Neamul Românesc, martie 1924 (Anul 19, nr. 47-72)
1924-03-01 / nr. 47
2 ARTA VIATA CULTURALA LITERATURA 99Pagina culturală” „Nu plecați din oraș, până cînd nu cumpărați și o carte românească !“ E îndemnul tipărit de o gazetă ardeleană de la marginea serii, Satu- Mare. Ține loc acolo anunțurilor din locurile goale de la capătul coloanei. Nu știm în ce măsură e ascultat sfatul, într’un ținut unde atîta lipsă este încă de carte românească. Dar supt cuvintele tipărite se vede o desnădejde. Tiparul nu mai slujește la o pregătire a sufletului, la o înnălțare a lui. Cetitorul s’a deprins să ceară gazetei vești despre cele mai urîte tîrguieli politice, despre ultimele scandaluri de corupție, despre un ministru care frustează fiscul sau despre un deputat ce și-a amăgit alegătorii; cetitorul vrea știri de senzație, reportagii de scandal și discută cu mai multă aprindere grija unui domn ministru oarecare, despre al cărui nume nici pulbere nu va rămîne peste douăzeci de ani, decît despre o operă de artă, o carte, suferința unui inventator sărac, izbînda unui savant, ideia ori credința, care va răsturna mine ca o pîrghie așezările de astăzi ale lumei. Slugarnică, presa în loc să se împotrivească acestor pofte ale publicului cu instinctele sălbătăcite de războiu, a alungat tot ce este cultural și mai puțin vremelnic din paginile sale. Literele groase, titlurile cît palma, învinuirile și insultele aruncate, locul de frunte ce se dă reportagiului gîngav despre evenimente a căror însemnătate nu are nici viața de o zi; stau mărturie a acestei triste boli a tiparului. Ca și odinioară gloata Romei de decadență, care se îmbulzia la circuri să vadă fiarele sfășiind sclavi și gladiatorii spintecîndu-se cu cuțitul, publicul României celei nouă dar nu și înnoite, se desfată la intresfășierea oamenilor politici. Spectacolul e atît de înfierbîntat, nicit mulțămindu-se cu circul, publicul uită să strige și după mine. Această presă nu ni trebuie. Pagina în care vom aduna în fiecare zi tot ce va părea demn de interes din mișcarea culturală a serii și a străinătății, stă mărturie. Am dori să fie, și pentru alte gazete, un îndemn. Ne gîndim că ziarul nu e tipărit numai pentru agenți electorali, pentru publicul cafenelelor, pentru lectorul grăbit de informații, pentru croitoreasa ce se înduioșează la sinuciderea din „Fundătura Victor Emanoil“ și își mărginește desfătările artistico-intelectuale la filmele de pe Bulevardul Elisabeta și din Strada Paris. Știm că se află în această Capitală și în toată țara, oriunde dincolo de Chitila, mii și mii de cetitori, cari sara, după ce au încheiat munca zilei, despătuiesc ziarul să-i ceară și o știre, alta despre lume, decît acea sbierată pe Calea Victoriei de țigănușii vînzători ai celei de a patra edițiuni. Pentru acest public, a luat ființă această pagină. Ea va face punte, nădăjduim, între ziar și carte. ROMANUL NOSTRU Grebencicov și literatura pămîntului In Rusia ca și la noi, desvoltarea Statului s’a rezemat pe sat. De aceia pricepem și simțim mai de aproape literatura scriitorilor oarecum patriarhali: Turghenef, Korolenco, decît un roman cu subiect din mediul elvețian, german ori dintr’o capitală cosmopolită. N’a fost ales la întîmplare, pentru a fi tălmăcit aici romanul «Neamul Ciuvaievilor» al puțin cunoscutului scriitor siberian Gheorghe Grebencicov. Am făcut-o timp câ autorul zugrăvește cu o rară putere epică, una din dramele cele mai