tronului i-a amplificat la infinit popularitatea în peninsulă. Italienii sunt mândri că în timp de şase luni, regele Victor Emanuel a fost de trei ori tată mare. Mai cu seamă naşterea prinţului Humbert asigurând viitorul regalităţii italiene a fost primită cu o adevărată explozie de entuziasm. Ca şi când prosperitatea familială nu ar fi fost suficientă, onorurile religioase au subliniat rând pe rând locul privilegiat pe care îl ocupă Casa de Savoia în binecuvântarea Vaticanului. Astfel, în cursul acestei veri a fost remis reginei Elena cu maximum de solemnitate trandafirul de aur. A urmat apoi botezul impresionant al prinţului de Neapole în Cappela paolina. In afară însă de sărbătorirea celor în viaţă, biserica a consacrat şi morţilor aceiaşi onoare. Două principese ale Casei de Savoia trecute în lumea celor drepţi sunt pe punctul de a fi sanctificate. Una este principesa Clotilda, fiica regelui Victor Emanuel II, a cărei proces de beatificare este în curs. Foarte pioasă, înscrisă încă din tinereţe în ordinul dominicanilor terţiari, fermecătoarea Clotilda a fost rugată să se căsătorească cu prinţul Napoleon, vărul lui Napoleon al III-lea, care trecea drept ateu şi un adept al moravurilor uşoare. Din ascultare şi supunere filială, Clotilda deşi îi repugna această căsătorie, a consimţit ştiind că mariajul ei ratifica sprijinul promis de Franţa Piemontului împotriva Austriei. Prin sacrificarea vocaţiei sale religioase, eroina din Risorgimento a izbutit graţie bunătăţii, demnităţii şi farmecului ei, să cucerească stima soţului uşuratec care a ajuns la un moment dat să o venereze. Când asupra Franţei s-au abătut evenimentele grave din 1871, el a sfătuit-o să se refugieze la tatăl său. — „O Savoia nu fuge în clipele de pericol”, a protestat Clotilda. A fost singura din întreaga Curte care s’a ridicat în faţa Comunei şi pe care poporul revoltat n’a insultat-o. Retrasă mai târziu în Italia, ea şi-a sfârşit zilele în mănăstirea din Moncalieri, închinându-şi tot restul vieţii operelor caritabile. Drama profundă care s-a petrecut în sufletul ei a început însă abia aci. Lupta pe care tatăl său o ducea împotriva Romei papale şi care trebuia să ridice dinastia pe tron, îi sfâşia inima. Ştia totuşi că ocuparea capitalei era unicul mijloc de consacrare a unităţii italiene. Principesa a suferit cumplit de pe urma acestui conflict între devotamentul către papalitate şi dragostea filială, între credinţă şi patriotism. Or, iată că azi biserica o iartă, beatificând pe fiica regelui excomunicat. Cât priveşte cealaltă principesă de Savoia, regina Maria Cristina de Neapole, sanctificarea ei a fost proclamată printr’un decret pontifical. Niciodată Casa de Savoia na cunoscut atâtea onoruri, niciodată familia regală n’a fost atât de aplaudată din Pie