Neamul Românesc, mai 1926 (Anul 21, nr. 98-104)
1926-05-01 / nr. 98
Ö ® S ® ® S ®[ ■j iij • ... /în _■ ■ Hi ® ® ® ® „Neamul Românesc Literar □ □ [UNK] [UNK] [UNK]o ® ® B ® ® ® ® B ® B ® ® ® ® ® ® ® ® 300000000000000000000000000000000000000000000000000000&CHS00 B && □i PiDi P ® ® B ® m .,r . ț •• Í®®S®E0SS®B®®BS®l*jS®BS@® 3000□PP □[□□!□□□ DOssBssaaaa Drumuri italiene de N. lORGA Seara se înfășură, cu toată zarea, împărțită ’n neștirbite planuri, de albastru transparent al munților, de verde aspru al pinilor maritimi, de argintie lucire a măslinilor, de frăgezime a ierbei tinere, de aur palid al lanurilor de rapidă, de roșu șters al zidirilor, în Vălurile ei multicolore, de o extremă delicateță. Muntele e tivit cu dunguțe aurii, deasupra cărora, în albastrul șters, în verdele de mare, care-și amestecă apele, se sbat de o ultimă tremurare aripile jose ale amurgului ce moare. De la Empoli drumul cotește spre Siena. 2. SIENA impresia celei d’intăiu serie a unei brusce întoarceri în trecut. Pe îngusta stradă întortochiată, pe lespezile de marmură, se învălmășește supt lumina slabă a reverberelor o lume neobișnuită, pe care n’o pot strică nici veșmintele moderne, nici pianele cafenelelor scînteetoare de electricitate, nici vițetul automobilelor în strîmtoarea înnaltelor palate. Figuri etrusce rustice aruncă pe umeri falduri de vechi mantale, franciscani legați cu funii trec pe lîngă șiruri de colegieni în haine negre, — totul într’o vioiciune zgomotoasă, într-un cîntec, un șuier și un zvon de rîsete. Dimineața, privirile se opresc asupra fereștilor cu trifoiu gotic ale unui palat cu suprafețe roze. Și de fapt orașul întreg nu e decît un lung șir de palate, unele din ele datînd la începuturile lor din secolul al XIII-lea. Familiile care au călcat întîia oară ambele scări de marmură și au pus numele marilor zidiri le au în parte și astăzi ; în altele s’au așezat oficii publice sau — mai rar ca aiurea — societăți pe acțiuni și bănci. Dar, oricît s’ar fi încercat reparații, unele mai dibace, altele mai puțin, aspectul general nu e schimbat. Procesiunea imenselor zidiri de Cărămidă palidă continuă fără a se opri de un singur zid. Și numele mari ale trecutului italian răsună : al Piccolominilor în rîndul întăiu, cari au dat pe Papa cruciatei din 1460, Pio al II-lea, iar el, prea-învățatul, înzestratul cu toate darurile fiu al Sienei, un nou adaus de prestigiu și de glorie. Fără să fi fost port de mare, unde să vie bogățiile lumii, fără să fi jucat un rol de frunte in lungile lupte cari au făcut durerea și interesul istoriei italiene, Siena a fost în adevăr o cetate de mari și frumoase ambiții. A doua zi după cruciată, la care a participat — și i-a plăcut s’o spuie —, ea a căutat să-și dea locul în marea operă de clădiri a evului mediu italian. Domul, care era atunci o simplă biserică romană, ridicată din bielșugul de marmură al carierelor vecine, a adăpostit sub vechiul lui acoperământ plat pe părinții conciliului care prin alegerea Papei Nicolae a deschis calea reformei și luptei pentru dominația universală a lui Grigorie al XVII-lea. Peste mai mult de două secole, cînd Toscana lua jm nou avînt, cetățenii au crezut că atîta n’ajunge pentru Siena lor. S’a format atunci planul grandios de a face, cu un arhitect adus din Sudul angevin, o biserică așa de mare cât cea mai îndrăzneață din cuprinsul peninsulei. S’au ridicat pînă la nivelul tribunelor Uriașii păreți de marmură albă și neagră; cele d’intăru arcade s’au încordat de-asupra vastului spațiu. Speranțele mari