obișnuite și la noi, am spune chiar, singura adevărată mare dramă care se desfășoară de trei sferturi de veac: descompunerea înceată a mediului patriarhal a tradiției și a credinții sub năvala civilizației orășenești. E vorba de viața unei familii puternice și bogate din pămîntul Siberian al Rusiei, în munții Altai, la marginea Chinei. Viața se petrece cu acea grandoare simplă, pe care cititorul o va presimți de la cel dintâi capitol. In decorul măreț al Atailor, unde curge apa năvalnică a Buciurinei, afluent al Irtișului, familia patriarhului Firi Ciuraiev a făcut un adevărat stat în stat. Nu e întîmplare singuratecă pe acele târlmuri de la capătul lumii unde n’a răzbit încă civilizația, statul se înfățișează ca o noțiune rară și îndepărtată, și unde obiceiurile și tradiția se păstrează încă neatinse ca în veacurile cele de demult ale omenirei. Neamul Ciuraievilor e puternic, avut, respectat Bătrînul Firi Ciuraiev e om al credinței nestrămutate, — întru cîtva abătută de la Dogmă, cum se întimplă atît de adesea în Rusia cea cu peste o sută de secte — dar om al unei singure credințe, statornice, nu îngăduitoare, de o grandoare care amintește eroii Bibliei. In această fortăreață a tradiției și a credinței străbate pe încetul spiritul nou al timpului, atecristul civilisației tîrgovețe. Feciorul cel mai mic plecat la Moscova să-și desâvîrșească știința religioasă se întoarce cu ea pierdută, feciorul cel mijlociu •«duce tot din această blestemată cetate a pierzării o tovarășă de viață, inteligentă și cultă, una din acele femei încîntătoare care trece ca o hohote de lumină prin romanele rusești. Dar și de aici vine pierzarea. Un om născut și trăit în spiritul orașului nu se poate întoarce nepedepsit la viața simplă și rustică. Nadia suferă, ea devine încă una din pricinile căderii Ciuraievilor. Și autoritatea bătrânului Ciuraiev se surpă într’o prăbușire a credinței propăvâduite de el, slăbită subteran de o nouă sectă căreia ia dat ființă un vecin din dorul de răzbunare. Aceasta e drama. Frumusețea scrisului robust, a decorului larg de început de lume, pitorescul obiceiurilor și tradiției păstrate neatins într’un ungher ferit de acidul corosiv al civilizației suprapuse , se vor deschide cititorului cu fiecare capitol, atît cît voi fi putut păstra în tălmăcire, ceva din frăgezimea și nobleță originalului. Autorul, Gheorghi Grebencicov, s’a născut acum patruzeci de ani într’un ținut Siberian, în munții Altai, din tată mongol și mamă cazacă. Ca aproape toți scriitorii ruși a avut copilărie și tinerețe anevoioasă până la desnădejde. Romanul de față in manuscris a fost singura avuție cu care a scăpat fugar din Rusia Sovietelor, în 1921, pe încrucișătorul Edgar Quinet. Tr. Cetiți și răspîndiți: Neamul Românesc NEAMUL ROMANESC Valul de pornografie II avem și pe acesta de cîteva luni și îl vedem crescînd nestăvilit și amenințător. Se știe oare că avem în București vreo șeasesprezece reviste hebdomadare, care învîrtesc cu tot mai multă lipsă de jenă salata proastă a obscenității ? Și că în toată țara ar fi mai bine de o sută de asemenea publicațiuni periodice ? Se știe că trăim vrsta de aur a pornografiei tipărite ? Titluri picante, desenuri sugestive, strofe ori schițe pipărate „aoutrance“ vorbesc abundent spiritului public. Trebuie să-ți chinuiești uneori mintea ca să descurci toate glumele proaste care se ascund într-o revistă sărată. Din fericire, lenea se oprește să