Neamul Românesc, martie 1924 (Anul 19, nr. 47-72)

1924-03-01 / nr. 47

2 ARTA VIATA CULTURALA LITERATURA 99Pagina culturală” „Nu plecați din oraș, până cînd nu cumpărați și o carte românească !“ E îndemnul tipărit de o gazetă ar­­deleană­ de la marginea serii, Satu- Mare. Ține loc acolo anunțurilor din locurile goale de la capătul coloanei. Nu știm în ce măsură e ascultat sfa­tul, într’un ținut unde atîta lipsă este încă de carte românească. Dar supt cuvintele tipărite se vede o desnădejde. Tiparul nu mai slujește la o pre­gătire a sufletului, la o înnălțare a lui. Cetitorul s’a deprins să ceară gazetei vești despre cele mai urîte tîrguieli politice, despre ultimele scan­daluri de corupție, despre un ministru care frustează fiscul sau despre un deputat ce și-a amăgit alegătorii; ce­titorul vrea știri de senzație, repor­­tagii de scandal și discută cu mai multă aprindere grija unui domn ministru oare­care, despre al cărui nume nici pulbere nu va rămîne peste douăzeci de ani, decît despre o operă de artă, o carte, suferința unui inventator să­rac, izbînda unui savant, ideia ori credința, care va răsturna mine ca o pîrghie așezările de astăzi ale lumei. Slugarnică, presa în loc să se îm­potrivească acestor pofte ale publicu­lui cu instinctele sălbătăcite de răz­­boiu, a alungat tot ce este cultural și mai puțin vremelnic din paginile sale. Literele groase, titlurile cît palma, învinuirile și insultele aruncate, locul de frunte ce se dă reportagiului gîn­­gav despre evenimente a căror în­semnătate nu are nici viața de o zi; stau mărturie a acestei triste boli a tiparului. Ca și odinioară gloata Ro­mei de decadență, care se îmbulzia la circuri să vadă fiarele sfășiind sclavi și gladiatorii spintecîndu-se cu cuțitul, publicul României celei nouă dar nu și înnoite, se desfată la in­­tresfășierea oamenilor politici. Spec­tacolul e atît de înfierbîntat, nicit mulțămindu-se cu circul, publicul uită să strige și după mine. Această presă nu ni trebuie. Pagina în care vom aduna în fie­care zi tot ce va părea demn de in­teres din mișcarea culturală a serii și a străinătății, stă mărturie. Am dori să fie, și pentru alte ga­zete, un îndemn. Ne gîndim că ziarul nu e tipărit numai pentru agenți electorali, pentru publicul cafenelelor, pentru lectorul grăbit de informații, pentru croitoreasa ce se înduioșează la sinuciderea din „Fundătura Victor Emanoil“ și își mărginește desfătările artistico-inte­­lectuale la filmele de pe Bulevardul Elisabeta și din Strada Paris. Știm că se află în această Capi­tală și în toată țara, oriunde dincolo de Chitila, mii și mii de cetitori, cari sara, după ce­ au încheiat munca zilei, despătuiesc ziarul să-i ceară și o știre, alta despre lume, decît acea sbierată pe Calea Victoriei de țigănușii vînză­­tori ai celei de a patra edițiuni. Pentru acest public, a luat ființă această pagină. Ea va face punte, nădăjduim, între ziar și carte. ROMANUL NOSTRU Grebencicov și literatura pămîntului In Rusia ca și la noi, desvoltarea Statului s’a rezemat pe sat. De a­­ceia pricepem și simțim mai de a­proape literatura scriitorilor oarecum patriarhali: Turghenef, Korolenco, de­cît un roman cu subiect din mediul elvețian, german ori dintr’o capitală cosmopolită. N’a fost ales la întîmplare, pentru a fi tălmăcit aici romanul «Neamul Ciuvaievilor» al puțin cunoscutului scriitor siberian Gheorghe Grebenci­cov. Am făcut-o timp câ autorul zu­grăvește cu o rară putere epică, una din dramele cele mai