își destinseseră zborul. Era doar vremea cînd același mediu orășenesc, plin de o adîncă religiositate și de o legitimă ambiție, dădea catolicismului pe bunul sfînt Bernardin, urmașul lui Francisc cel nesfîrșit de dulce, și, cînd dianeta Sfînta Caterina, fulgerînd dezmățările unei Biserici înstrăinate, chema pe Papa Urban al VI-lea la datoria lui în Roma Sfîntului Petru. Nu s’a putut merge însă mai departe. Vina a fost dată pe planurile greșite. Și atunci tot acest patriotism civic s’a întors cu o nesfîrșită dragoste spre vechea biserică ce trebuie să fie numai ramura în curmeziș din crucea marii catedrale. Aici lucraseră de mult încă, de aproape un veac, meșterii a două școli deosebite care merg totuși alături. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea Niccolo Pisano, un sculptor din cetatea vecină a Pisei, dăduse în amvonul său, supt vulturul roman, scene din Scriptură în care nota eră a antichității, Hristos figurînd pe cruce între oameni ca de pe vremea Cezarilor și fericiții și cei vrednici de osîndă din lumea de după moarte făcînd mișcări de bucurie și durere pe care le-ar fi găsit orice meșter păgîn. Ceva mare era să se desvolte de acolo, peste lucrările unui lacopo della Quercia, pînă la acel Sansovino, a cărui mînă a dăruit Baptisteriului o atît de sprintenă împodobire în bronz. Dar această școală nu eră să realizeze aici în Siena cele mai frumoase din minunile ei mai tărzii. Sfinții cari se amestecă pe fațada multiplă și incoherent a catedralei sunt datoriți mai mult unor epoce mai târzii, și totalul nu produce aceiași impresie de armonică unitate ca ornamentele simple și discrete ale fațadei Baptisteriului, cu atît de sobrele linii din cadru, cu atît de puținele statui din timpan. Italia nu eră încă țara sculptorilor. * Dar Bizanțul își trimesese aici Madonele cuminți supt vălul lor de monotonă sfințenie. Și, supt acest cer, în această natură, care se înfățișează ea însăși ca miraculos și neînțeles zugrăvită, virtuțile tainice ale rasei romanizate fără a-și pierde vechile instincte spre transcendental au creat o nouă artă a picturii. Pe fondul de aur împrumutat de la mosaice, Madonele lui Duccio di Buoninsegna răsăriră cu o ciudată privire în lungii ochi cârpiți, și tragedia Mîntuitorului capătă vibrații omenești, înduioșătoare și pline de o sacră îngrozire. In vechiul tablou pe lemn tăiat în două pentru a putea prezenta ambele lui fețe și mutat aici din odăița de la Dom, unde fusese aruncat după instalarea lui triumfală din secolul al XIV-lea. Mântuitorul cu haina încrețită în falduri de aur are altă căutătură și alt gest la fiecare din momentele petrecerii sale pe pămînt. Mai dramatic decît oriunde apare el pe munte sus, cu cetățile desfăcându-i-se supt picioare, în clipa cînd Satana, naiv înfățișat în pietrica lui neagră, îl ispitește și dumnezeiasca inimă se luptă omenește cu îndoielile față de chemarea coborîrii pe pămînt. N. IORGA 1 IUBITEI de GIACOMO LEOPARDI "Divină frumusețe, sfânt izvor De dragoste, când nu-ți văd chipul Oricând îmi ești departe, dacă'n somn lT„ Nu-mi scaldă umbra ta ființa, Ori nu-mi răsar un gând pe câmpul împurpurat de zâmbetele firii. — ]Mă ’ntrebești fericirea unui veac Nevinovat, ce-i zice veac de aur, Ori, suflet trecător, plutești acum In nesfârșit ? Ori soarta ce te-ascunde Te dăruiește lumii viitoare? Ca să te văd trăind pierdut nădejdea. Te voi vedea când, gol și singuratec, îmi va trăbate sufletul pe căi Necunoscute, spre un lăcaș de veci. Din zorii ’ndureratei tinereți Gândit să-mi