Munca, martie 1973 (Anul 29, nr. 7864-7890)
1973-03-22 / nr. 7882
Pagina a 2-a CARNET CULTURAL r^JtEiaiaBml Cazul lui Marin Sorescu este extrem de interesant. Mai întîi receptat de critica literară cu vădită simpatie apoi, cunoscînd o mare audienţă în rîndul cititorilor nespecializaţi, adeptul anti-lirismului în literatura noastră şi-a găsit o formulă proprie de exprimare încă de la primul volum (Singur printre poeţi — orgolios titlu !) pe care şi-a păstrat-o nealterată în tot ceea ce a publicat ulterior (Poeme, Moartea ceasului, Tinereţea lui Don Quijote, Tuşiţi) dar încercînd, de fiecare dată, să exploateze toate filoanele poetice, pe care le bănuia sau pe care le lămureşte. Şi, într-adevăr, formula aflată pare inepuizabilă, însă e pîndită de marele pericol al manierismului (unii comentatori s-au şi grăbit să vorbească de autopastişarea sa). Convins că efortul de definire a creaţiei s-a soldat de acum cu aflarea unor „unelte“ poetice utile, deocamdată : „Am arat fără odihnă, / Incepînd încă de pe coperta istoriei Cîmpul din jurul casei mele / L-am arat cu fel de fel de pluguri, / Pe care le-am perfecţionat treptat şi cu grijă / Ca în rîndul cerealelor legate de brazdă / Să nu produc panică“ (Evoluţie), nu înlătură totuşi gîndul unui eventual impas: „întins în lume peste tot / Tot scotocesc şi tot scot / Dar sínt sleit de univers ca o fîntînă / La sfîrşit de săptămînă“ (Pîrghii), de aceea dorinţa înnoirii îl obsedează, chinuindu-i şi torturîndu-i sufletul: „Sînt o cetate aproape măreaţă / Pe care trebuie s-o cuceresc din nou / Pînă la ultima piatră, / In fiecare dimineaţă / Plin de ură, / Mă apropii de ea / Şi, folosind fel de fel de vicleşuguri, / încep să mă caţăr pe ziduri / Zdrobindu-mi genunchii / Şi scuipindu-mi rărunchii, // Cind am ajuns sus sînt sleit de puteri / Dar cu-nverşunarea neistovită / Pînă seara tirziu / Arunc asupra mea, cel de ieri, / Cu bolovani / Şi smoală clocotită“ (Fortăreaţa). Lectura poeziei lui Marin Sorescu captează imediat cititorul, antrenîndu-l într-un element indipensabil acestei creaţii, ce îmbracă aparent haina unui joc. Insă această rafinată formulă poetică ascunde o teribilă capcană, versul luînd forma alegoriei şi chiar a parabolei. Aşadar, numai descifrînd şi înţelegînd sensul lor, poezia lui Marin Sorescu se lasă cucerită. Ceea ce însă implică suficient efort. In faţa poetului, pe masa lui de lucru stau felurite elemente (fie că aparţin regnului animal, fie celui vegetal, sau sunt simple obiecte de folosinţă generală) convins că ideea poetică va fi mai limpede exprimată dacă va apela la virtuţile expresive ale acestor elemente, poetul transferă calităţile unora altora, îşi dezvăluie secretul creaţiei în văzul tuturor: „Patul s-a răsucit pe cele patru călcîie / Apoi şi-a făcut vînt / Intr-un tablou pe perete // Pantofii s-au adus de vîrf / Pînă s-au încălţat cu ei înşişi / Legîndu-se la şireturi“ (Viziune) sau: „fiai să facem schimb de gînduri / Copacule, că nici nu ştiu cum te cheamă / Şi o dată cu gindurile / Să-mi dai şi toate frunzele tale / Să mi le pun pe mîini / Pe ochi şi pe frunte“ (Carnaval). Disimulîndu-şi în permanenţă trăirile Marin Sorescu e disponibil însă pentru orice temă, indiferent de încărcătura ei existenţială (Alte dimensiuni, Segment, Pantomimă etc) interesat fiind îndeosebi de ideea poetică: „Mi-am protejat / Mîinile, picioarele, gindurile, / Nelăsînd nici un loc liber / Care să poată fi atins de mîngîeri / Ori de alte otrăvuri. // Chiar inima din piept / Mi-am acoperit-o cu o car , casă / De broască ţestoasă / Ce-a trăit 800 de ani // Când totul a fost gata / I-a u răspuns tandru : / „ Şi eu te iubesc“. (Precauţie). Cel puţin două din poeziile re- centului volum „Suflete, bun la toate“ sunt de-a dreptul excepţio- nale: „Furnici“ şi „La ceruri“. Ne îndeplinim o obligaţie de onestitate , profesională îndemnînd cititorul să i ia în mină această carte. / Mihai