Neamul Românesc, iunie 1926 (Anul 21, nr. 105-108)
1926-06-07 / nr. 105
NEAMUL ROMANESC Abd-el-Crim Mîndrul rebel din Rift s’a predat trupelor francospaniole. Causa lui nu poate fi judecată din punctul de vedere al civilisației noastre europene, care, cu toate urile dintre noi, nu poate să n’aibă o oarecare solidaritate, fără a-l nedreptăți pe omul care în munții lui luptă pentru legea și pentru rasa lui. Asupra Maghrebului marocan trebuia să vie — și a venit — unda cuceritoare a culturii noastre economice și coloniale. Sultanii cu atribuții califale s’au plecat supt vălurile lor sacre înnaintea puterii pe care nu se puteau gîndi a o infringe. Doar vre un bandit ca Raisuli cuteza să încerce un noroc care nu putea să-i rămîie credincios. Și atunci acest „Maur“ de sînge nobil a ridicat steagul împotrivirii. Azi misiunea lui e sfîrșită. Omul lasă din mîni sabia care a înfruntat marea și nobila Franță. In multe suflete se va mișca pentru dînsul ceva mai mult decît mila cuvenită învinșilor. N.IOROA O scenă din alegeri Vineri dimineața cînd eu, bolșevicul din 1906 și de totdeauna, eram în fruntea listei pentru Senat și în fața portretelor spilcuite ale d-lui Vintilă Brătianu și ale spiritului schopenhauerian a d-lui P. P. Negulescu, am aflat dela d. Cihodariu, al doilea candidat pe listă, că i se interzice, de primari bătăuși, de agenți, de jandarmi și chiar de cutare ofițer intrarea în localurile de vot rurale. M’am adresat atunci ministrului de Războiu. Declarîndu-mi că nu poate aproba asemenea acte, generalul Mircescu mi-a atras atenția că jandarmii sînt ai Ministeriului de Interne. La rîndul mieu i-am amintit că ministrul de Războiu are a veghia asupra onoarei și legalității lor. D-sa a recunoscut că e așa și, după cererea mea, colonelul Crăiniceanu, în civil, a întovărășit la întâia secție afară din București pe d. Cihodariu. Și ce a găsit acolo trimesul generalului Mircescu ? Plutonierul de jandarmi refuză neted, a doua oară, intrarea candidatului, tocmai pentru că era candidat. Cu atît mai mult — sau, ceva mai puțin, — a însoțitorului lui. Cînd i s’a spus cine e acesta, s’a îndoit. Văzînd însă legitimarea, a răspuns scurt: „Nu vă pot lăsa să intrați“. Concesia la care a ajuns bietul om care-și urmă ordinele a fost să dea drumul colonelului singur. Apoi s’a rugat să nu i se facă rău pentru că el nu e vinovat. Și, într’un gest de desperată onestitate, a strigat: „Fie ce-o fi, intrați. N’au nicio mustrare oamenii cari au provocat asemenea scene? U-L. U ii ' N, IQRQA Rostul nostru In articolul publicat într-un număr precedent al Neamului Românesc, vorbind de situația presentă a partidului Național, conchideam că, dacă prin defecțiunile întîmplate în ultimul timp partidul a scăzut puțin numericește, moralmente el nu a putut scădea, căci elementele rămase în partid sînt acelea capabile de devotament, de jertfă pentru o ideie și de luptă, și acestea sînt singurele elemente care fac tăria unui partid. Adăugam insă că această armată, deși numeroasă încă și cu forțe nebănuite de mulți și avînd și suficiente și capabile cadre ca să poată porni la o luptă încoronată de succes, are nevoie de un chiag sufletesc bine stabilit. Acestei armate trebuie să i se arăte lămurit rațiunea ei de a exista, adecă scopul către care tinde, mijloacele de luptă, și mai înainte de orice să aibă o conducere fermă și unitară. Ni propunem să abordăm această chestiune. Este elementar că un partid politic nu poate exista fără o concepție, fără o doctrină, care să-i justifice ființa. Nu voiesc să înțeleg prin aceasta un program. Programe sunt destule, și, în ce privește partidul nostru, ultimul program s’a făcut cu ocazia fusiunii dintre Partidul Național Român și cel Naționalist al Poporului. Voiesc să înțeleg, că un partid politic ca să trăiască trebuie înainte de orice să aibă o rațiune socială superioară de existență, cu alte cuvinte să reprezinte un sentiment cît mai profund și cit mai general, să creeze și să reprezinte curentele sănătoase și să înlăture pe cele rele. Iar în cadrul acestui rost el poate și chiar e și dator să-și facă și un program. Dar aceasta nu e încă suficient. Orice partid politic trebuie să țintească spre scopul final, care este realizarea doctrinei sale și să vadă clar posibilitatea de atingere a acestei ținte. Contrar, el riscă ori să moară în fașă ori, dacă ia ființă, să se dovedească utopic și să se destrame. Dacă analizăm sumar situația diferitelor partide politice din țara noastră, constatăm că spre ex. liberalii au necontestabil o dogmă. Dogma aceasta poate să sufere din punct de vedere moral și de sigur că ea adoptă mijloace de realizare imorale, iar din punct de vedere practic eu le consider foarte șubrede. In adevăr, cum s’ar putea numi perfect morală o dogmă care, spre ex. supt pretextul progresului economic al țării, are la basa ei cointeresările de tot felul la avuțiile Statului, cointeresări în care Statul aduce ca aport totul, iar liberalii aduc numai pe partizani lor, pentru a-i îmbogăți și a crea uneltele care, viciind apoi viața noastră politică, să caute prin conrupere de suflete să stăpînească țara? Cum se poate numi morală o doctrină cari în mijloacele ei de atingere nu se basează decît pe bunăvoința regală și pe puterea și tirania jandarmeriei? Liberalii se laudă că au dat sufragiul universal, fapt inexact. Dar, admițîndu-i exact, să nu spună ce au făcut pentru ca să atragă marile mase populare spre dînșii. Nimic, și, ceva mai mult, nici nu ar fi putut face ceva, căci, în concepția lor de guvernare, masa fiind