obișnuite și la noi, am spune chiar, singura adevă­rată mare­­ dramă care se desfășoară de trei sferturi de veac: descompu­nerea înceată a mediului patriarhal a tradiției și a credinții sub năvala civilizației orășenești. E vorba de viața unei familii pu­ternice și bogate din pămîntul Sibe­rian al Rusiei, în munții Altai, la marginea Chinei. Viața se petrece cu acea grandoare simplă, pe care citi­torul o va presimți de la cel dintâi capitol. In decorul măreț al A­tailor, unde curge apa năvalnică a Buciur­inei, afluent al Irtișului, familia pa­triarhului Firi Ciuraiev a făcut un adevărat stat în stat. Nu e întîmplare singuratecă pe acele târlmuri de la capătul lumii unde n’a răzbit încă ci­vilizația, statul se înfățișează ca o no­țiune rară și îndepărtată, și unde o­­biceiurile și tradiția se păstrează încă neatinse ca în veacurile cele de de­mult ale omenirei. Neamul Ciuraievi­lor e puternic, avut, respectat Bătrînul Firi Ciuraiev e om al cre­dinței nestrămutate, — întru cîtva a­­bătută de la Dogmă, cum se întim­­plă atît de adesea în Rusia cea cu peste o sută de secte — dar om al unei singure credințe, statornice, nu îngăduitoare, de o grandoare care a­­mintește eroii Bibliei. In această fortăreață a tradiției și­­­­ a credinței străbate pe încetul spiri­tul nou al timpului, atecristul civi­­lisației tîrgovețe. Feciorul cel mai mic plecat la Moscova să-și desâ­­vîrșească știința religioasă se întoarce cu ea pierdută, feciorul cel mijlociu •­«­­duce tot din această blestemată ce­tate a pierzării o tovarășă de viață, inteligentă și cultă, una din acele femei încîntătoare care trece ca o hohote de lumină prin romanele rusești. Dar și de aici vine pierzarea. Un om născut și trăit în spiritul orașului nu se poate întoarce nepedepsit la viața simplă și rustică. Nadia suferă, ea devine încă una din pricinile că­derii Ciuraievilor. Și autoritatea bătrâ­nului Ciuraiev se surpă într’o pră­bușire a credinței propăvâduite de el, slăbită subteran de o nouă sectă căreia i­a dat ființă un vecin din dorul de răzbunare. Aceasta e drama. Frumusețea scri­sului robust, a decorului larg de în­ceput de lume, pitorescul obiceiurilor și tradiției păstrate neatins într’un ungher ferit de acidul corosiv al civilizației suprapuse , se vor deschide cititorului cu fiecare capitol, atît cît voi fi putut păstra în tălmăcire, ceva din frăgezimea și nobleță originalului. Autorul, Gheorghi Grebencicov, s’a născut acum patruzeci de ani într’un ținut Siberian, în munții Altai, din tată mongol și mamă cazacă. Ca aproape toți scriitorii ruși a avut copilărie și tinerețe anevoioasă până la desnădejde. Romanul de față in manuscris a fost singura avuție cu care a scăpat fugar din Rusia Soviete­lor, în 1921, pe încrucișătorul Edgar Quin­et. Tr. Cetiți și răspîndiți: Neamul Românesc NEAMUL ROMANESC Valul de pornografie II avem și pe acesta de cîteva luni și îl vedem crescînd nestăvilit și ame­nințător. Se știe oare că avem în București vreo șeasesprezece reviste hebdoma­dare, care învîrtesc cu tot mai multă lipsă de jenă salata proastă a obsce­nității ? Și că în toată țara ar fi mai bine de o sută de asemenea publica­­țiuni periodice ? Se știe că trăim vr­sta de aur a pornografiei tipărite ? Titluri picante, desenuri sugestive, strofe ori schițe pipărate „a­outrance“ vorbesc abundent spiritului public. Tre­buie să-ți chinuiești uneori mintea ca să descurci toate glumele proaste care se ascund într-o revistă sărată. Din fericire, lenea