le citești, atunci cînd nu intervine dezgustul, dar înscenarea contribuie mult să-ți dea ochii; ea seamănă cu broasca rîioasă care atrage privirile cele mai nevinovate prin magnetismul monstruoșității ei. Și totuși se găsesc multe minți limpezi și inștrul pe care sunt dispuse, în această materie, să dea peste picior protestările sau pudorile burgheze, întrucît păcătuiesc pornografii? Că ne prilejuiesc clipe de voioșie? Că ne satisfac gusturile?... Ce nevoie e să ne acoperim fața pentru o „poantă“ prea acută sau pentru un cuvînt prea pe șleau ? Oare delicații cari socotesc foaia de viță ca cea mai sigură garanție, nu sînt în realitate niște Tartuffe ? Așa raționează defensorii pornografiei tipărite. Dacă ar voi ca prin aceasta să spună că viața orășenească, bucureșteană ori nu, e plină de murdării fățișe ori ascunse, ar avea dreptate. Numai că altul e gîndul lor. Apărînd pornografia, au pretenția de a apăra libertatea; ei n’ar înțelege o măsură represivă împotriva licențioaselor manifestări. Pentru ei, a avea scrupule într’o chestiune ca aceasta, e a fi demodat; a fi rușinos, e o prostie. Nu zic că n’au și aci oarecare dreptate. A roși e un cuvînt prea vechiu care își pierde pe zi ce trece înțelesul și puterea. Ne reamintește verbele acelea latine, care se întrebuințează numai la trecut. Ar trebui să se zică nu „a roși“, ci „a fi roșit“, așa cum se zice odisse pentru a urî și me ministe pentru a-și aminti. Trebuie dar să credem că în afară de cei cari văd în pornografie un comerț foarte remunerator (cercetați registrele de încasări ale revistelor în chestiune), adică de pornografii de meserie, mai sînt pornografi de preferințe sau de vocațiune? Teamă mi-e că-i așa. Dacă nu mi-ar fi teamă să cad în păcatul pe care li-1 reproșez și dacă nu m’aș sfii să strecor în articolul acesta virtuos o fărîmă de sadism, aș zice că acel soi de cetățeni îmi fac impresia unor sleiți cari încearcă să regăsească prin ațîțarea creerului și imaginației, restul unei drojdii de tinerețe. Așa aș zice dacă acești desfrînați ai condeiului ar fi oameni cu un trecut care poate fi cercetat și cumpănit. Dar, cu excepția a cinci, șase publiciști cunoscuți, scufundați în rătăcirea aceasta care îi amețește și le dă curajul unei beții de balamac, colaboratorii salariați ori benevoli ai pornografiei volante sînt generația nouă de semi-intelectuali, tineret neisprăvit și ieșit din matca bunelor porniri, aruncîndu-se cu o detestabilă fantanoradă în apa murdară a acestei băi publice în care învață să înnoate ca broscuțele dar în care nu izbutesc decât să stropească cu picături murdare pe cei din jur De aceea „valul de pornografie“, atât din pricina celor ce-i alimentează cât și din aceia a clientelei de lectură a acestui gen care are pretenția de a se întitula gen literar, merită să fie luat mai în serios și judecat mai cu atenție, chiar în ciuda spiritului public.. Dr. Umilirea școalei Profesorimea și-a plecat capul. Așa se spune. Orcum, un lucru e sigur, nici cind o deprimare mai apăsătoare n’a cuprins școala românească. Și — ironie! —această dieprimare coincide cu mult buciumată „perioadă de construcții“, care, vai! e numai perioadă de construcție de clădiri, nu și de suflete. Dacă sufletul s’ar plămădi cu mistria! Sufletul școalei s’a aciuat, înghețat și disprețuit, in somptuoasele palate ale dărniciei cuminți țărănești El jinduiește însă vremea, cînd seninul și căldura din sufletul unui