fi tovarășe de cale Pe-acest pământ. Dar nu-i nimic in lume Să-ți semene și, dacă vre o ființă Ii semăna la chip, la grai și umblet. Lipsindu-i toate acestea Ea n’ar fi fost frumoasă cum ești tu. Dar, printre-atătea chinuri De soartă pregătite omenirii. De te-ar iubi un suflet pe pământ Și-ai fi același cum te-arată gându-mi, O fericire nouă l-ar cuprinde. Văd bine astăzi că iubirea ta M ar îndemna să caut iar virtutea Și faima, ca în anii tinereții. ? $• . Iar dacă cerul n’a dat mângâiere Durerii, trista viață lângă tine Ar fi asemeni vieții îngerești. Pe valea unde sună cântul Plugarului, la muncă, stau pe gânduri Și plâng că visul prea curând , fi M'a părăsit, iar pe coline, plângând dorinii de timpuriu pierdute. Când mă gândesc la tine. Începe inima să-mi bată. t In uierul nesănătos, în veacul Posomorât, să-mi fie ’ngăduit, . Când știu că-mi ești pierdută pe vecie. Să te privesc cu ’nchipuirea. . ■ • ■ De ești un gând nemuritor Pe care ’nțelepciunea lui nu-i iartă Să’mbrace’nfățișare omeneaesă, Să ’ndure printre oameni suferința pielii desnădăjduite. Ori, dac’un alt pământ te-ascunde lumii In zările cu mii de aștri . . . Și-o stea mai luminoasă ca un soare Te -nvăluie ’n văzduhuri mult mai blânde, De-aci, de unde viața-i sbor de-o clipă, Primește cântul celui ce le-a iubit, departe, Traducere din limba italiană de AL. IACOBESCU, IN DUMBRAVA DE CHIPAROȘI (DUPĂ BRUNO WILLE) — In metru original — In fund colo într’o dumbravă Atuncea eu am plâns de milă. De chiparoși găsit-am un mormânt. Nu-i pare undevă un paradis Uscat pe-o piatră răsturnată Miresele să doarm’ acolo Privit-am un buchet jos la pământ. Pe roze, ’n brațe dragi c’un vechinic vis ?, Șopiiă sfios dhmcea crângul ,^ucea o copilă doarme blând. Ea a murit de-amor. Te ’nchină Durerii sfinte capul tău plecândl! O, inimă ce mori în locul Unui amor pios și fecioresc — Un mucegai ți-i paradisul, In care roze nici că înfloresc. Pui lacrimi prafului ’de-aicea. Pe acest mormânt fifi un izvor. Din spini de roze mâne poate. «'o ridica o boltă ’ncetișori, Trad. de LUCIAN COSTIN 1111111 ipiui Cel ce, venind din Europa apuseană, descinde la București, are o impresie cât se poate de neobișnuită. Credea, după câteva zile de Orientexpres, că va trebui să se găsească în plin Orient, pe câtă vreme vede în fața sa străzile largi, care-i dau ilujia că se află pe un bulevard Parisian, palate solemne în acea arhitectură fără caracter și fără armonie care a ajuns arhitectura orașelor moderne europene, parcuri mărețe, precum e Șoseaua Kisselef, Grădina Cișmigiu. Parcul Carol, care aduc aminte de Bois de Boulogne, de Pincio, de Cascine , credea că va trebui să dea piept în piept cu tipuri ciudate, îmbrăcate în costume pitorești și când colo, hoinărind pe străzile principale, precum : Calea Victoriei, strada Lipscani, nu vede decât doamne cât se poate de elegante, îmbrăcate după cel din urmă model sosit de la Paris, cu buzele și sprincenele pictate în culoarea la modă, și un mare număr de cafenele și restaurante luxoase, ticsite de o mulțime elegantă și, după înfățișare, rafinată , tipuri de occidentali și accente care te fac adesea să te întrebi dacă se vorbește italienește ori franțuzești ori spaniolește ori într’o limbă în care cele trei limbi ar fi amestecate și contopite laolaltă. Simți astfel o desilușie și o ciudă ca în fața unei enorme mistificări. Dar deodată, ieșind din centru, la o cotitură de stradă, te vezi în fața unui grup de țărani acoperiți cu piei de capră „ca faunii din vechime“, pe cap cu o