se oprește să le citești, atunci cînd nu intervine dezgustul, dar înscenarea contribuie mult să-ți dea ochii; ea seamănă cu broasca rîioasă care atrage privirile cele mai nevinovate prin magnetismul monstruo­­șității ei. Și totuși se găsesc multe minți lim­pezi și inștrul pe care sunt dispuse, în această materie, să dea peste picior protestările sau pudorile burgheze, întru­cît păcătuiesc pornografii? Că ne prilejuiesc clipe de voioșie? Că ne satisfac gusturile?... Ce nevoie e să ne acoperim fața pentru o „poantă“ prea acută sau pentru un cuvînt prea pe șleau ? Oare delicații cari socotesc foaia de viță ca cea mai sigură garan­ție, nu sînt în realitate niște Tar­tuff­e ? Așa raționează defensorii pornogra­fiei tipărite. Dacă ar voi ca prin a­­ceasta să spună că viața orășenească, bucureșteană ori nu, e plină de mur­dării fățișe ori ascunse, ar avea drep­tate. Numai că altul e gîndul lor. Apă­­rînd pornografia, au pretenția de a apăra libertatea; ei n’ar înțelege o măsură represivă împotriva licențioa­selor manifestări. Pentru ei, a avea scrupule într’o chestiune ca aceasta, e a fi demodat; a fi rușinos, e o prostie. Nu zic că n’au și aci oarecare dreptate. A roși e un cuvînt prea vechiu care își pierde pe zi ce trece înțele­sul și puterea. Ne reamintește verbele acelea latine, care se întrebuințează numai la trecut. Ar trebui să se zică nu „a roși“, ci „a fi roșit“, așa cum se zice odisse pentru a urî și me mi­niste pentru a-și aminti. Trebuie dar să credem că în afară de cei cari văd în pornografie un comerț foarte remunerator (cercetați registrele de încasări ale revistelor în chestiune), adică de pornografii de meserie, mai sînt pornografi de preferințe sau de vocațiune? Teamă mi-e că-i așa. Dacă nu mi-ar fi teamă să cad în păcatul pe care li-1 reproșez și dacă nu m’aș sfii să strecor în articolul acesta vir­tuos o fărîmă de sadism, aș zice că acel soi de cetățeni îmi fac impresia unor sleiți cari încearcă să regăsească prin ațîțarea creerului și imaginației, restul unei drojdii de tinerețe. Așa aș zice dacă acești desfrînați ai condeiului ar fi oameni cu un trecut care poate fi cercetat și cumpănit. Dar, cu excepția a cinci, șase pu­bliciști cunoscuți, scufundați în rătă­cirea aceasta care îi amețește și le dă curajul unei beții de balamac, co­laboratorii salariați ori benevoli ai pornografiei volante sînt generația nouă de semi-intelectuali, tineret ne­­isprăvit și ieșit din matca bunelor por­niri, aruncîndu-se cu o detestabilă fantanoradă în apa murdară a acestei băi publice în care învață să înnoate ca broscuțele dar în care nu izbutesc de­cât să stropească cu picături mur­dare pe cei din jur De aceea „valul de pornografie“, atât din pricina celor ce-i alimentează cât și din aceia a clientelei de lectu­ră a acestui gen care are pretenția de a se întitula gen literar, merită să fie luat mai în serios și judecat mai cu atenție, chiar în­ ciuda spiritului public.­­. Dr. Umilirea școalei Profesorimea și-a plecat capul. Așa se spune. Orcum, un lucru e sigur, nici cind o deprimare mai apăsătoare n’a cuprins școala românească. Și — ironie! —această dieprimare coincide cu mult buciumată „pe­rioadă de construcții“, care, vai! e numai perioadă de construcție de clădiri, nu și de suflete. Dacă sufletul s’ar plămădi cu mistria! Sufletul școalei s’a aciuat, înghețat și disprețuit, in somptuoasele palate ale dăr­niciei cuminți țărănești El jinduiește însă vremea, cînd seninul și căldura din sufletul