Gheorghe Lazăr sălășuia în chilioara de la Sf. Sava. Dacă printre judecătorii Țării au pătruns elemente vizate de politică și de școala absolvenților de război și a „perioadei de construcție“, cum au făcut să pălească aureola ce încunună o magistratură immaculată, în învățămîntul secundar hălăduiesc șefii de gară, studentele și studenții eterni și repetenții cu diplome false, iar In cel primar . . . Autoritatea școlară. Inexpugnabilă In inamovibilitatea ei, tratează In schimb pe adevărații profesori, ca pe rotații de mai sus. Cînd un strigăt de avertizare a pornit din pieptul profesorimii contiente și deci îngrijorate de viitorul școalei, de sus, printr’o foaie politică, i s’a răspuns cu amenințări. Mișcarea ei, pentru pîine dar și pentru prestigiu — a fost prezentată așa de odios de către dușmanii culturii românești, încît delegația profesorilor n'a avut nici măcar cinstea pe care a avut’o o delegație oarecare de chiriași, de a fi primită de primul sfetnic al Țării, iar M. S. Regele, care din proprie frumoasă inițiativă s’a interesat — pe drept — de sporirea soldelor ofițerilor, al căror suflet noi il dospim, rău sfătuit și poate și mai rău informat, n’a primit delegația unui corp, care nu știe prin ce merită această desconsiderare. Să ne mai mirăm că se legiferează. In materie de învățămînt, după un proect încuiat în salvare și tăinuit cu zece peceți ? Să mai protestăm că tot biurourile nu dictează legi, regulamente și pedagogia lor costelivă ? O umilă rugăminte am șopti însă la urechea conducătorilor noștri , să nu legifereza, din biruourile calde și elegante ale Domniilor lor, mijloacele prin cari, după atâtea umilințe din afară, se mai poate intră cu fruntea sus în clasă. Virgil Tempeanu. Un bal mascat la Michelet S-au împlinit în cursul lunei Februar cincizeci de ani de la moartea lui Michelet, care nu a fost numai un mare istoric al Franței, dar și un bun prieten al Românilor. Poate prietenia aceasta a venit și de acolo, că cea de a doua soție a lui Michelet, Athénais Mialaret, fusese profesoara copiilor principesei românce Cantacuzino și este știut acum, că aceasta tovarășă de viață a istoricului francez, a înrâurit mult asupra simpatielor și antipatielor ce le-a arătat în viață. Tot prin această înrâurire a femeii, se poate explica cum autorul Bibliei umanității, a putut da un bal costumat, în timpul carnavalului din 1865, atunci cînd tovarășii săi : Victor Hugo, Charlas, Edgar Quinet, se aflau în exil. Despre acest bal, frații Goncourt, în jurnalul lor scriau : «Li un bal de la Michelet, unde femeile sunt deghizate în națiuni oprimate, Polonia, Ungaria, Veneția, ar fi spus că vezi dansînd viitoarele revoluții ale Europei». Frații Goncourt nu se înșelau. E curios să recitești astăzi amănunte despre aceasta petrecere ușuratecă, unde și au dat întilnire în vestminte atît de puțin serioase, adevărate glorii ale Franței. Georges Sand a apărut îmbrăcată în vrăjitoare,Renan în fluture de noapte atât de voluminos încît împiedica cu aripile dansatorii, Buloz, în pasăre. Petrecerea aceasta în timp ce tovarășii de luptă îndurau exilul, a fost primită cu îndestulă indignare de Hugo și Edgar Quinet. Poate la supărarea acestora gîndind, Michelet a scris mai pe urmă: „Ne urîm, ne disprețuim, adică nu ne cunoaștem.