Neamul Românesc, mai 1926 (Anul 21, nr. 98-104)

1926-05-01 / nr. 98

Ö ® S ® ® S ®[ ■j iij • ... /î­n _■ ■ Hi ® ® ® ® „Neamul Românesc Literar □ □ [UNK] [UNK] [UNK]o ® ® B ® ® ® ® B ® B ® ® ® ® ® ® ® ® 300000000000000000000000000000000000000000000000000000&CHS00 B && □i PiDi P ® ® B ® m .­­,r . ț •• Í®®S®E0SS®B®®BS®l*jS®BS@® 3000□PP □[□□!□□□ DOssBssaaaa Drumuri italiene de N. lORGA Seara se înfășură, cu toată zarea, împărțită ’n neștirbite planuri, de albastru transpa­rent al munților, de verde as­pru al pinilor maritimi, de ar­gintie lucire a măslinilor, de frăgezime a ierbei tinere, de aur palid al lanurilor de rapi­dă, de roșu șters al zidirilor, în Vălurile ei multicolore, de o ex­tremă delicateță. Muntele e tivit cu dunguțe aurii, de­asu­­pra cărora, în albastrul șters, în verdele de mare, care-și a­­mestecă apele, se sbat de o ul­timă tremurare aripile jose ale amurgului ce moare. De la Empoli drumul cotește spre Siena. 2. SIENA impresia celei d’intăiu seri­e a unei brusce întoarceri în tre­­­cut. Pe îngusta stradă întorto­­chiată, pe lespezile de mar­mură, se învălmășește supt lu­mina slabă a reverberelor o lu­me neobișnuită, pe care n’o pot strică nici veșmintele moderne, nici pianele cafenelelor scîn­­teetoare de electricitate, nici vițetul automobilelor în strîm­­toarea înnaltelor palate. Figuri etrusce rustice aruncă pe u­­meri falduri de vechi mantale, franciscani legați cu funii trec pe lîngă șiruri de colegieni în haine negre, — totul într’o vi­oiciune zgomotoasă, într-un cîntec, un șuier și un zvon de rîsete. Dimineața, privirile se o­­presc asupra fereștilor cu tri­­foiu gotic ale unui palat cu su­prafețe roze. Și de fapt ora­șul întreg nu e decît un lung șir de palate, unele din ele da­­tînd la începuturile lor din se­colul al XIII-lea. Familiile care au călcat întîia oară ambele scări de marmură și au pus numele marilor zidiri le au în parte și astăzi ; în altele s’au a­­șezat oficii publice sau — mai rar ca aiurea — societăți pe ac­țiuni și bănci. Dar, oricît s’ar fi încercat reparații, unele mai­­ dibace, altele mai puțin, aspec­tul general nu e schimbat. Pro­cesiunea imenselor zidiri de Cărămidă palidă continuă fără a se opri de un singur zid. Și numele mari ale trecutului ita­lian răsună : al Piccolomini­­lor în rîndul întăiu, cari au dat pe Papa cruciatei din 1460, Pio al II-lea, iar el, prea-învățatul, înzestratul cu toate darurile fiu al Sienei, un nou adaus de prestigiu și de glorie. Fără să fi fost port de mare, unde să vie bogățiile lumii, fă­ră să fi jucat un rol de frunte in lungile lupte cari au făcut­­ durerea și interesul istoriei ita­liene, Siena a fost în adevăr o cetate de mari și frumoase am­biții. A doua zi după cruciată, la care a participat — și i-a plăcut s’o spuie —, ea a căutat să-și dea locul în marea operă de clădiri a evului mediu ita­lian. Domul, care era atunci o simplă biserică romană, ridi­cată din bielșugul de marmură al carierelor vecine, a adăpos­tit sub vechiul lui acoperă­mânt plat pe părinții conciliu­lui care prin alegerea Papei Nicolae a deschis calea refor­mei și luptei pentru dominația universală a lui Grigorie al XVII-lea. Peste mai mult de două secole, cînd Toscana lua jm nou avînt, cetățenii au cre­zut că atîta n’ajunge pentru Siena lor. S’a format atunci planul grandios de a face, cu un arh­itect adus din Sudul angevin, o biserică așa de mare c­ât cea mai îndrăzneață din cu­prinsul peninsulei. S’au ridi­cat pînă la nivelul tribunelor Uriașii păreți de marmură al­bă și neagră; cele d’intăru arca­de s’au încordat de-asupra va­stului