unui Gheorghe Lazăr sălășuia în chilioara de la Sf. Sava. Dacă printre judecătorii Țării au pătruns elemente vizate de politică și de școala ab­solvenților de război și a „perioadei de construcție“, cum­ au făcut să pălească aureola ce încunună o magistratură immacu­lată, în învățămîntul secundar hălăduiesc șefii de gară, studentele și studenții eterni și repetenții cu diplome false, iar In cel primar . . . Autoritatea școlară. Inex­pugnabilă In inamovibilitatea ei, tratează In schimb pe adevărații profesori, ca pe rotații de mai sus. Cînd un strigăt de avertizare a pornit din pieptul profesorimii contiente și deci îngrijorate de viitorul școalei, de sus, printr’o foaie politică, i s’a răspuns cu amenințări. Mișcarea ei, pentru pîine dar și pentru prestigiu — a fost prezentată așa de odios de către dușmanii culturii românești, în­cît delegația profesorilor n'a avut nici măcar cinstea pe care a avut’o o delegație oare­care de chiriași, de a fi primită de primul sfetnic al Țării, iar M. S. Regele, care din proprie fru­moasă inițiativă s’a interesat — pe drept — de sporirea soldelor ofițerilor, al căror suf­let noi il dospim, rău sfătuit și poate și mai rău informat, n’a primit delegația unui corp, care nu știe prin ce merită această descon­siderare. Să ne mai mirăm că se legiferează. In materie de învățămînt, după un proect în­cuiat în salvare și tăinuit cu zece peceți ? Să mai protestăm că tot biurourile nu dictează legi, regulamente și pedagogia lor costelivă ? O umilă rugăminte am șopti însă la urechea conducătorilor noștri­ , să nu legi­­fereza, din biruourile calde și elegante ale Domniilor lor, mijloacele prin cari, după atâtea umilințe din afară, se mai poate intră cu fruntea sus în clasă. Virgil Tempeanu. Un bal mascat la Michelet S-au împlinit în cursul lunei Fe­bruar cincizeci de ani de la moartea lui Michelet, care nu a fost numai un mare istoric al Franței, dar și un bun prieten al Românilor. Poate prietenia aceasta a venit și de acolo, că cea de a doua soție a lui Michelet, Athénais Mialaret, fusese profesoara copiilor principesei român­ce Cantacuzino și este știut acum, că aceasta tovarășă de viață a istoricului francez, a înrâurit mult asupra sim­­patielor și antipatielor ce le-a arătat în viață. Tot prin această înrâurire a femeii, se poate explica cum autorul Bibliei umanității, a putut da un bal costumat, în timpul carnavalului din 1865, atunci cînd tovarășii săi : Victor Hugo, Charlas, Edgar Quinet, se aflau în exil. Despre acest bal, frații Goncourt, în jurnalul lor scriau : «Li un bal de la Michelet, unde femeile sunt deghizate în națiuni opri­mate, Polonia, Ungaria, Veneția, ar fi spus că vezi dansînd viitoarele re­voluții ale Europei». Frații Goncourt nu se înșelau. E curios să recitești astă­zi amă­nunte despre aceasta petrecere ușu­­ratecă, unde și au dat întilnire în vestminte atît de puțin serioase, ade­vărate glorii ale Franței. Georges Sand a apărut îmbrăcată în vrăjitoare,Renan în fluture de noapte atât de voluminos încît împiedica cu aripile dansatorii, Buloz, în pasăre. Petrecerea aceasta în timp ce to­varășii de luptă îndurau exilul, a fost primită cu îndestulă indignare de Hugo și Edgar Quinet. Poate la supărarea acestora gîndind, Michelet a scris mai pe urmă: „Ne urîm, ne disprețuim, adică nu ne cunoaștem.