“ FILOZOFIE STIINTA Mișcarea literară, dramatică și artistică Premiere viitoare Luni 3 Martie. — Teatrul Carol cel Mare: „Candida“ 3 acte de Bernard Shaw cu d-nele Ana Luca, Getta Chernbach Popa și d-nii R. Bulfinschi I. Morțun, I. Tâlvana și I. Orendy de la Teatrul Național. Miercuri 5 Martie. — Teatrul Național: „Sanda“ piesă în 3 acte de Al. Florescu cu d-nele Maria Filotti, Lily Popovici, Ec. Zimniceanu, Beatrice Crivețeanu, și d-nii C. Nottara, Vracca, Calboreanu, Stănescu, etc. • Joi 6 Martie. — Teatrul Regina Maria: „Burghezul Gentilom“ 5 acte de Moliére cu d-nul V. Maximilian. Miercuri 12 Martie. — Teatrul Național: „Fiui-Frumos piesă în 3 acte de Horia Furtună cu d-nele C. Demetriad, Maria Giurgea, Almajan, P. Ionescu și d-nii Ar. Demetriad, I. Bulfinschi, Ciprian, I. Manu, Calboreanu, I. Dumitrescu etc. • Luni 17 Martie. — Teatrul Mic: „Dansatorul Doamnei“, 3 acte de Armand și Bousquet cu d-nele Dorina Heller, Anne Capustin, C. Eliad, A. Demetrescu și d-nii I. Iancovescu, M. Fotino, G. Channel și L Lefter. • Miercuri 19 Marie. — Teatrul Naționl: „Lumină din lumină“ parabolă în 4 acte de d. Orendy cu d-nele Lily Popovici și domnii C. Nottara, Tâlvan etc. Miercuri 26 Martie. — Teatrul Național: „Povara“, 3 acte de Romulus Voinescu cu d-nele Ana Luca, Parizianu și d-nii Atanasescu, etc. * • • La Teatrul Național se repetă sub conducere d-lui Victor Dem. Bumbești: „Biruitorul“ piesă în 3 acte a d-lor Băbeanu și V. Rusu Șirianu. Interpretarea e încredințată d-nelor Aura Almajean Buzescu, Maria Ciucurescu Bulfinschi, Titina Oprișor și d-nii Stoian, V. Antonescu, Tâlvan. • La Teatrul Național se repetă „Masca“, grotescă într’un act de d. Ion Sân Giurgiu cu d-nele Marioara Zimniceanu, Zizi Petrescu și domnii Bulfinschi, N. Bălțățeanu și M. Constantinescu. Piesa e pusă în scenă de d. Paul Gusty. La Teatrul National se va monta, în curând sub conducerea d-lui Soare Z. Soare, Richard al III-lea de Shakespeare în traducerea d-lui Ion Marin Sadoveanu.* D. Ion Vinea a tradus piesa lui A. Cehov: Pescărușul care se va juca în această stagiune la Teatrul National în regia d. Vasile Enescu. Deși distribuția nu-i încă stabilită, se pare că interpretă primi vor fi d-nele Maria Filotti, Didina Vinea și d-nii Băletanu și Tîivan. Comitetul de lectură al Teatrului Național a primit spre reprezintare piesa într’un act a d-lui Camil Petrescu: „Act Venetian“. * In actuala stagiune Teatrul Național va mai monta și piesele „Păcat“ și „Anișoara“ ale d-nei Lucreția Petrescu, lucrările așa de susținute de d. I. Al. Brătescu Voinești. Direcția de scenă la amîndouă o va avea d. Vasile Enescu. După terminarea turneului pe care-l face acum d. Soreanu în țară cu o echipă a Teatrului Național, va pleca un al treilea turneu pentru o durată de o lună, cu d. Rulfinschi, în frunte. Nu sînt încă stabilite piesele cu care va pleca. De altfel, după cît se pare, d. Soreanu își va prelungi turneul. • Trupa soților Bulandra pleacă într-un lung turneu de propagandă cu piesele „Othello“ și „Maria Stuart“. • Rolul Sandei din piesa d-lui Al. Florescu, va fi interpretat și de d-nele Aura Buzescu și Stanca Alexandrescu. • Rolul lui „Shylock“ va fi jucat în dublură de d-nii I. Morțun și Ciprian. • Duminecă, în matineu și seara, se va juca la Teatrul Carol cel Mare, „Magda“ de Sudermann cu d-nele Agata Bîrsescu, Vecera și d-nii I. Manolescu, Petre Sturza și G. Storin. EXPOZIȚII Ateneu. — Sala Exarhu Iiu. D-na Filotti Atanasiu. Sala Exarhu II. D-nii Serafim, Artachino. Sala Exarhu III. Em. Lăzărescu. Mozart. — Al. Moscu, Neculai Constantinescu. Maison