Cernat * MARIN SORESCU: „SUFLETE, BUN LA TOATE“ tâlhari[.gr.il Fericiţi prefaţatorii cataloagelor, căci a lor este împărăţia artelor noastre plastice. Rîuri de lapte şi rîuri de miere le curg din condei, căci tot ce se întîmplă în vasta lor împărăţie este sublim cu desăvârşire. Aşa, bunăoară, dacă veţi avea curiozitatea să vizitaţi „Expoziţia de pictură“ a lui Grigore Spirescu (Galeria de artă „Orizont“) şi se va întîmpla să nu vă placă, luaţi aminte la cuvintele care prefaţează catalogul expoziţiei: „Această serie de lucrări este rodul unui mecanism desprins de motiv, pictorul caută să-l reconstituie el însuşi, în linii mari, în această preocupare cuvintul hotărîtor avîndu-i pictorul, iar nu observatorul atent. Sînt imagini de o mare valoare decorativă, rafinate cromatic, şi desigur, evocatoare pentru cei ce fac efortul de a privi nu pur şi simplu în jurul lor, ci în ei înşişi. Căci este imposibil ca, din amintirile noastre să nu regăsim locuri sau lucruri asemănătoare cu acelea văzute de pictori şi, cu ajutorul accentelor puse de pictori să nu le putem reconstitui“. Ei bine, contradictoria dv. impresie de început, atunci cind, nedeprinşi cu rosturile fundamentale ale demersului creator nu putuseră şi descoperi farmecul discret şi pregnanţa încărcăturii ideatice proprii lucrărilor expuse (valori pe care, mărturisim cu jenă, nici noi nu le-am putut descoperi), trebuie corectată conform textului citat, astfel: la început se ia în consideraţie faptul că lucrările sînt rodul unui mecanism desprins de motiv, ceea ce schimbă radical raportul dumneavoastră cu ele. Veţi descoperi atunci că cel care are cuvintul hotărîtor este pictorul, iar nu observatorul atent (cu totul altfel stînd lucrurile în cazul unui observator distrat şi superficial). Şi dacă pînă aici totul va merge bine, va fi imposibil să nu observaţi cit de evocatoare sînt lucrările expuse; bineînţeles, dacă veţi face efortul de a privi nu pur şi simplu în jurul dumneavoastră — aşa cum fac mai toţi cei care vizitează expoziţia , ci în dumneavoastră înşivă. Nu faceţi greşeala să vă uitaţi la lucrări, căci nu pe pereţi e cheia misterului, ci în propriile dumneavoastră amintiri. Ce mai contează tablourile expuse cind „Faptul de a fi ştiut să se oprească la momentul transformării imaginii reale în aparenţă simple jocuri cromatice — rafinate, însă tot jocuri — ne pare a fi o calitate notabilă a pictorului ?“ Notaţi şi dumneavoastră această calitate şi fiţi fericiţi precum prefaţatorul. Dacă veţi reuşi, nu lăsaţi în nici un caz expoziţia să vă altereze această stare de spirit, ar fi în stare. Catalogul ajunge. Marin Stoian Din catalog citire in Pentru Truffaut, reprezentant de seamă a aşa-numitului „noul val“ francez, adeptul fervent al temelor de actualitate, cineastul hotărit să-şi exprime cu consecvenţă opinia asupra unor probleme sociale şi etice din cele mai acute ale timpului său, incursiunea pe care o face, prin filmul „Copilul sălbatic“, în secolul al 18-lea, relatîndu-ne o întîmplare ciudată petrecută undeva într-un sat din Franţa, ne apare ca o experienţă insolită, derutantă prin amestecul de didacticism şi sensibilitate. Aparent, Truffaut, care de astă dată este şi interpretul unui rol principal, pe cel al doctorului Itard, pare preocupat în exclusivitate de povestea copilului de 11—12 ani descoperit în pădurea de lingă Aveyron, într-o stare de completă sălbăticie şi de disecarea amănunţită a încercărilor făcute pentru recuperarea lui. Şi totuşi, regizorul francez n-a repetat, celebrul experiment înfăţişat în filmul „Miracol la Alabama“ ci mi se pare că realizatorul filmului a fost preocupat în mult mai mare măsură de semnificaţiile multiple ale cazului propriu-zis şi ale experienţei doctorului Itard. Este interesantă, mai întîi, reacţia oamenilor, de diferite vîrste şi categorii, faţă de sălbăticiunea aceea cu chip de om descoperită în vîrful unui copac dintr-o