căciulă, la fel cu aceea pe care o purtau desigur străvechii traci; te urci pe dealul care predomină orașul și într’o mică piață pustie, de pe care poți admiră panorama întinsei metropole, zărești dincolo de-o boltă o biserică mică, cu cupolele în tambură, caracteristice arhitecturei bizantine și răsăritene , cobori către Dâmbovița, pe ale cărei parapete dai de o expoziție permanentă de covoare, și nu departe de oraș se oglindește ’n apa râului Câte o mănăstire veche, ca aceea de la Comana, în mare parte văruită, ori ca aceea adui Radu Vodă, azi aproape dărâmată, spre a face loc fortificațiilor ce trebuiau să apere capitala, dar care în 1917 n’au apărat’o întru nimic de ocupația germană. Iar atunci uiți Apusul și te simți dus în plin Orient. .1. # Acest îndoit caracter de occidentalism și de orientalism care stăpânește întreaga viață și manifestările României, alcătuind în bună parte farmecul ei, este produsul așezării geografice și al evoluției sale istorice. Situată între Marea Neagră și Adriatică, între Balcania și Europa de mijloc odată de Dunărea care a fost în toate timpurile calea străbătută de toate popoarele care, dinspre Răsărit, au năpădit Apusul, sau dinspre Miază-noapte s’au aruncat spre Miază-zi, ea a fost punctul de încrucișare a civilizației apusene cu cea de răsărit, a latinismului cu helenismul. Temeiul etnic al poporului românesc s-au format Dacii, ramură a Tracilor, cari se găseau așezați pe cele două versante ale Carpaților încă din veacul al V-lea d. Cr. Dar acest popor a fost învins și supus de Traian, pe la începutul veacului al II-lea d. Cr. iar Roma, cucerind țara, o populă din nou cu coloniști romani, duse acolo legile, obiceuirile, limba sa, și din poporul dac făcu un popor latin, dându-i caracterul său, care este un caracter nepieritor. In baza acestui titlu așadar, Românii se fălesc cu numele și obârșia lor romană, socotind pe Traian drept întemeetor al națiunii lor. Cel mai vechi monument de artă din România este trofeul de la Adam-Clisi. Fu ridicat în cinstea lui Traia, la granița Daciei romane spre Marea Neagră, nu departe de Tomis, Constanța de azi, unde Ovidiu ispăși osânda vinei sale față de August. Monumentul avea forma unei tambure cilindrice, la fel cu mormintele circulare ale Ceciliei Metella, ale lui August și Adrian, și avea în vârf un trofeu, era îmbrăcat cu marmură în care, în bassoreliefuri, se evocau isprăvile războiului dacic. Monumentul e acum o grămadă de ruine, dar coloana, care prin hotărârea Senatului fu ridicată în acelaș timp la Roma de Apolodor ca să veșnicească amintirea cuceririi dacice, stă încă dreaptă în Farul Traian, voind parcă să atesteze trăinicia neclintită a legăturilor ce unesc România de latinitate. Dar ce eclipsă cunoscu, în viața poporului, această latinitate ! Din clipa în care Romanii, din pricina năvălirii Goților, în sec. III-lea trebuiră să părăsească Dacia, până în vremea din urmă, țara fu încălcată, purtată și, în parte, stăpânită de nesfârșite noroade: Goți, Huni, Gepizi, Avari, Unguri Cumani, Tătari. Sub potopul acestor năvăliri Dacia romană pierdu acea strălucire de viață și acea lumină de civilizație la care ajunsese în vremea Romei. Lipsa desăvârșită de monumente ntre sec. al III-lea și al XIV-lea ne dovedește netrebnicia acelor nesfârșite veacuri. Poporul abia mai are putința să trăiască sub urgia năvălitorilor: să trăiască din greu, în sărmane colibe ori prin scorburi săpate in pământ ori prin codri, de ce să mai zidească case ori să ridice monumente, de vreme ce nu avea