spațiu. Speranțele mari își destinseseră zborul. Era doar vremea cînd același me­diu orășenesc, plin de o adîncă religiositate și de o legitimă ambiție, dădea catolicismului pe bunul sfînt Bernardin, ur­­m­așul lui Francisc cel nesfîr­șit de dulce, și, cînd dianeta Sfînta Caterina, fulgerînd dez­­mățările unei Biserici înstrăi­nate, chema pe Papa Urban al VI-lea la datoria lui în Roma Sfîntului Petru. Nu s’a putut merge însă mai departe. Vina a fost dată pe planurile greșite. Și atunci tot acest patriotism civic s’a întors cu o nesfîrșită dragoste spre vechea biserică ce trebuie să fie numai ramura în curmeziș din crucea marii catedrale. Aici lucraseră de mult încă, de aproape un veac, meșterii a două școli deosebite care merg totuși alături. Din a doua ju­mătate a secolului al XIII-lea Niccolo Pisano, un sculptor din cetatea vecină a Pisei, dă­duse în amvonul său, supt vul­turul roman, scene din Scrip­tură în care nota eră a antichi­tății, Hristos figurînd pe cruce între oameni ca de pe vremea Cezarilor și fericiții și cei vred­nici de osîndă din lumea de după moarte făcînd mișcări de bucurie și durere pe care le-ar fi găsit ori­ce meșter păgîn. Ceva mare era să se desvolte de acolo, peste lucrările unui lacopo della Quercia, pînă la a­­cel Sansovino, a cărui mînă a dăruit Baptisteriului o atît de sprintenă împodobire în bronz. Dar această școală nu eră să realizeze aici în Siena cele mai frumoase din minunile ei mai tăr­zii. Sfinții cari se amestecă pe fațada multiplă și incohe­rent a catedralei sunt dato­riți mai mult unor epoce mai târzii, și totalul nu produce a­­ceiași impresie de armonică u­­nitate ca ornamentele simple și discrete ale fațadei Baptis­teriului, cu atît de sobrele linii din cadru, cu atît de puținele statui din timpan. Italia nu eră încă țara sculptorilor. * Dar Bizanțul își trimesese aici Madonele cuminți supt vă­lul lor de monotonă sfințenie. Și, supt acest cer, în această natură, care se înfățișează ea însăși ca miraculos și neînțeles zugrăvită, virtuțile tainice ale rasei romanizate fără a-și pier­de vechile instincte spre tran­scendental au creat o nouă artă a picturii. Pe fondul de aur împrumutat de la mosaice, Madonele lui Duccio di Buo­­ninsegna răsăriră cu o ciudată privire în lungii ochi cârpiți, și tragedia Mîntuitorului capătă vibrații omenești, înduioșătoa­re și pline de o sacră îngrozire. In vechiul tablou pe lemn tă­iat în două pentru a putea pre­zenta ambele lui fețe și mutat aici din odăița de la Dom, unde fusese aruncat după instalarea lui triumfală din secolul al XIV-lea. Mântuitorul cu haina încrețită în falduri de aur are altă căutătură și alt gest la fie­care din momentele petrecerii sale pe pămînt. Mai dramatic decît oriunde apare el pe mun­te sus, cu cetățile desfăcân­­du-i-se supt picioare, în clipa cînd Satana, naiv înfățișat în pietrica lui neagră, îl ispitește și dumnezeiasca inimă se lup­tă omenește cu îndoielile față de chemarea coborîrii pe pă­mînt. N. IORGA 1 IUBITEI de GIACOMO LEOPARDI "Divină frumusețe, sfânt izvor De dragoste, când nu-ți văd chipul Oricând îmi ești departe, dacă'n somn lT„­ Nu-mi scaldă umbra ta ființa, Ori nu-mi răsar un gând pe câmpul împurpurat de zâmbetele firii. — ]Mă ’ntreb­­ești fericirea unui veac Nevinovat, ce-i zice veac de aur, Ori, suflet trecător, plutești acum In nesfârșit ? Ori soarta ce te-ascunde Te dăruiește lumii viitoare? Ca să te văd trăind pierdut nădejdea. Te voi vedea când, gol și singuratec, îmi va trăbate sufletul pe căi Necunoscute, spre­ un lăcaș de veci. Din zorii ’ndureratei tinereți Gândit să-mi fi tovarășe de cale Pe-acest pământ. Dar nu-i nimic in lume Să-ți semene și, dacă vre­ o ființă I­i semăna la chip, la grai și umblet. Lipsindu-i toate acestea Ea n’ar fi fost frumoasă cum ești tu.