pădure seculară. Unii ii vînează cu ciini, ca pe un animal primejdios, şi-l tîrâsc apoi, legat cu o sfoară, pe uliţele satului. La „Institutul naţional pentru surzi şi muţi“ un doctor îl cercetează ca pe o anomalie oarecare şi renunţă la el după primele eşecuri, iar un îngrijitor îl arată curioşilor veniţi de la Paris ca pe un „exponat“ viu dintr-un muzeu zoologic. Unii rîd, alţii îl batjocoresc, unii se sperie, alţii se miră. Recunoaştem, sau mai degrabă intuim, în toate aceste secvenţe, aluzia fină dar precisă la o anumită indiferenţă sau brutalitate pe care mulţi dintre contemporanii noştri le manifestă faţă de semenii lor. Numai doctorul Itard se dovedeşte receptiv faţă de faptul că această sălbăticiune este totuşi un om, şi acţionează ca atare, animat evident, în primul rînd, de interesul ştiinţific. în ultimă instanţă, doar pentru doamna Guérin, menajera doctorului, sălbaticul este „băiatul meu“ şi devotamentul şi afecţiunea ei vor fi hotărîtoare în educarea lui. Tot atît de interesante sînt şi semnificaţiile diferitelor etape ale experienţei de reeducare amănunţit relatate de Truffaut. Mă refer, dintre toate, mai ales la acel instinct al dreptăţii şi nedreptăţii, la acel simţ moral, la acea dovadă de ataşament, care odată descoperite în copil semnifică prima etapă realmente importantă în recuperarea lui ca om. Cu totul excepţional interpretul extrem de dificilului rol al „copilului sălbatic“. Lucia Bogdan „COPILUL SĂLBATIC“ V decit o simplă competiţie. El reprezintă cadrul unui3 virtual schimb de experienţă care nu va întîrzia să-şi arate roadele. St Repertoriu ; 10; I interpretare; 9 Rareori notarea calităţii repertoriului şi a interpretării formaţiilor coraile prezentate la Concursul „Cîntare patriei“, arată altfel. Cel mai adesea nota maximă este acordată repertoriului şi nu invers cum ar fi de aşteptat. La ultima emisiune-Concurs, am urmărit îndeosebi două formaţii : corul sindicatului Invăţămint din Slatina şi corul Trustului de construcţii şi montaje metalurgice din Hunedoara. Ambele formaţii au primit notele de 10 mai ales pentru repertoriu Negreşti, repertoriul demonstrează posibilităţile tehnice şi nivelul artei interpretative al unui colectiv coral. Nu poate fi abordat un repertoriu dificil şi pretenţios fără o serioasă tehnică vocală. Şi totuşi, confruntarea zecilor de coruri pe scena concursului interjudeţean a infirmat nu o dată aceasta regulă. Noul regulament al competiţiei, revizuit şi îmbunătăţit in toamna trecută, în vederea deschiderii celei de a treia etape de concurs, a avut meritul de a stimula promovarea creaţiilor originale, a lucrărilor inedite şi a prim-audiţiilor. Bine pus la punct, corul sindicatului Invăţămint din Slatina dirijat de Jean Lupu şi-a dovedit resursele tehnice mai ales la ultima lucrare „Tinereţe, studenţească floare“, a compozitorului Vasile Donose. „Imnul muncii“ de Ion Hartulari Darole şi „Lîngă Olt, la Slatina" de Gheorghe Dumitrescu au fost corect interpretate, într-o formă îngrijită, dar fără pregnanţa individualităţii. Corul muncitoresc din Hunedoara, condus de compozitorul Constantin Romaşcanu, a inn terpretat în primă audiţie poemul „Rapsodii hunedo- rene“ scris şi dedicat de compozitor acestei formaţii. Cele două părţi ale poemului coral frumos interpretate nu au apărut însă destul de bine diferenţiate, tre- cerea de la o idee la alta fiind făcută monoton. Fru museţea repertoriilor s-a regăsit prea puţin în frum museţea interpretării, la aceste formaţii de reală va- Xicare. Concursul „Cîntare patriei“ este însă mai mult BENJAMIN BRITTEN: „RECVIEMUL I DE RĂZBOI“ ) Lucrare de o excepţională valoare artistică, purtă- ] toare a unui Inestimabil mesaj umanitar, „Recviemul I de război“ a compozitorului englez Benjamin Britten, , a putut fi ascultată de publicul bucureştean, pentru prima dată, graţie Orchestrei simfonice a Radiotele-viziunii. Ideea, conţinutul şi mesajul