măcar siguranța de a putea culege grâul pe care’l semăna ? Bisericuțele de lemn ce se văd încă prin sate românești, ca aceea din Parosci ori din Gramești, crucile de piatră ori de lemn Ce se întâlnesc pe marginea tuturor drumurilor de țară sau la gura satelor, au fost desigur singurele monumente ale acestui jalnic răstimp. Dar prin acele monumente simple, necioplite, primitive, s’a exprimat adesea simțul artistic al poporului și înclinarea lui către pitoresc, prin fine cioplituri în lemn, așa cum se poate vedea în biserica din Gramești. Răstimpul de întunecare și de răstriște trecu. La sfârșitul veacului al XIII-lea se înjgheară cele dintâi nuclee de Stat românesc, în Muntenia și în Moldova ; se întăriră marginele, se orândui viața cetățenească și economică. Atunci se ridicară cele dintâi monumente arhitectonice. Au fost, firește, monumente religioase. Iar deoarece religia, în Dacia părăsită, venise din Bisanț — cetatea așezată pe malurile Bosforului, moștenitoare a geniului elenic și a puterii Romei, care a fost stăpâna, inițiatoarea și farul de civilizație al popoarelor răsăritene — arta românească a fost, în începuturile și desvoltarea ei, o artă curat bisantină. Răsăritul o lua înaintea Apusului. Călătorind prin România, din Banat în Basarabia, și din Transilvania la Dunăre, se văd pretutindeni biserici și mânăstiri care ne aduc aminte de bisericele și schiturile bisantine, care se leagă de arhitectura și de tradiția Bisanțului, dar trebue să te duci la Curtea de Argeș ca să vezi cele mai de seamă monumente ale artei românești, să le studiezi obârșia și desvoltarea. * Curtea de Argeș este un târgușor pierdut într’o încântătoare vale între Carpații Făgărașului pe râul Argeș, afluent al Dunării, departe cam la 150 km. de București. De celelalte târguri românești nu se deosebește, la prima vedere, prin nimic , aceleași drumuri cu copaci, prăfuite vara și noroioase iarna; aceleași case joase, văruite și împodobite cu scări și cu cerdacuri de lemn rustic cioplite, aceeași mulțime de țărani cu cojoacele ori cu cămașa alb-murdară în zilele de lucru, cu costumul pitoresc în colorile lui aprinse, în zilele de sărbătoare. Dar Curtea de Argeș a fost cea dintâi reședință al celui dintâi Stat românesc, începând din sec. XIII-lea și totodată leagănul artei românești, însemnătatea sa apuse începând din sec. XIV-lea, când Voevozii o părăsiră mutându-se mai întâi la Târgoviște, pe urmă la București, dar rămaseră drept mărturie a strălucirei sale trecute cele două biserici ridicate de cuvioșia Domnilor: biserica episcopală și paraclisul curții Voevozilor, care sunt cele două pietre de preț ale artei românești. Am avut fericirea să cercetez acest pitoresc târgușor în vara anului trecut, întovărășit de prof. Ortiz, un italian, care la Universitatea din București, ca profesor de literatură italiană, păstrează vie tradiția de înfrățire între țara noastră și România ; și de Drăghiceanu, membru în Comisia pentru păstrarea monumentelor istorice românești. Ca toți drumeții ce se îndreaptă spre Curtea de Argeș, am fost dus mai întâi să văd biserica episcopală care se înalță afară din oraș pe o pajiște, de pe care ți-e dat să admiri una din panoramele cele mai suggestive ale Munteniei. Auzisem vorbindu-se atâta despre acest monument, care este socotit în România drept cel mai frumos edificiu din câte există pe pământ, că mi-era frică să nu am o desamăgire. Dar n’am avut o desamăgire ! In albastrul cerului biserica se ridică, într’o glorie de marmore și de aur, ca o