­­ Dar, printre-atătea chinuri De soartă pregătite omenirii. De te-ar iubi un suflet pe pământ Și-ai fi același cum te-arată gându-mi, O fericire nouă l-ar cuprinde. Văd bine astăzi că iubirea ta M ar îndemna să caut iar virtutea Și faima, ca în anii tinereții. ? $• . Iar dacă cerul n’a dat mângâiere Durerii, trista viață lângă tine Ar fi asemeni vieții îngerești. Pe valea unde sună cântul Plugarului, la muncă, stau pe gânduri Și plâng că visul prea curând , fi­­ M'a părăsit, iar pe coline, plângând dorinii de timpuriu pierdute. Când mă gândesc la tine. Începe inima să-mi bată. t In uierul nesănătos, în veacul Posomorât, să-mi fie ’ngăduit, . Când știu că-mi ești pierdută pe vecie. Să te privesc cu ’nchipuirea. . ■ • ■ De ești un gând nemuritor Pe care ’nțelepciunea lui nu-i iartă Să’mbrace’nfățișare omeneaesă, Să ’ndure printre oameni suferința pielii desnădăjduite. Ori, dac’un alt pământ te-ascunde lumii In zările cu mii de aștri . . . Și-o stea mai luminoasă ca un soare Te -nvăluie ’n văzduhuri mult mai blânde, De-aci, de unde viața-i sbor de-o clipă, Primește cântul celui ce le-a iubit, departe, Traducere din limba italiană de AL. IACOBESCU, IN DUMBRAVA DE CHIPAROȘI (DUPĂ BRUNO WILLE) — In metru original — In fund colo într’o dumbravă­­ Atuncea eu am plâns de milă. De chiparoși găsit-am un mormânt. Nu-i pare undevă un paradis Uscat pe-o piatră răsturnată Miresele să doarm’ acolo Privit-am un buchet jos la pământ. Pe roze, ’n brațe dragi c’un vech­­inic vis ?, Șopiiă sfios dhmcea crângul­ ,^u­cea o copilă doarme blând. Ea a murit de-amor. Te ’nchină Durerii sfinte capul tău plecândl! O, inimă ce mori în locul Unui amor pios și fecioresc —­ Un mucegai ți-i paradisul, In care roze nici că înfloresc. Pu­i lacrimi prafului ’de-aicea. Pe­ acest mormânt fifi un izvor. Din spini de roze mâne poate. «'o ridica o boltă ’ncetișor­i, Trad. de LUCIAN COSTIN 1111111 ipiui Cel ce, venind din Europa apuseană, descinde la Bucu­rești, are o impresie cât se poate de neobișnuită. Credea, după câte­va zile de Orient­­expres, că va trebui să se gă­sească în plin Orient, pe câtă vreme vede în fața sa străzile largi, care-i dau ilujia că se află pe un bulevard Parisian, palate solemne în acea arhi­tectură fără caracter și fără armonie care­ a ajuns arhitec­tura orașelor moderne euro­pene, parcuri mărețe, precum e Șoseaua Kisselef, Grădina Cișmigiu. Parcul Carol, care aduc aminte de Bois de Bou­logne, de Pincio, de Cascine , credea că va trebui să dea piept în piept cu tipuri ciuda­te, îmbrăcate în costume pito­rești și când colo, hoinărind pe străzile principale, precum : Calea Victoriei, strada Lip­scani, nu vede decât doamne cât se poate de elegante, îm­brăcate după cel din urmă mo­del sosit de la Paris, cu buzele și sprincenele pictate în culoa­rea la modă, și un mare nu­măr de cafenele și restaurante luxoase, ticsite de­ o mulțime elegantă și, după înfățișare, ra­finată , tipuri de occidentali și accente care te fac adesea să te întrebi dacă se vorbește ita­lienește ori franțuzești ori spa­­niolește ori într’o limbă în care cele trei limbi ar fi ames­tecate și contopite laolaltă. Simți astfel o desilușie și o ciudă ca în fața unei enorme mistificări. Dar deodată, ieșind din centru, la o cotitură de stradă, te vezi în fața unui grup de țărani acoperiți cu piei de capră „ca faunii din ve­chime“, pe cap cu o căciulă, la fel cu