d’Art. — Crețoiu, Becu, N. Don și Colectivă. Teatrul Național Fără îndoială și fără exagerare, la Teatrul Național s’a realisat sub direcția d-lui I. Vasilescu-Valjean un progres de onestitate administrativă. Introducerea, prin ajutorul Parchetului, evident, a contabilității în mînuirea fondurilor Teatrului Național este o dată în viața acestei instituții. Dar nu putem înlătura unele juste învinuiri actualei direcții. D. I. Vasilescu-Valjean a ținut să înlesnească dominația scenei Teatrului Național de către autorii originali. Am asistat la o îndelungată revărsare de mediocritate, fiecare posesor al unui toc și al unei călimări a simțit o sacră chemare națională de a scrie piese. Scaunele de la masa de lucru s’au transformat în antice „trepieduri“ (moderne deci cu patru picioare), pe care aceste Pythii masculine și femeniste își dramatizau aiurelile. Cum Teatrul Național se bucură de priceperea regisorilor Gusti și Enescu, precum și de pasiunea de frumos a pictorului Cornescu, toate inepțiile dramatice se acopereau cu fastul unor montări excepționale. Era în această întrecere de regisori o îndepărtare a atenției spectatorului de la piesă (literatură) la tehnică. Cîțiva actori s’au transformat în hamali ai mediocrității înăfțișate pe scenă. Bulfinsky, Sîrbu, Demetriad, Manu și d-na Macri Eftimiu au risipit eroic talentele lor pentru a da viață unor slabe încercări. Bilanț: după ce am suportat atîtea încercări, nimic n’a depășit o onorabilă ’ncercare. D. I. Vasilescu-Valjean să puie un energic punct. Inepțiile dramatice (vezi „Bujoreștii* Cartonului Teodorian) să fie scoase de pe afiș. încurajare literară nu uizeamnă jignirea celui mai elementar simț al artei. Înțelegem legăturile dramatice pe care d. I. V. Valjean le are cu autorii de piese, dar nu înțelegem obligațiile publicului iubitor de artă sau de protecționism literar. P. Ș. PARTEA INTAI ! Plutașii — douăzeci și patru de flăcăi voinici cu ițarii largi suflecați pe pulpele goale — își luaseră locul pe plute, lingă lopeți. In picioare, pe frumoasele grinzi galbene, pe care apa se legăna ușor, plutașii, îmbrăcați în bluze și iari de toate culorile, așteptau binecuvîntarea stăpînului, înainte de a porni la drum îndepărtatul ținut din jos. Pe drumurile rotunzite de pe țărm, femeile, mamele, copii, se împrăștiau, flori vii ale cîmpului. Apărîndu-și ochii cu palma mîinelor de arșița soarelui, femeile nu se saturau privindu-și pentru cea din urmă oară bărbații. Ridicînd glasurile ca vuietul fluviului să nu acopere vorbele pătrunse de o gravă îngrijorare, dădeau cele din urmă sfaturi. — Ia seama să nu-ți rupi piciorul între grinzi, uite cît de lunecoase sînt. Și mai ales, te sfătui să nu faci pe viteazul cînd treci prin șuvoaie! De prisos să-ți frîngi șalele. Cele douăsprezece plute, încingeau malul cu un lung chenar gălbui deschis și, legănîndu-se ușor pe apele umflate de primăvară, întindeau să rupă grelele odgoane de cînepă răsucite în jurul parilor tari. De multă vreme, soarele se înălțase ferbinte și voios, deasupra munților, săgeta sulițele aurite deasupra undelor în clocot și le sfărîma în mii de scînteeri de grinzie netede și mirositoare, asemeni făcliilor de curînd topite din ceară proaspătă. Pe plute erau așezate lăzi de scînduri atunci încheiate, umplute cu secară neagră și cu ovăz auriu; lese se înălțau cu găleți de lemn umplute cu miere, legături de pielărie, saci cu puf de gîscă, teancuri de