rătare: albă, luminoasă, armonică. Iar când treci pragul ușei miraculoase, pe care cineva a socotit’o demnă de Alhambra, intri într’o atmosferă caldă și aurită de răsfrîngerile sticlelor la apus, și te simți cuprins de-o beție mistică, cu mintea dusă în contemplația vieții de dincolo. Aci se odihnesc oasele celor dintâi suverani ai Romîniei, Carol I și Elisaveta (Carmen Sylva), iar pe mormintele lor poporul ține mereu, mari cununi de flori proaspete. Biserica a fost întemeiată de principele Neage-Vodă, la începutul sec. XVI-lea, iar legenda povestește că, deoarece zidurile se năruiau, a fost nevoe de o jertfă omenească. Meșterul Manole, arhitecul, în toate diminețile, întorcîndu-se la lucru, vedea năruit zidul pe care-l înălțase cu o zi mai înnainte. Zădarnic erau și silințele și rugăciunile. Dar într’o noapte avu o vedenie vedenia bisericii isprăvite—și auzi un glas care-i spunea că e nevoe, pentru ca minunea să se întîmple, să fie zidită în boltă cea dinții femee ce s’ar fi arătat dimineața. Iar dimineața o femee veni la revărsatul zorilor, și eră femea dragă lui Manole. Zărind-o de departe, se roagă lui Dumnezeu cu rugăciuni fierbinți, să oprească apropierea femeii. Iar Dumnezeu trimite mai întîi un potop de ploae care îngroașă rîul, apoi o vijelie care smulge copacii din rădăcină și-i tîrăște în îndîrjirea ei. Dar femeea se apropie și destinul trebue să se împlinească. O lipesc de zid și împreajmă-i încep să zidească. Cu desnădejdea în suflet și zîmbetul pe buze, Manole dă curaj iubitei, Stai, draga mea, Nu te speria, Vrem în glumă Să te zidim aici. Dar zidul crește, sînul femeii, care ascunde făptura de curînd concepută, se strînge, pătimește. Rugăciunea ei devine sfîșietoare : Manole, Manole, Meștere Manole, Tare mă strînge zidul, Sînul mi-1 zdrobește Pruncul mi-1 strivește ! Dar zidul se înalță nemilos ; destinul se împlinește și opera de artă triumfă prin jertfa a tot ceea ce artistul are mai drag pe lume : femeia și iubirea ! Insă, din păcate, opera de artă care se ridică în acest chip la începutul veacului al XVI-lea nu mai există. Biserica episcopală atîta de luminoasă pe care o admirăm, nu este cea înălțată de Meșterul Manole. Vechea clădire, la sfîrșitul veacului trecut, se găsea într’o proastă stare de conservare ; atunci s’au gândit s’o restaureze și i s’a dat această însărcinare arhitectului Lecomte de Nouy iar acesta, din nenorocire pentru artă, s’a gîndit fără multă vorbă să dărîme cu totul acel monument, pentru a-l rezidi așa cum credea că va fi fost conceput în sec. XVI-lea. Lecomte de Nouy a făcut desigur o admirabilă operă de artă și s’a îngrijit de propria-i glorie, dar nu putem să nu deplîngem distrugerea străvechiului edificiu. Cel nou prea puțin păstrează din el, după cum se poate vedea privind unele stampe din 1801 care înfățișează biserica și mănăstirea din preajmă-i, și aceasta a fost dată la pămînt, pentru a fi înlocuită cu o nouă clădire părînd, în urîțenia ei, o cazarmă de cavalerie, deși a fost una din reședințele preferate ale Carmen SylveLă ieșim afară să contemplăm panorama Curții-de-Argeș. Peste îngrămădirea caselor se înnalță o biserică, simplă în forma ei goală de cruce greacă, având deasupra o cupolă cu tambură, fără podoabe de marmore încrustate ori de aurării, toată din cărămidă și blocuri, pătrate de piatră sură. Acesta e templul cel mai vechi al României. A fost înălțat, între 1332 și 1374, odată cu reședința Curții, de Principele Basarab, întemeetorul celui dintâi Stat românesc. Odată părăsită Curtea de pe