acestei creaţii ] îl definesc pe Britten poate în cea mai directă ex- presie ; evidenţiind puternica sa adeziune la spiritul epocii contemporane, el cîntă dreptul omenirii la pace. ] Dedicat memoriei a patru ostaşi căzuţi în luptă, rec- viemul ridică faptele la expresia lor simbolică, la semnificaţia generalizatoare a tragediei repetată in ţări şi continente şi multiplicată la ordinul milioane- ior. Personalitatea compozitorului rezidă aici în ta- , lentul remarcabil de a şti să exprime în formele tradiţionale ale genului, un conţinut de idei contemporane, un mesaj antirăzboinic. Lucrarea are şase părţi şi este construită amplu pentru cor mixt, cor de copii, solişti şi orchestră. Prima parte, „Requiem aeternam“, creează atmosfera de rugă dominată de bătăile clopotului. Recitativele sunt murmurate. Corul de copii accentuează prin puritatea cîntecului dramatismul neputinţei în faţa morţii. Recitativul tenorui lui Florin Diaconescu, dă glas revoltei împotriva zădărniciei ceremonialului. Ideea de optimism, de bărbăţie ce nu cedează în faţa războiului, conferă un ton eroic recitativului tenorului şi baritonului din partea a doua. O melodie de o desăvîrşită puritate, promiţătoare şi încurajatoare interpretata de soprana Emilia Petrescu, încununează parcă ideea de forţă şi de rezistenţă în faţa războiului absurd. Muzica creşte şi amplifică dramatismul oamenilor conştienţi de pierderile irecuperabile, dar încrezători în puterea de a apăra pacea. Antrenînd şi impunînd un tempo susţinut orchestrei, atent să releve bogăţia inimaginabilă de nuanţe, dirijorul Iosif Conta, a condus cu deplină siguranţă, siguranţă în care am desluşit cunoaşterea perfectă a partiturii, însuşirea subtilităţilor expresiilor sau luminozitatea ideilor pe care compozitorul a vrut să ni le transmită. Corul mixt al R.T.V., dirijat de Aurel Grigoraş, funcţional şi corect, iar micul grup al corului „Madrigal" dirijat de Marin Constantin, ne-a oferit şi cu acest prilej dovada interpretării perfecte. Alina Popovici MUNKA „PRIMĂVARĂ CULTURALĂ PITEŞTEANĂ“ La Casa de cultură a sindicatelor din Piteşti a avut loc ieri deschiderea celei de a patra ediţii a ciclului de manifestări ştiinţifice, artistice şi sportive organizată in perioada 21 martie — 1 aprilie de Comitetul municipal pentru cultură şi educaţie socialistă, Consiliul municipal al sindicatelor şi Comitetul municipal U.T.C., sub genericul „Primăvara culturală piteşteană“. După cuvintul de deschidere rostit de tovarăşul Alexandru Popescu, prim-secretar al Comitetului municipal de partid, primarul municipiului, a avut loc simpozionul „Viitorul şi dezvoltarea ştiinţei, invăţămintului, culturii“, susţinut de acad. Remus Răduleţ, vicepreşedinte al Academiei Republicii Socialiste România, prof. univ. dr. docent Corneliu Penescu, prorector al Institutului politehnic Bucureşti şi prof. univ. Ion Frunzetti, critic de artă, directorul editurii Meridiane. Prima zi a manifestărilor s-a încheiat cu spectacolul „Valentin şi Valentina" de Mihai Roscin, prezentat de Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“. (DUMITRU BURCEA, coresp. ziarului „MUNCA“). PERMANENŢA CUNOAŞTERII (Urmare din pag. 1}iitico-ideologice, grupa sindicală, responsabilul cultural în biroul grupei acţionează, în cazul acesta, în virtutea unor impulsuri exterioare, ajutind la transpunerea ad literam a unor decizii care pot sau nu să corespundă deplin necesităţilor interioare ale grupei. Or, aşa ftind lucrurile, ce înseamnă „responsabil cu probleme culturale“ ? — Ştiut fiind faptul că responsabilitatea se manifestă plenar in transmiterea sau aplicarea deciziilor dar mai ales în procesul elaborării lor. Altfel, cîmpul responsabilităţii se restringe pină la a se transforma în corectitudine. Intre „achitarea de sarcini“ şi responsabilitate există un vast cîmp de posibilităţi, adeseori neexplorat cu ochii deschişi, uneori ignorat cu suficienţă, survolat