“ FILOZOFIE STIINTA Mișcarea literară, dramatică și artistică Premiere viitoare Luni 3 Martie. — Teatrul Carol cel Mare: „Candida“ 3 acte de Ber­nard Shaw cu d-nele Ana Luca, Getta Chernbach Popa și d-nii R. Bulfinschi I. Morțun, I. Tâlvan­a și I. Orendy de la Teatrul Național. Miercuri 5 Martie. — Teatrul Na­țional: „Sanda“ piesă în 3 acte de Al. Florescu cu d-nele Maria Filotti, Lily Popovici, Ec. Zimniceanu, Beatrice Crivețeanu, și d-nii C. Nottara, Vracca, Calboreanu, Stănescu, etc. • Joi 6 Martie. — Teatrul Regina Maria: „Burghezul Gentilom“ 5 acte de Moliére cu d-nul V. Maxi­milian. Miercuri 12 Martie. — Teatrul Național: „Fiui-Frumos piesă în 3 acte de Horia Furtună cu d-nele C. Demetriad, Maria Giurgea, Almajan, P. Ionescu și d-nii Ar. Demetriad, I. Bulfinschi, Ciprian, I. Manu, Calbo­reanu, I. Dum­itrescu etc. • Luni 17 Martie. — Teatrul Mic: „Dansatorul Doamnei“, 3 acte de Armand și Bousquet cu d-nele Dorina Heller, Anne Capustin, C. Eliad, A. Demetrescu și d-nii I. Iancovescu, M. Fotino, G. Channel și L Lefter. • Miercuri 19 Marie. — Teatrul Na­­ționl: „Lumină din lumină“ para­bolă în 4 acte de d. Orendy cu d-nele Lily Popovici și domnii C. Nottara, Tâlvan etc. Miercuri 26 Martie. — Teatrul Național: „Povara“, 3 acte de Ro­mulus Voinescu cu d-nele Ana Luca, Parizianu și d-nii Atanasescu, etc. * • • La Teatrul Național se repetă sub conducere d-lui Victor Dem. Bumbești: „Biruitorul“ piesă în 3 acte a d-lor Băbeanu și V. Rusu Șirianu. Interpretarea e încredințată d-nelor Aura Almajean Buzescu, Maria Ciucu­­rescu Bulfinschi, Titina Oprișor și d-nii Stoian, V. Antonescu, Tâlvan. • La Teatrul Național se repetă „Masca“, grotescă într’un act de d. Ion Sân Giurgiu cu d-nele Marioara Zimniceanu, Zizi Petrescu și domnii Bulfinschi, N. Bălțățeanu și M. Cons­­tantinescu. Piesa e pusă în scenă de d. Paul Gusty. La Teatrul National se va monta, în curând sub conducerea d-lui Soare Z. Soare, Richard al III-lea de Shakes­peare în traducerea d-lui Ion Marin Sadoveanu.* D. Ion Vinea a tradus piesa lui A. Cehov: Pescărușul care se va juca în această stagiune la Teatrul National în regia d. Vasile Enescu. Deși distribuția nu-i încă stabilită, se pare că interpretă primi vor fi d-nele Maria Filotti, Didina Vinea și d-nii Băl­e­­tanu și Tîivan. Comitetul de lectură al Teatrului Național a primit­­ spre reprezintare piesa într’un act a d-lui Camil Pe­trescu: „Act Venetian“. * In actuala stagiune Teatrul Național va mai monta și piesele „Păcat“ și „Anișoara“ ale d-nei Lucreția Pe­trescu, lucrările așa de susținute de d. I. Al. Brătescu Voinești. Direcția de scenă la amîndouă o va avea d. Vasile Enescu. După terminarea turneului pe care-l face acum d. Soreanu în țară cu o echipă a Teatrului Național, va pleca un al treilea turneu pentru o durată de­ o lună, cu d. Rulfinschi, în frunte. Nu sînt încă stabilite piesele cu care va pleca. De altfel, după cît se pare, d. Soreanu își va prelungi turneul. • Trupa soților Bulandra pleacă în­tr-un lung turneu de propagandă cu piesele „Othello“ și „Maria Stuart“. • Rolul Sandei din piesa d-lui Al. Flo­­rescu, va fi interpretat și de d-nele Aura Buzescu și Stanca Alexandrescu. • Rolul lui „Shylock“ va fi jucat în dublură de d-nii I. Morțun și Ciprian. • Duminecă, în matineu și seara, se va juca la Teatrul Carol cel Mare, „Magda“ de Sudermann cu d-nele Agata Bîrsescu, Vecera și d-nii I. Manolescu, Petre Sturza și G. Storin. EXPOZIȚII Ateneu. — Sala Exarhu I­iu. D-na Filotti Atanasiu. Sala Exarhu II. D-nii Serafim, Ar­­tachino. Sala Exarhu III. Em. Lăzărescu. Mozart. — Al. Moscu, Neculai Con­­stantinescu. Maison