piele netăbăcită se îngrămădiau, bogat peșcheș trimis orașului de avutele sate muntene. Printre plutași, unii purtau barbă, erau oamenii cu experiența încercată de la cîrmele dinnainte; cei tineri stăteau la coadă. Galben, roșu, albastru, verde deschis, malul răsuna de murmurul glasurilor, de scrîșnitul prundului, de tropăitul scîndurilor și de voioasa scîrțîială a lopeților în Incheeturile noui... Venise lume de lume să ia parte la plecare. Toată iarma asta la care se adăoga duetul satului, cîntecul cocoșilor, cotcodăcitul găinelor, lătratul crinilor, era cu toate acestea acoperită de mugetul fluviului ce-și deschidea drum larg și adine printre munții îmbrăcați de păduri albastre și fragede ierburi verzi. Plutașii înălțau din cînd în cînd ochii către cer, se întrebau între ei, își chemau nevestele, copiii, și aruncau priviri de nerăbdare către coasta care ducea spre sat. Cît de lung își mai lua ziua bună Viețil Firstei! De multă vreme cîntaseră rugăciunea pentru drumeți; de multă vreme sfirșise praznicul de despărțire dat de Ciuraievi; de multă vreme, plutașii, smulgindu-se palavrelor de familie, coboriseră la țărm, fiecare era la locul lui pe plută, și acuma așteptau. — Soarele e sus de-a binerea... Nici într’un chip n’o să ajungem la „Ostrovul păsărilor“ înnainte de a înopta. — Ba da. Apa e repede acuma ca pasărea. — Ehei! Apele de primăvară sînt nestatornice... — Mai tacă-ți gura!... Nu cîrti împotriva Domnului!... — Se tace așteptat, Firstei! măi frate, știe mai bine decît tătînesău. — N’o să-l învățăm noi.. Firstei, — iată-i că vin. Plutașii apucară din nou lepețiie și se uitară bucuroși spre țărm. Unii își ridicară șepcile, înclinînd capul. — Bună ziua, Firs Platonici! Pe coastă o voce sonoră se înnalță într’un nou grup amestecat, de oameni bătrîni și tineri. — Dumnezeu să vă ajute, flăcăr înalt, cu capul gol, cu barba stufoasă și întunecată fluturînd pe caftanul lung și negru, bătrînul Ciuraiev venea sprijinindu-se într’un toiag încîrjorat, împresurat de familie, ca un stareț de călugări. Salutul lui Ciuraiev parcă ar fi strecurat un sînge nou în vinele plutașilor. Toți răspunseră într’un glas: — Să fii bine venit, Firs Platonici! Unul din feciorii lui Firs, Vieul, încă tînăr, dar bărbos de timpuriu, cu părul încîrlionțat scăpînd în inele de sub pălăria neagră, încălțat cu botfori înnalți, roșii și-^B> -și figuli— deasupra genunchilor și îmbrăcat cu o bluză de pînză albă cusută cu un chenar de lină pe piept și pe poale, îngenunchiă pentru cea din urmă oară înnaintea tatălui său, și spuse cu glas tare și apăsat, ca și al lui Firs: — Ei bine, tată! Binecuvintează-mă! Firs își ridică feciorul din genunchi, și il binecuvintă descriind cu două degete ridicate un gest atît de larg încît părea că-l lovește pe rînd, pe frunte, pe umeri și pe piept, în vreme ce vocea îi tremura de o părintească îngrijorare : — Hai, Domnul să te aibă în pază! Domnul să te aibă în pază! Apoi, Vieul îngenunchiă înnaintea maică-sei, o bătrînică uscată și măruntă, într’un vestmînt albastru închis, se ridică și înclinîndu-se spre ea, o strînse la piept, cercînd s’o mîngîe: — Nu te ’ntrista, încrede-te în Domnul! Nu sunt doar la cel dintîi drum. In sfîrșit Vieul se aplecă înnaintea fratelui mai mare, Anania, bărbat aspru, cu părul roșu tăiat rotund. — Domnul să-ți dea un bun drum!... îi ură Anania, cu o voce ascuțită și ușor răgușită, trăgînd cu coada ochiului, ingrijat, la plute, și gîndind cu oarecare mîndrie, dințată lui Vieul!