aceea pe care­ o purtau desigur străvechii traci; te urci pe dealul care predomină orașul și într’o mică piață pus­tie, de pe care poți admiră pa­norama întinsei metropole, ză­rești dincolo de-o boltă o bise­rică mică, cu cupolele în tam­­bură, caracteristice arhitectu­­rei bizantine și răsăritene , co­bori către Dâmbovița, pe ale cărei parapete dai de­ o expo­ziție permanentă de covoare, și nu departe de oraș se oglin­dește ’n apa râului Câte­ o mă­năstire veche, ca aceea de la Co­mana, în mare parte văruită, ori ca aceea adui Radu Vodă, azi aproape dărâmată, spre a face loc fortificațiilor ce tre­buiau să apere capitala, dar care în 1917 n’au apărat’o întru nimic de ocupația germană. Iar atunci uiți Apusul și te simți dus în plin Orient. .1. # Acest îndoit caracter de occi­dentalism și de orientalism care stăpânește întreaga viață și manifestările României, al­cătuind în bună parte farme­cul ei, este produsul așezării geografice și al evoluției sale istorice. Situată între Marea Neagră și Adriatică, între Balcania și Europa de mijloc odată de Dunărea care­ a fost în toate timpurile calea străbătută de toate popoarele care, dinspre Răsărit, au năpădit Apusul, sau dinspre Miază-noapte s’au aruncat spre Miază-zi, ea a fost punctul de încrucișare a civilizației apusene cu cea de răsărit, a latinismului cu hele­­nismul. Temeiul etnic al popo­rului românesc s-au format Dacii, ramură a Tracilor, cari se găseau așezați pe cele două versante ale Carpaților încă din veacul al V-lea d­. Cr. Dar acest popor a fost învins și su­pus de Traian, pe la începu­tul veacului al II-lea d. Cr. iar Roma, cucerind țara, o populă din nou cu coloniști romani, duse acolo legile, obiceuirile, limba sa, și din poporul dac făcu un popor latin, dându-i caracterul său, care este un caracter nepieritor. In baza acestui titlu așa­dar, Românii se fălesc cu numele și obârșia lor romană, socotind pe Traian drept întemeetor al națiunii lor. Cel mai vechi monument de artă din România este trofeul de la Adam-Clisi. Fu ridicat în cinstea lui Traia, la granița Daciei romane spre Marea Nea­gră, nu departe de Tomis, Con­stanța de azi, unde Ovidiu is­păși osânda vinei sale față de August. Monumentul avea for­ma unei tambure cilindrice, la fel cu mormintele circulare ale Ceciliei Metella, ale lui Au­gust și Adrian, și avea în vârf un trofeu, era îmbrăcat cu marmură în care, în bassorelie­­furi, se evocau isprăvile răz­boiului dacic. Monumentul e acum o grămadă de ruine, dar coloana, care prin hotărârea Senatului fu ridicată în acelaș timp la Roma de Apolodor ca să veșnicească amintirea cu­ceririi dacice, stă încă dreaptă în Farul Traian, voind parcă să atesteze trăinicia neclintită a legăturilor ce unesc Româ­nia de latinitate. Dar ce eclipsă cunoscu, în viața poporului, această lati­nitate ! Din clipa în care Ro­manii, din pricina năvălirii Go­ților, în sec. III-lea trebuiră să părăsească Dacia, până în vremea din urmă, țara fu încăl­cată, purtată și, în parte, stă­pânită de nesfârșite noroade: Goți, Huni, Gepizi, Avari, Un­guri Cumani, Tătari. Sub poto­pul acestor năvăliri Dacia ro­mană pierdu acea strălucire de viață și acea lumină de ci­vilizație la care ajunsese în vremea Romei. Lipsa desăvâr­șită de monumente ntre sec. al III-lea și al XIV-lea ne dove­dește netrebnicia acelor ne­sfârșite veacuri. Poporul abia mai are putința să trăiască sub urgia năvălitorilor: să trăiască din greu, în sărmane colibe ori prin scorburi să­pate in pământ ori prin codri, de ce să mai zidească case ori să ridice monumente, de vreme ce nu avea măcar siguranța