d’Art. — Crețoiu, Becu, N. Don și Colectivă. Teatrul Național Fără îndoială și fără exagerare, la Teatrul Național s’a realisat sub di­recția d-lui I. Vasilescu-Valjean un progres de onestitate administrativă. Introducerea, prin ajutorul Parchetului, evident, a contabilității în mînuirea fondurilor Teatrului Național este o dată în viața acestei instituții. Dar nu putem înlătura unele juste învinuiri actualei direcții. D. I. Vasilescu-Val­­jean a ținut să înlesnească dominația scenei Teatrului Național de către au­torii originali. Am asistat la o înde­lungată revărsare de mediocritate, fie­care posesor al unui toc și al unei călimări a simțit o sacră chemare națională de a scrie piese. Scaunele de la masa de lucru s’au transformat în antice „trepieduri“ (moderne deci cu patru picioare), pe care aceste Py­­thii masculine și femeniste își drama­­tizau aiurelile. Cum Teatrul Național se bucură de priceperea regisorilor Gusti și Enescu, precum și de pasiu­nea de frumos a pictorului Cornescu, toate inepțiile dramatice se acopereau cu fastul unor montări excepționale. Era în această întrecere de regisori o îndepărtare a atenției spectatorului de la piesă (literatură) la tehnică. Cîțiva actori s’au transformat în hamali ai mediocrității înăfțișate pe scenă. Bulfinsky, Sîrbu, Demetriad, Manu și d-na Macri Eftimiu au risipit eroic talentele lor pentru a da viață unor slabe încercări. Bilanț: după ce am suportat atîtea încercări, nimic n’a depășit o onora­bilă ’ncercare. D. I. Vasilescu-Valjean să puie un energic punct. Inepțiile dramatice (vezi „Bujoreștii* Cartonului Teodorian) să fie scoase de pe afiș. încurajare lite­­­rară nu uizeamnă jignirea celui mai elementar simț al artei. Înțelegem le­găturile dramatice pe care d. I. V. Valjean le are cu autorii de piese, dar nu înțelegem obligațiile publicului iubitor de artă sau de protecționism literar. P. Ș. ­ PARTEA INTAI ! Plutașii — douăzeci și patru de flă­căi voinici cu ițarii largi suflecați pe pulpele goale — își luaseră locul pe plute, lingă lopeți. In picioare, pe fru­moasele grinzi galbene, pe care apa se legăna ușor, plutașii, îmbrăcați în bluze și i­ari de toate culorile, așteptau binecuvîntarea stăpînului, înainte de a porni la drum în­depărtatul ținut din jos. Pe drumurile rotunzite de pe țărm, femeile, mamele, copii, se împrăștiau, flori vii ale cîmpului. Apărîndu-și ochii cu palma mîinelor de arșița soarelui, femeile nu se saturau privindu-și pen­tru cea din urmă oară bărbații. Ridi­­cînd glasurile ca vuietul fluviului să nu acopere vorbele pătrunse de o gravă îngrijorare, dădeau cele din urmă sfa­turi. — Ia seama să nu-ți rupi piciorul între grinzi, uite cît de lunecoase sînt. Și mai ales, te sfătui­ să nu faci pe viteazul cînd treci prin șuvoaie! De prisos să-ți frîngi șalele. Cele douăsprezece plute, încingeau malul cu un lung chenar gălbui des­chis și, legănîndu-se ușor pe apele um­flate de primăvară, întindeau să rupă grelele odgoane­­ de cînepă răsucite în jurul parilor tari. De multă vreme, soarele se înălțase ferbinte și voios, deasupra munților, săgeta sulițele aurite deasupra undelor în clocot și le sfărîma în mii de scîn­­teeri de grinzie netede și mirositoare, asemeni făcliilor de curînd topite din ceară proaspătă. Pe plute erau așezate lăzi de scîn­­duri atunci încheiate, umplute cu se­cară neagră și cu ovăz auriu; lese se înălțau cu găleți de lemn umplute cu miere, legături de pielărie, saci cu puf de gîscă, teancuri de piele netă­băcită