“. — „Frumoasă avere mai e înde Cumnatei Varvara, nevasta lui Anania, o femee înaltă și slabă cu ochii severi cari păreau niște agrișe, Visul îi închină un rămas bun adine, frîngîndu-se pănă la mijloc. Cît despre ceilalți, Ana Firsovna, sora măritată, cumnatul, sora Grunia, fetișcană roșie și durdulie, și nepotul Kondica, și Stiesca, fata lui Anania — toți se apropiară de Vieul și se înclinară pe rînd în — Drum bun, in numele lui Crist!... Domnul să te apere tot drumul! Toate rubedeniile, toți vecinii, ca și cei cîiva venerabili frați întru aceiași religie cu Fiii Platonici, în fruntea lor cu Procor Karpici, bătrîn cu barba lungă și cu nas de copil, alb și slăbănog ca un sfînt de biserică, toți într’un glas, strigară lui Vieul: — Domnul să te aibă în grijă!... Drum bun!... Mama lui Vieul, Filatievna, își ascunde lacrimile în pestelcă, în timp ce-i rătăcește pe buze un surîs fricos și de mai mare milă: — Viculușca, dragul meu! Nu uita mai ales pe Vassenca. Amintește-ți toate sfaturile. Dar glasul răsunător al lui Firs liniști bătrîna: — Intoarceți-vă amîndoi... Auzi Vicul? Spune-i îndată ce-ai ajuns: tata și mama nu pot fără tine, vor să te vadă. Și ochii severi ai lui Ciuraiev întîlnesc ochii femeii, recunoscători și învăluiți în lacrimi. — Haide, la drum, și Domnul să te cîrmuie hotărîriri, și desfăcindu-se de mulțime se îndreptă către cea dintăia plută. De îndelungi ani Ciuraiev își trimite plutele în josul fluviului. Niciodată înnainte de a fi implorat ajutorul Domnului! Niciodată înnainte de a le fi împins cu mina lui. Se închină, desfăcu otgonul și-l aruncă pe plută, strigînd cu glas tare: — In paza Domnului!... Drum bun!... Plutașii făcură semnul crucii, își puseră șepcile, scuipară în palme și se plecară pe vîsle. Lopețile grele scrîșniră îndelung, ca strigătul cocorilor, și pluta, desprinzîndu-se de țărm, serirs Platonici o binecuvintă, o admiră o clipită și se apropie de cea următoare. O desprinse, o binecuvintă, se uită cu drag la dînsa, cu bîrnele ei, cu lăzile, cu gălețile ei și cu plutașii în a căror mină vîsleie scîrtăiau și cîntau... pe urmă trecu la a treia... Și îndelung timp încă Ciuvaiev dă drumul și binecuvîntează plutele galbene cari par turnate în ceară proaspătă, iar cea din urmă, e aceia pe care se înnalță între lăzi un cort de pînză alb ca trăpada, locașul plutitor al lui Vieul... Tot finul fluviului e acuma acoperit de pete de ceară pe care se deslușesc viu vestmintele multicolore ale plutașilor. Ca un stol de cocori gălbui, ele plutesc duse de apă, și toate, fiecare în felul ei, păcănesc asemeni cocoarelor. In timpul acesta, Flis Ciuvaiev, în fruntea familiei, urmat de femei și de copii, merge dealungul malului, fluturînd mina păroasă în dreptul celei din urmă plute și repetînd cu glasul lui puternic: — Drum bun! Călătorie bună! In paza Domnului! înduioșat, Procor Karpici, a lăsat să-i cadă o lacrimă dealungul bărbii albe, și cu micul său naș de copil soarbe aerul arzător al amiezii. Prascovia Filatievna, apărindu - și ochii cu mina, urmărește cu privirea fuga plutelor și plînge încetișor. Cît de plîngătoare îi par gemetele vîslelor de plop și cît de plîngător e încă gemătul vîslelor de la cea din urmă plută, ultima plută unde străluce albeața cortului și caftanul de pînză al lui Vieul. . _____________ (Va urma) , G. GREBENCICOV NEAMUL CIURAIEVILOR Traducere de Cezar Petrescu. I