pe aripile de hirtie ale unor planuri de activitate întocmite, cu perdelele lăsate, în biroul responsabilului cu probleme culturale. Acest cîmp de nebănuite posibilităţi este viaţa de zi cu zi a grupei sindicale. Opt ore pe zi în grupa sindicală Cea mai mare parte din timpul şi activitatea sa, muncitorul şi-o trăieşte în uzină, la locul său de muncă. Faptul acesta impune — rămînind in cadrul consideraţiilor de faţă — cel puţin două lucruri. Primul : aici, in grupa sindicală, trebuie acţionat dacă vrem să atingem scopurile, să realizăm conţinutul obiectiv al , activităţii cultural-educative şi politico-ideologice. Al doilea : tot aici, în grupa sindicală, trebuie să căutăm sugestiile depistării liniilor directoare ale acestei activităţi. Pentru că, timpul trăit in uzină nu situează muncitorul în prelungirea maşinii, nu face din el un auxiliar inert al benzii rulante. Dimpotrivă, tim-rrul acesta îi solicită o permanentă manifestare la toate nivelele personalităţii sale, îl implică intr-un continuu proces de relaţie , cu tovarăşii săi de muncă, cu munca însăşi, cu interesele majore ale colectivităţii din care face parte şi, in ultimă instanţă, cu cele ale ţării, ale construcţiei sociale desfăşurată astăzi sub imperativul edificării societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Fiind deci implicat cu toată fiinţa sa în procesulmuncii, muncitorul işi aduce, evident, la locul său de muncă şi nevoile spirituale. Şi, totatît de evident, el este cel care poate formula cit mai exact cu putinţă aceste nevoi. S-ar părea aşadar, că — în calitate de responsabil cu probleme culturale — ar fi suficient să „tragi cu urechea“ la spusele muncitorului pentru a găsi acele acţiuni care să răspundă cit mai eficient nevoilor acestuia. O anumită rutină însă, dublată de o oarecare doză de suficienţă, împiedică adeseori gestul acesta cum nu se poate mai firesc, responsabilul cu probleme culturale risipindu-se într-un noian de „sarcini“, fără îndoială necesare, dar numai în măsura în care sunt adoptate, spre a răspunde mai bine, fiecărei grupe sindicale şi nu se substituie, nu diminuează, responsabilitatea lui esenţială , aceea de a organiza o activitate cultural-educativă şi politico-ideologică pe măsura nevoilor reale ale colectivităţii căreia ii este destinată. De la o conferinţă la alta In enumerarea sarcinilor menite să justifice existenţa unui responsabil cu probleme culturale la nivelul grupei sindicale, Elena Popescu şi Selim Enver aminteau că : „Noi stringem cotizaţiile, procurăm bilete pentru diverse spectacole sau manifestări sportive, organizăm excursii, vizitarea în colectiv a unor muzee şi a altor instituţii culturale..." Căzind însă de acord că aceste sarcini au mai degrabă un caracter administrativ-organizatoric, şi încercînd să trecem dincolo de acest cadru, termenul care revenea cu cea mai mare frecvenţă în discuţie, era „conferinţa“. „Cu ocazia unor sărbători sau a unor evenimente de însemnătate excepţională în viaţa, ţării — ne spunea tovarăşa Elena Popescu — se întocmesc anumite materiale... Chiar eu am făcut unul pe care l-am expus in faţa grupei. Şi mai sunt şi altele : la 1 Mai, de exemplu, sau la 30 Decembrie...“ A trebuit să cădem iarăşi de acord că evenimentele excepţionale sunt, aşa cum le arată şi numele, excepţii, cu covirşitoare semnificaţii în viaţa ţării, dar care nu se petrec cotidian. Or, grupa sindicală este prin excelenţă terenul cotidianului, al nevoilor resimţite în fiecare zi. Numai că, şi acestor nevoi li se găseşte foarte adesea o rezolvare factice in expunerea de conferinţe — acest panaceu universal cu virtuţi miraculoase. „Noi ţinem la grupele sindicale — adăuga tovarăşul Selim Enver — foarte multe conferinţe : pe teme tehnice, politico-ideologice, cultural-artistice, moral-cetăţeneşti...