se îngrămădiau, bogat peșcheș trimis orașului de avutele sate mun­­tene. Printre plutași, unii purtau barbă, erau oamenii cu experiența încercată de la cîrmele dinnainte; cei tineri stă­teau la coadă. Galben, roșu, albastru, verde des­chis, malul răsuna de murmurul gla­surilor, de scrîșnitul prundului, de tro­păitul scîndurilor și de voioasa scîr­­țîială a lopeților în Incheeturile noui... Venise lume de lume să ia parte la plecare. Toată iarma asta la care se adăoga duetul satului, cîntecul cocoșilor, cot­­codăcitul găinelor, lătratul crinilor, era cu toate acestea acoperită de mugetul fluviului ce-și deschidea drum larg și adine printre munții îmbrăcați de pă­duri albastre și fragede ierburi verzi. Plutașii înălțau din cînd în cînd ochii către cer, se întrebau între ei, își che­mau nevestele, copiii, și aruncau pri­viri de nerăbdare către coasta care ducea spre sat. Cît de lung își mai lua ziua bună Viețil Firstei! De multă vreme cîntaseră rugăciunea pentru drumeți; de multă vreme sfir­­șise praznicul de despărțire dat de Ciuraievi; de multă vreme, plutașii, smulgindu-se palavrelor de familie, co­­boriseră la țărm, fiecare era la locul lui pe plută, și acuma așteptau. — Soarele e sus de-a binerea... Nici într’un chip n’o să ajungem la „Os­trovul păsărilor“ înnainte de a înopta. — Ba da. Apa e repede acuma ca pasărea. — Ehei! Apele de primăvară sînt ne­statornice... — Mai tacă-ți gura!... Nu cîrti îm­potriva Domnului!... — Se tace așteptat, Firstei! măi frate, știe mai bine decît tătîne­­său. — N’o să-l învățăm noi.. Firstei, — iată-i că vin. Plutașii apucară din nou lepețiie și se uitară bucuroși spre țărm. Unii își ridicară șepcile, înclinînd capul. — Bună ziua, Firs Platonici! Pe coastă o voce sonoră se înnalță într’un nou grup amestecat, de oameni bătrîni și tineri. — Dumnezeu să vă ajute, flăcăr­ înalt, cu capul gol, cu barba stu­foasă și întunecată fluturînd pe cafta­nul lung și negru, bătrînul Ciuraiev venea sprijinindu-se într’un toiag în­­cîrjorat, împresurat de familie, ca un stareț de călugări. Salutul lui Ciuraiev parcă ar fi strecu­rat un sînge nou în vinele plutașilor. Toți răspunseră într’un glas: — Să fii bine venit, Firs Platonici! Unul din feciorii lui Firs, Vieul, încă tînăr, dar bărbos de timpuriu, cu părul încîrlionțat scăpînd în inele de sub pălăria neagră, încălțat cu botfori în­­nalți, roșii și-^B> -și figuli— deasupra genunchilor și îmbrăcat cu o bluză de pînză albă cusută cu un che­nar de lină pe piept și pe poale, în­­genunchiă pentru cea din urmă oară înnaintea tatălui său, și spuse cu glas tare și apăsat, ca și al lui Firs: — Ei bine, tată! Binecuvintează-mă! Firs își ridică feciorul din genunchi, și il binecuvintă descriind cu două de­gete ridicate un gest atît de larg încît părea că-l lovește pe rînd, pe frunte, pe umeri și pe piept, în vreme ce vo­cea îi tremura de o părintească în­grijorare : — Hai, Domnul să te aibă în pază! Domnul să te aibă în pază! Apoi, Vieul îngenunchiă înnaintea maică-sei, o bătrînică uscată și mă­runtă, într’un vestmînt albastru închis, se ridică și înclinîndu-se spre ea, o strînse la piept, cercînd s’o mîngîe: — Nu te ’ntrista, încrede-te în Dom­nul! Nu sunt doar la cel dintîi drum. In sfîrșit Vieul se aplecă înnaintea fratelui mai mare, Anania, bărbat as­pru, cu părul roșu tăiat rotund. — Domnul să-ți dea un bun drum!... îi ură Anania, cu o voce ascuțită și ușor răgușită, trăgînd cu coada o­­chiului, ingrijat, la plute, și gîndind cu oarecare mîndrie, dințată lui Vieul!