de a putea culege grâul pe care’l semăna ? Bisericuțele de lemn ce se văd încă prin sate românești, ca aceea din Parosci ori din Gramești, cru­cile de piatră ori de lemn Ce se întâlnesc pe marginea tu­turor drumurilor de țară sau la gura satelor, au fost desi­gur singurele monumente ale acestui jalnic răstimp. Dar prin acele monumente simple, necioplite, primitive, s’a ex­primat adesea simțul artistic al poporului și înclinarea lui către pitoresc, prin fine cio­plituri în lemn, așa cum se poate vedea în biserica din Gramești. Răstimpul de întunecare și de răstriște trecu. La sfârșitul veacului al XIII-lea se înjghe­­ară cele dintâi nuclee de Stat românesc, în Muntenia și în Moldova ; se întăriră margi­­nele, se orândui viața cetă­țenească și economică. Atunci se ridicară cele dintâi monu­mente arhitectonice. Au fost, firește, monumente religioase. Iar de­oarece religia, în Dacia părăsită, venise din Bisanț — cetatea așezată pe malurile Bo­sforului, moștenitoare a geniu­lui elenic și a puterii Romei, care a fost stăpâna, inițiatoa­­rea și farul de civilizație al po­poarelor răsăritene — arta ro­mânească a fost, în începutu­rile și desvoltarea ei, o artă cu­rat bisantină. Răsăritul o lua înaintea Apusului. Călătorind prin România, din Banat în Basarabia, și din Transilvania la Dunăre, se văd pretutindeni biserici și mâ­năstiri care ne­ aduc aminte de bisericele și schiturile bisan­­tine, care se leagă de arhitec­tura și de tradiția Bisanțului, dar trebue să te duci la Curtea de Argeș ca să vezi cele mai de seamă monumente ale artei ro­mânești, să le studiezi obârșia și desvoltarea. * Curtea de Argeș este un târ­­gușor pierdut într’o încântă­toare vale între Carpații Fă­gărașului pe râul Argeș, afluent al Dunării, departe cam la 150 km. de București. De celelalte târguri românești nu se deosebește, la prima ve­dere, prin nimic , aceleași dru­muri cu copaci, prăfuite vara și noroioase iarna; aceleași case joase, văruite și împodo­bite cu scări și cu cerdacuri de lemn rustic cioplite, aceeași mulțime de țărani cu cojoacele ori cu cămașa alb-murdară în zilele de lucru, cu costumul pi­toresc în colorile lui aprinse, în zilele de sărbătoare. Dar Curtea de Argeș a fost cea din­tâi reședință al celui dintâi Stat românesc, începând din sec. XIII-lea și totodată leagă­nul artei românești, însemnă­tatea sa apuse începând din sec. XIV-lea, când Voevozii o părăsiră mutându-se mai în­tâi la Târgoviște, pe urmă la București, dar rămaseră drept mărturie a strălucirei sale tre­cute cele două biserici ridicate de cuvioșia Domnilor: biserica episcopală și paraclisul curții Voevozilor, care sunt cele două pietre de preț ale artei româ­nești. Am avut fericirea să cercetez acest pitoresc târgușor în vara­ anului trecut, întovărășit de prof. Ortiz, un italian, care la Universitatea din București, ca profesor de literatură ita­liană, păstrează vie tradiția de înfrățire între țara noastră și România ; și de Drăghiceanu, membru în Comisia pentru păstrarea monumentelor isto­rice românești. Ca toți dru­meții ce se îndreaptă spre Curtea de Argeș, am fost dus mai întâi să văd biserica epis­copală care se înalță afară din oraș pe o pajiște, de pe care ți-e dat să admiri una din pa­noramele cele mai suggestive ale Munteniei. Auzisem vor­­bindu-se atâta despre acest monument, care este socotit în România drept cel mai fru­mos edificiu din câte există pe pământ, că mi-era frică să nu am o desamăgire. Dar n’am avut o desamăgire ! In alba­strul cerului biserica se ridică, într’o glorie de marmore și de aur, ca o rătare: albă, luminoa­să, armonică. Iar