“ Iată deci, părea să spună interlocutorul nostru, acele acţiuni care depăşesc şi cadrul administrativ-organizatoric şi pe cel al activităţii de excepţie. Se uita însă că o conferinţă presupune de obicei o parte activă — conferenţiarul şi una pasivă — muncitorul care ascultă şi căruia, de cele mai multe ori în cadrul unor asemenea conferinţe, i se serveşte o anumită cantitate de informaţii. Are nevoie muncitorul de aceste informaţii gîndite şi expuse din punctul de vedere al cutărui conferenţiar ? Astăzi informaţia de specialitate are o circulaţie extrem de largă- fiecare om putindu-se informa rapid şi eficient ori de cite ori are nevoie. Muncitorul este abonat sau cumpără unul sau mai multe ziare pe zi, o revistă pe săptămină, are sigur un abonament radio şi aproape sigur unul TV. Acelaşi muncitor are o bibliotecă personală, merge la teatru cel puţin de cîteva ori pe an, iar la cinema se duce, nu la întîmplare, ci tot mai adesea, alegind filmul în funcţie de gen, regizor sau actori. Se mişcă cu dezinvoltură in timpul problemelor cotidiene şi gândeşte cu îndrăzneală la cele puse de viitor. Are însă, fără îndoială, şi nedumeriri, întrebări cărora nu le-a găsit încă răspuns, în locul unor decizii mai pune uneori puncte de suspensie. Aceste nedumeriri trebuie lămurite, acestor întrebări le este necesar un răspuns, aceste puncte de suspensie trebuie inlocuite. „Lucrul acesta presupune însă o foarte exactă cunoaştere a intereselor celor pentru care se organizează diferitele activităţi cultural-educative“ — sublinia tovarăşul Selim Enver. Noi am spune că lucrul acesta presupune o cunoaştere nu atît exactă, ci permanentă. Pagini glorioase (Urmare din pag. 1) unei orînduiri mai drepte, bazată pe dreptate şi echitate socială. Concepţiile socialiştilor români din această vreme le găsim înmănuncheate într-o serie de articole, scrieri, broşuri, conferinţe etc., adevărate documente pe baza cărora putem să reconstituim intensa activitate teoretică şi de propagare a ideilor socialiste care se vor constitui ca premise ale creării viitorului partid. Demascînd în scrierile lor situaţia deosebit de grea a maselor muncitoare, condiţiile de mizerie şi exploatare la care erau supuse, dezvăluind esenţa antipopulară a politicii duse de clasele dominante într-un regim pseudoconstituţional, socialiştii români au emis ideea revoluţiei drept calea pe care poporul român poate şi trebuie să meargă în vederea rezolvării aspiraţiilor sale. „Numai revoluţia socială ne va putea duce şi pe noi românii pe drumul luminos al fericirii şi bunei stări a muncitorilor ; numai ea va smulge din rădăcini şi va distruge în sînul naţiunii noastre clasa exploatatoare, privilegiată“ — sublinia în 1875 socialistul Nicolae Codreanu. După anul 1875, are loc un larg schimb de păreri între socialiştii revoluţionari din România pentru conturarea ţelurilor programatice ale mişcării, pentru fixarea principalelor obiective de luptă ale acesteia. Vii dezbateri s-au dus prin intermediul unei bogate corespondenţe ori în cadrul unor consfătuiri intre socialiştii români atît în vederea redactării unui program socialist, cit şi în problema editării unor organe de presă socialiste, a titulaturii şi conţinutului de idei ale acestora. Cucerirea independenţei de stat în anii 1877—1878, la care cercurile socialiste şi-au adus o contribuţie substanţială, mulţi dintre membri acestora participind ca voluntari pe front, a marcat pentru mişcarea socialistă, trecerea de la activitatea ilegală la cea legală, ceea ce a permis lărgirea cadrului său de acţiune prin atragerea de partea ideilor înnoitoare ale socialismului a noi şi noi categorii sociale. Totodată, perioada care a urmat obţinerii independenţei se caracterizează prin eforturile susţinute ale militanţilor socialişti pe linia elaborării unor documente programatice ale mişcării, ale stabilirii unei tactici de luptă corespunzătoare condiţiilor concret-istorice ale ţării noastre. In această direcţie o importanţă deosebită au avut-o consfătuirile