Argeș, biserica suferi multe stricăciuni iar în 1911 a fost cât pe-aci să îndure aceeași soartă de plâns ca și biserica episcopală, căci se hotărîse — în mania de reconstrucție care bîntuia pe-atunci Romînia — de-a o dă la pâmînt spre a fi rezidită din nou A fost atunci o mare fericiri pentru artă că s’au ridicat glasuri de protestare și că în fruntea comisiunii pentru păstrarea monumentelor istorice s’a găsit un om, arhitectul Cerchez, care, împotriva celor puse la cale de Lecomte de Nouy, socotea că a restaura un monument vechi înseamnă înainte de orice și mai ales, a păstră monumentul, iar nu să-l distrugi pentru a-1 zidi din nou. A fost un mare noroc, cum spun, deoarece nu numai cu chipul acesta s’a păstrat cea mai veche clădire bisericească, bijuteria cea mai de preț a artei bizantine în România, dar și, mai ales, pentru că în timpul lucrărilor de restaurare, sub stratul extern al zugrăvelilor recente care îi acopereau toți pereții, s’a descoperit o serie de afrescuri din sec. XIV- lea care constitue o operă de artă de-o neasemuită frumusețe și de-o excepțională însemnătate. (Continuare în No. viitor) ANGELO PERNIGE Cele șapte castele ale Transilvaniei (Continuare din patr. ,-a )Cele cinci turnuri ale Castelului sunt grupate in jurul unei curți mici, în al carel centru este săpat un put de peste 50 de metri până la nivelul râulețului de jos. Turnurile sunt unite cu podurigalerii de lemn, atârnate de ziduri, la diferite înălțimi. „După aranjamentul actual, Regina își are apartamentele într-unul din turnuri, iar principesa Ileana, ocupă turnul rotund care predomină șoseaua din josul Castelului, de unde poate privi în zare și face semn cu mâna ea și Principesele din povești. „Castelul a fost mobilat cu îngrijire după stilul medieval. Pe pereți sunt însă atârnate covoare frumoase lucrate de mână, iar pardoseala este acoperită cu piei de urși, trofee ale vânătorilor din munții învecinați. In contrast cu această simplicitate se vede câte un obiect prețios, ca un covor persan etc. care amintește faptul că acest Castel este așezat în drumul comercial către Răsărit. BISTRIȚA, reghinul săsesc, ALBA-IULIA „La Nord de Brașov, continuă d-l Marriner, se întinde drumul către Bistrița, al doilea din cele șapte Castele“. Aci autorul intercalează o fotografie reprezintând o copilă română, în costum pitoresc național despre care spune: „Româncele sunt renumite pentru broderia lor de mână, iar satele se întrec unele pe altele a produce bluze și cămăși lucrate cu îngrijire. Fiecare e „artist“ în propriile lui desenuri și este socotit ca o rușine să copieze lucrarea altuia. O altă fotografie urmează, reprezentând un grup de tineri sași îmbrăcați în port românesc de sărbătoare. „Căsătorile între români și germani sunt foarte rare, ambele neamuri păstrând curățenia rasei sale. Multe din obiceiurile românești însă au fost adoptate de ceilalți, mai ales în ce privește îmbrăcămintea. Fotografia de mai sus este un exemplu frapant. După ce vizitează Bistrița, d. Merriner trece prin Reghinul Săsesc, și prin Cluj pentru a ajunge la Reghinul Săsesc al patrulea din cele șeapte Castele. In drum, trece și prin Alba Iulia, unde în 1922 a asistat la incoronarea M. M. L. L. Regele și Regina României. „Lângă vechea biserică a Sf. Mihai, unde i îngropat Hunieadi Ianoș s’a ridicat cu ocazia încoronării și a unirei Transilvaniei cu România, frumoasă biserică în stil românesc, pe locul unde Mihai Viteazul a fost și el încoronat ca Domnitor al Munteniei, Moldovei și Transilvaniei unite“