când treci pragul ușei miraculoase, pe care cineva a socotit’o demnă de Alhambra, intri într’o at­mosferă caldă și aurită de răs­­frîngerile sticlelor la apus, și te simți cuprins de-o beție mis­tică, cu mintea dusă în con­templația vieții de dincolo. Aci se odihnesc oasele celor dintâi suverani ai Romîniei, Carol I și Elisaveta (Carmen Sylva), iar pe mormintele lor poporul ține mereu, mari cununi de flori pr­oaspete. Biserica a fost întemeiată de principele Neage-Vodă, la înce­putul sec. XVI-lea, iar legenda povestește că, de­oarece zidu­rile se năruiau, a fost nevoe de o jertfă omenească. Meșterul Manole, arhitecul, în toate di­minețile, întorcîndu-se la lu­cru, vedea năruit zidul pe care-l înălțase cu o zi mai în­­nainte. Zădarnic erau și silin­țele și rugăciunile. Dar într’o noapte avu o vedenie vede­nia bisericii isprăvite—și auzi un glas care-i spunea că e ne­voe, pentru ca minunea să se întîmple, să fie zidită în boltă cea dinții femee ce s’ar fi ară­tat dimineața. Iar dimineața o femee veni la revărsatul zori­lor, și eră femea dragă lui Ma­nole. Zărind-o de departe, se roagă lui Dumnezeu cu rugă­ciuni fierbinți, să oprească a­­propierea femeii. Iar Dumne­zeu trimite mai întîi un potop de ploae care îngroașă rîul, a­­poi o vijelie care smulge co­pacii din rădăcină și-i tîrăște în îndîrjirea ei. Dar femeea se apropie și destinul trebue să se împlinească. O lipesc de zid și împreajmă-i încep să zi­dească. Cu desnădejdea în su­flet și zîmbetul pe buze, Ma­nole dă curaj iubitei, Stai, draga mea, Nu te speria, Vrem în glumă Să te zidim aici. Dar zidul crește, sînul fe­meii, care ascunde făptura de curînd concepută, se strînge, pătimește. Rugăciunea ei devi­ne sfîșietoare : Manole, Manole, Meștere Manole, Tare mă strînge zidul, Sînul mi-1 zdrobește Pruncul mi-1 strivește ! Dar zidul se înalță nemilos ; destinul se împlinește și opera de artă triumfă prin jertfa a tot ceea ce artistul are mai drag pe lume : femeia și iubi­rea ! Insă, din păcate, opera de artă care se ridică în acest chip la începutul veacului al XVI-lea nu mai există. Bise­rica episcopală atîta de lumi­noasă pe care­ o admirăm, nu este cea înălțată de Meșterul Manole. Vechea clădire, la sfîrșitul veacului trecut, se găsea într’o proastă stare de conservare ; atunci s’au gândit s’o restaureze și i s’a dat acea­stă însărcinare arhitectului Lecomte de Nouy iar acesta, din nenorocire pentru artă, s’a gîndit fără multă vorbă să dă­­rîme cu totul acel monument, pentru a-l rezidi așa cum cre­dea că va fi fost conceput în sec. XVI-lea. Lecomte de Nouy a făcut desigur o admirabilă operă de artă și s’a îngrijit de propria-i glorie, dar nu putem să nu deplîngem distrugerea străvechiului edificiu. Cel nou prea puțin păstrează din el, după cum se poate vedea pri­vind unele stampe din 1801 care înfățișează biserica și mă­nă­stirea din preajmă-i, și a­­ceasta a fost dată la pămînt, pentru a fi înlocuită cu o nouă clădire părînd, în­ urîțenia ei, o cazarmă de cavalerie, deși a fost una din reședințele prefe­rate ale Carmen SylveL­ă ieșim afară să contemplăm panorama Curții-de-Argeș. Pe­ste îngrămădirea caselor se în­­nalță o biserică, simplă în for­ma ei goală de cruce greacă, având deasupra o cupolă cu tambură, fără podoabe de mar­more încrustate ori de aurării, toată din cărămidă și blocuri, pătrate de piatră sură. Acesta e templul cel mai vechi al Ro­mâniei. A fost înălțat, între 1332 și 1374, odată cu reședin­ța Curții, de Principele Basa­­rab, întemeetorul celui dintâi Stat românesc. Odată părăsită Curtea de pe Argeș, biserica