preliminare din februarie 1879 (de la Ploieşti şi Bucureşti ale cercului socialist din oraşele respective, în cadrul cărora s-a schiţat un proiect de program şi s-a formulat hotărîrea cercurilor socialiste de a se uni la nivelul întregii ţări, în scopul evident, de sporire a forţei mişcării socialiste din România. Rezultatul nemijlocit al acestor consfătuiri s-a materializat în convocarea Conferinţei cercurilor socialiste ţinută la Iaşi în octombrie 1879 şi care a avut un rol remarcabil în orientarea teoretică şi practică a mişcării socialiste din ţara noastră şi în mod nemijlocit în elaborarea primului program socialist propriu-zis. In acest fertil climat se reliefează din ce in ce mai hotărit ideea că „emanciparea muncitorilor nu poate fi decit opera muncitorilor înşişi“. Avem astfel o expresie concludentă a evoluţiei procesului de clarificare politică şi ideologică pe linia marxismului în mişcarea socialistă, însuşirea ideilor lui fundamentale cu privire la revoluţia socialistă şi la misiunea istorică a proletariatului. Dar primul program pe linie marxistă al cercurilor socialiste, izvorît dintr-o pătrunzătoare analiză marxistă a realităţilor româneşti îl constituie „Ce vor socialiştii români", elaborat şi publicat de C. Dobrogeanu-Gherea în anii 1885—1886 în coloanele „Revistei sociale“ şi apoi separat în broşură. Programul a definit, pentru prima oară în literatura socialistă din România, rolul istoric al proletariatului în lichidarea pe calea revoluţionară a modului de producţie capitalist şi instaurarea societăţii socialiste, capacitatea lui ca, eliberîndu-se pe sine, să elibereze pe toţi cei ce muncesc de exploatarea omului de către om. De asemenea, el a formulat, potrivit principiilor marxiste, necesitatea instaurării puterii politice a proletariatului şi a trecerii mijloacelor de producţie în proprietatea colectivă, drept condiţii primordiale ale făuririi noii societăţi. Programul „Ce vor socialiştii români ?“ va sta la baza activităţii cercurilor socialiste şi a organizaţiilor profesionale muncitoreşti, va grăbi procesul unirii socialismului ştiinţific cu mişcarea muncitorească, moment necesar înaintea creării Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Staţia telecabinei de la Cota 1400 din masivul Bucegi Foto : ST. ALBESCU JOI — 22 martie 1973 PROGRAMUL I 5,40 Piese de estradă 6,00 Radioprogramul dimineţii I 5,05 Cintec şi joc pe plaiurile ţării 1 3,30 La microfon, melodia preferată 9,50 Muzică uşoară 10,05 Muzică populară 11,05 Muzică uşoară 12,30 Muzică populară 13,00 Radiojurnal 16,15 Melodii populare a 17,45 Muzică populară 18.00 Orele serii ? 20.00 Zece melodii preferate 20,50 Din înregistrările Măriei Tănase • 21.00 Revista șlagărelor 22.00 Radiojurnal iş 23.00 Concert de seară PROGRAMUL II 6.00 Program muzical de dimineaţă * 7.00 Radiojurnal • 9.35 Muzică populară 10.30 Cîntece vesele fj 11.00 Melodii populare | 12.18 Muzică uşoară ■ 13.00 Radiojurnal | 13,30 Muzică populară $ 14.05 Varietăţi muzicale | 16.00 Radiojurnal 17.05 Muzică populară 19.05 Romanţe 20.00 Concert simfonic I oo mn — 9 Joi 22 martie 1973 A apărut ! REVISTA „CLUBUL" NR. 3 « Noul număr al revistei „Clubul“ » aduce în aria tematică a publica- ţiilor sindicale din această perioadă, cîteva accente specifice, vizînd conţinutul, formele şi metodele muncii politice şi cultural-educative de masă. Spicuim, pe linia ge- li neralizării iniţiativelor de muncă, J/j apărute sub semnul chemării la întK deplinirea cincinalului înainte de K termen, revista prezintă „Sfătui - fruntaşilor — sfat al omeniei şi în X ţelepciunii" (iniţiativă a colectivu- K lui uzinei „7 Noiembrie“ — Bucuri reşti) grupei sindicale, acest mediu educativ la locul de muncă, i se X dezvăluie încă un atribut: acela X de cîmp de afirmare a activistului X cultural, respectiv a capacităţii lui» de gîndire şi acţiune, atunci cind X receptivitatea sa este deschisă permanent, spre cerinţele concrete ale X perfecţionării producţiei şi muncii.» (demonstraţia o fac cinci activiste » obşteşti ale sindicatului de la U.F.S. » Săvineşti) ; prin valenţele edu- X cative ale aceluiaşi mediu — ^ grupa sindicală — îşi susţine ple- Adoaria, argumentele şi recomandări rile ing. Gheorghe Dăscălescu, di- rector adjunct în Ministerul Muncii » şi vicepreşedinte al Consiliului municipal al sindicatelor Bucureşti, în consultaţia „Metodica propagan- Adei N.T.S.