“. — „Frumoasă avere mai e înd­e­ Cumnatei Varvara, nevasta lui Ana­nia, o femee înaltă și slabă cu ochii severi cari păreau niște agrișe, Visul îi închină un rămas bun adine, frîn­­gîndu-se pănă la mijloc. Cît despre cei­lalți, Ana Firsovna, sora măritată, cumnatul, sora Grunia, fetișcană roșie și durdulie, și nepotul Kondica, și Sties­­ca, fata lui Anania — toți se apropiară de Vieul și se înclinară pe rînd în — Drum bun, in numele lui Crist!... Domnul să te apere tot drumul! Toate rubedeniile, toți vecinii, ca și cei cî­iva venerabili frați întru aceiași religie cu Fiii Platonici, în fruntea lor cu Procor Karpici, bătrîn cu barba lungă și cu nas de copil, alb și slă­bănog ca un sfînt de biserică, toți într’un glas, strigară lui Vieul: — Domnul să te aibă în grijă!... Drum bun!... Mama lui Vieul, Filatievna, își as­cunde lacrimile în pestelcă, în timp ce-i rătăcește pe buze un surîs fricos și de mai mare milă: — Viculușca, dragul meu! Nu uita mai ales pe Vassenca. Amintește-ți toa­te sfaturile. Dar glasul răsunător al lui Firs li­niști bătrîna: — Intoarceți-vă amîndoi... Auzi Vi­cul? Spune-i îndată ce-ai ajuns: tata și mama nu pot fără tine, vor să te vadă. Și ochii severi ai lui Ciuraiev întîl­­nesc ochii femeii, recunoscători și în­văluiți în lacrimi. — Haide, la drum, și Domnul să te cîrmuie­ hotărî­riri, și desfăcindu-se de mulțime se îndreptă către cea din­­tăia plută. De îndelungi ani Ciuraiev își trimite plutele în josul fluviului. Niciodată în­­nainte de a fi implorat ajutorul Dom­nului! Niciodată înnainte de a le fi împins cu mina lui. Se închină, desfăcu otgonul și-l a­­runcă pe plută, strigînd cu glas tare: — In paza Domnului!... Drum bun!... Plutașii făcură semnul crucii, își pu­seră șepcile, scuipară în palme și se plecară pe vîsle. Lopețile grele scrîș­­niră îndelung, ca strigătul cocorilor, și pluta, desprinzîndu-se de țărm, se­rirs Platonici o binecuvintă, o ad­miră o clipită și se apropie de cea următoare. O desprinse, o binecuvintă, se uită cu drag la dînsa, cu bîrnele ei, cu lăzile, cu gălețile ei și cu plutașii în a căror mină vîsleie scîrtăiau și cîntau... pe urmă trecu la a treia... Și îndelung timp încă Ciuvaiev dă drumul și binecuvîntează plutele gal­bene cari par turnate în ceară proas­pătă, iar cea din urmă, e aceia pe care se înnalță între lăzi un cort de pînză alb ca trăpada, locașul plutitor al lui Vieul... Tot finul fluviului e acuma acoperit de pete de ceară pe care se deslușesc viu vestmintele multicolore ale pluta­șilor. Ca un stol de cocori gălbui, ele plutesc duse de apă, și toate, fiecare în felul ei, păcănesc asemeni cocoare­­lor. In timpul acesta, Flis Ciuvaiev, în fruntea familiei, urmat de femei și de copii, merge dealungul malului, flu­turînd mina păroasă în dreptul celei din urmă plute și repetînd cu glasul lui puternic: — Drum bun! Călătorie bună! In paza Domnului! înduioșat, Procor Karpici, a lăsat să-i cadă o lacrimă dealungul bărbii albe, și cu micul său naș de copil soarbe aerul arzător al amiezii. Prascovia Filatievna, apărindu - și ochii cu mina, urmărește cu privirea fuga plutelor și plînge încetișor. Cît de plîngătoare îi par gemetele vîs­­lelor de plop și cît de plîngător e încă gemătul vîslelor de la cea din urmă plută, ultima plută unde străluce al­beața cortului și caftanul de pînză al lui Vieul. . _____________ (Va urma) , G. GREBENCICOV NEAMUL CIURAIEVILOR Traducere de Cezar Petrescu. I

Next