suferi multe stricăciuni iar în 1911 a fost cât pe-aci să îndure aceeași soartă de plâns ca și biserica episcopală, căci se ho­­tărîse — în mania de recon­strucție care bîntuia pe-atunci Romînia — de-a o dă la pâ­­mînt spre a fi rezidită din nou A fost atunci o mare fericiri pentru artă că s’au ridicat gla­suri de protestare și că în frun­tea comisiunii pentru păstra­rea monumentelor istorice s’a găsit un om, arhitectul Cer­chez, care, împotriva celor pu­se la cale de Lecomte de Nouy, socotea că a restaura un mo­nument vechi înseamnă înain­te de orice și mai ales, a păs­tră monumentul, iar nu să-l distrugi pentru a-1 zidi din nou. A fost un mare noroc, cum spun, de­oarece nu numai cu chipul acesta s’a păstrat cea mai veche clădire bisericească, bijuteria cea mai de preț a ar­tei bizantine în România, dar și, mai ales, pentru că în tim­pul lucrărilor de restaurare, sub stratul extern al zugrăve­lilor recente care îi acopereau toți pereții, s’a descoperit o se­rie de afrescuri din sec. XIV- lea care constitue o operă de artă de-o neasemuită frumu­sețe și de-o excepțională însem­nătate. (Continuare în No. viitor) ANGELO PERNIGE Cele șapte castele ale Transilvaniei (Continuare din patr. ,-a )Cele cinci turnuri ale Castelu­lui sunt grupate in jurul unei curți mici, în al ca­rel centru este săpat un put de peste 50 de m­etri până la nivelul râulețului de jos. Turnurile sunt unite cu poduri­­galerii de lemn, atârnate de zi­duri, la diferite înălțimi. „După aranjamentul actual, Re­gin­a își are apartamentele într-u­­nul din turnuri, iar principesa I­­leana, ocupă turnul rotund care predomină șoseaua din josul Cas­telului, de unde poate privi în zare și face semn cu mâna ea și Principesele din povești. „Castelul a fost mobilat cu în­grijire după stilul medieval. Pe pereți sunt însă atârnate covoare frumoase lucrate de mână, iar pardoseala este acoperită cu piei de urși, trofee ale vânătorilor din munții învecinați. In contrast cu această simplicitate se vede câte un obiect prețios, ca un covor per­san etc. care amintește faptul că acest Castel este așezat în dru­mul comercial către Răsărit. BISTRIȚA, reghinul săsesc, ALBA-IULIA „La Nord de Brașov, continuă d-l Marriner, se întinde drumul către Bistrița, al doilea din cele ș­apte Castele“. Aci autorul intercalează o foto­grafie reprezintând o copilă ro­mână, în costum pitoresc națio­nal despre care spune: „Româncele sunt renumite pen­tru broderia lor de mână, iar sa­tele se întrec unele pe altele a pro­duce bluze și cămăși lucrate cu în­grijire. Fiecare e „artist“ în pro­priile lui desenuri și este socotit ca o rușine să copieze lucrarea altuia. O altă fotografie urmează, re­prezentând un grup de tineri sași îmbrăcați în port românesc de sărbătoare. „Căsătorile între români și ger­mani sunt foarte rare, ambele nea­muri păstrând curățenia rasei sale. Multe din obiceiurile româ­nești însă au fost adoptate de cei­lal­ți, mai ales în ce privește îm­brăcămintea. Fotografia de mai sus este un exemplu frapant­. După ce vizitează Bistrița, d. Me­rriner trece prin Reghinul Săsesc, și prin Cluj pentru a ajunge la Re­ghinul Săsesc al patrulea din cele șeapte Castele.­­ In drum, trece și prin Alba Iu­­lia, unde în 1922 a asistat la incoro­narea M. M. L. L. Regele și Regina României. „Lângă vechea biserică a Sf. Mihai, unde­ i îngropat Hunieadi Ianoș s’a ridicat cu ocazia înco­ronării și a unirei Transilvaniei cu România, frumoasă biserică în stil românesc, pe locul unde Mi­hai Viteazul a fost și el încoronat ca Domnitor al Munteniei, Mol­dovei și Transilvaniei unite“

Next