“; o altă consultaţie se adresează activului sindical, cu tiiitlul „Pentru ce şi cum dezbatem normele eticii şi echităţii socialis- Sj te“, de mare actualitate pentru» perfecţionarea activităţii instituţii-» lor culturale ale sindicatelor este» articolul intitulat „îmbunătăţirea» conţinutului şi eficienţei muncii de» masă cu cartea să devină o reali-» tate !“, după cum, utile pot fi şi» răspunsurile pe care începe să le» publice revista, cu acest număr, la^ întrebările unor activişti culturali^ ai sindicatelor, privind problemele» financiare şi gospodăreşti ale mun-^ cii lor. Sunt prezente în număr ru-» bricile de profil obişnuite, vizînd:» cluburile şi casele de cultură, ac -A tivitatea artistică de amatori, edu-» caţia fizică şi sportul etc. O menţiune ideii de a lua sub-» stanţa faptică a acestui număr (ex-» perienţe, modalităţi şi implicaţii» educaţionale ş.a.m.d.) din colective» de muncă în care majoritatea o constituie femeile sau din mani-» festările distinct organizate pentru» femei. Pare a fi o pledoarie pentru» acea poziţie care nu admite că» „Ziua femeii“ este doar una pe an,^i cel puţin din punctul de vedere al» activiştilor din domeniul muncii» politice şi cultural-educative a sin-» dicatelor. » » JOI — *2 martie PROGRAMUL 19.00 Curs de limba franceză 9.30 Prietenii lui Aşchiuţă 11.00 Telecinemateca — Ciclul Ingrid Bergman 13.00 Telejurnal 16.00 Teleşcoală 17.30 Emisiune In limba maghiară 18.30 Telex 18.40 Muzica 19.05 Artă plastică 19.20 1001 de seri 19.30 Telejurnal 20,0o Cintecul săptămtnii 20.05 Concertul orchestrei simfonice şi al corului Radioteleviziunii 21.20 Tinerii despre ei înşişi 22.00 24 de ore 22.30 Hochei pe gheaţă — România — Austria PROGRAMUL 2 17.30 Agenda 18.10 Film serial pentru tineret : Pierduţi In spaţiu 19.00 Municipalitatea răspunde bucureşteanului 19.20 1001 de seri 19.30 Telejurnal 20.00 Cîntecul sâptămlnii 20.05 Concertul orchestrei simfonice şi al corului Radioteleviziunii 21.20 Film documentar „Mărturii“ din ciclul „Brâncuşi" 21.30 Teatru scurt: „Discurs pentru o floare" de Paul Evera o anunţă REPERTORIUL DIN PERIOADA 22-27 martie ac. I Joi 22 martie, ora 19 - TURANDOT I Vineri 23 martie, ora 19 - ION VODĂ CEL CUMPLIT Simbătă 24 martie, ora 19 - MADAME BUTTERFLY Duminică 25 martie, ora 11 - PRIMAVARA I Marţi 27 martie, ora 19 - FLAUTUL FERMECAT Biletele se găsesc la casa Operei Române din B-dul Gheorghe Gheorghiu-Dej nr. 70-72, tel. 13.10.57 şi la Agenţia din Calea Victoriei nr. 40 I (Pasajul Majestic) tel. 16.48.20, zilnic între orele 10*13 şi 17*19. 13.30 Concert de prinz 14,40 Muzică populară 15,15 Muzică de estradă ■ 16,00 Radiojurnal Totdeauna astăzi e aproape mîine O cunoaştere exactă a intereselor noastre de astăzi nu oferă certitudini cu privire la interesele noastre de miine. O cunoaştere exactă presupune cel mai adesea nişte limite care să-i confere exactitatea. Exacte sunt interesele noastre deja formulate, nevoile noastre deja resimţite. Satisfacerea lor pune însă alte nevoi, pe care, fără a le cunoaşte exact, le putem intui totuşi, le putem presupune, avînd posibilitatea prevederii lor. Şi, ca in toate domeniile de activitate, pe linie cultural-educativă şi politicoideologică lucrăm atit in contul zilei de astăzi, cit şi în contul celei de miine. Or, o activitate gindită numai prin prisma intereselor noastre imediate, este deja o activitate parţial depăşită , pentru că totdeauna astăzi e aproape mîine.