Neamul Românesc, septembrie 1926 (Anul 21, nr. 118-121)

1926-09-06 / nr. 118

NEAMUL ROMÂNESC trebuie să-i răspundă, la folosul pe care trebuie să-l aduci ? Și să nu nu ascundem, cu sau fără voie, un lucru : că țara are în sine însăși o misiune, în afară de tot ce înțeleg, ce simt și ce vor aceia cari, incontestabil, au un drept asupra ei. Țara nu e un lucru, cum e casa, grădina sau ogorul ; ea e o ființă organică, e un mijloc viu prin care se ține și înaintează umani­tatea, e realizarea unei idei sacre și îndeplinitoare a unei înalte funcțiuni morale. Așa fiind, dacă proprietarul — reținînd mai departe comparația — e minor trupește sau sufletește, nu te gândești, ca un ticălos, să te folosești de slăbiciunea lui și, consultîndu-1 unde n’are ce răspunde și ascul­­tîndu-1 unde nu poate avea o voință, să acoperi cu al său biet de tremurat scopul egoismului tău dibaciu în a găsi o legitimare „democratică“. Ci, ca om onest, faci două lucruri. Pentru moment în ce nu poate el — numai în aceia— substitui o tutelă îndreptată însă toată în folosul lui. Și cauți a-1 pregăti în așa fel încît el însuși, într’un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, să facă de capul lui. Dacă aceasta o faci însă cînd e vorba de cele ne­însuflețite pe care apasă pecetea unui sfînt drept, cu cît mai mult trebuie să te conduci astfel cînd și tu — în măsura inteligenței, învățăturii și situației tale — ești responsabil de viața ființei mai mari decît toți noi împreună, fiindcă e adînc înrădăcinată în trecut și îndreptată către un viitor fără margeni, care e țara ? „Toate puterile vin de la națiune“ nu înseamnă, onorați domni cari o știți tot așa de bine ca și mine, dar nu vă dă mîna s’o spuneți, că de la națiune vine, în fiecare clipă, decisiunea, ci că de la încrederea ei a venit, la anume oameni, în stare a face ceia ce nu pot face, alții, îndreptățirea de a lucra în numele ei și în folosul ei. E drept că în acest caz e vorba de o selecție. Se­lecție printr’o opinie publică luminată, care e a cîtorva, și selecție prin jocul liber al capacităților lăsate să se afirme și să se impute. Și, după selecție, ce rămîne dintr’o anume demo­crație ? N.­IORDA Puțin jenat, interlocutorul mieu a evitat răspunsul. Acest răspuns îi dau împrejurările. Zeul de ieri a trecut prin mulțimea, care de atîtea ori l-a aclamat, ca un prisonier, ca un acuzat, acope­rit de mustrări și de blăstăme. Sprijinit pe ambiție și pe violență, altă ambiție și altă violență l-au prăbușit, și cine știe ce soartă-l aș­teaptă mîne ! Dar învingătorul, oricît ar chema la colaborare pe oamenii vremilor normale, nu are altă basă a puterii sale decît succesul. Și orice succes ține până la dovada că actul poate fi mai fericit. Un general și apoi alt general... Și sunt oameni cari să voiască României aceasta N. IORGA Un general și apoi alt general Nu e mult de cînd m’a cercetat un foarte inteligent și cult ziarist din Atena, care avea fireasca dorință să știe cum considerăm noi starea de lucruri de la el de acasă, în zilele cînd „Pangalos era rege“. I-am spus fără înconjur părerea ce o am despre dictaturile în genere, cînd ele nu vin dintr’un cataclism național și nu se impun prin puterea unui geniu crea­tor. Și am adaus întrebarea: cît crede el că va dura sistemul Pangalos? Trei zile în Basarabia II. (Urmare.) Apoi catapeteasma de dealuri scade, terenul se ega­­lisează, ambele răsfirări de sate dispar la înceata urcare spre Nord. Mori de vînt de sistem turcesc ; case de același tip cu acoperișul greu de țiglă ; țerani cu ochelari și țe­­rance în fuste de oraș; colonia începe. Omul abstract, plugarul de duzină, anonimul etnic pe care Roma slavă a Rusiei l-a sămănat aici în pustiu, în pustiul prin ne­­lucrare, atît de larg încă și azi, cu mîna ei imperială, darnică de pămînturi furate. Aici sînt Nemți, Aiurea Lipoveni și tot felul de nea­muri în marginea vastelor pămînturi nelucrate pe care le mănîncă buruiana grasă, sau a lanurilor de porumb care nu par a se mai sfîrși. Sate fără haltă, cu oameni înrădăcinați fără o ideie netedă a Statului din care fac parte. * * * * rum Íniia ne duce până spre mijlocul Basarabiei, avem acuma pe costișe marile sate vechi prospere, cu casele albe, purtînd adesea coperișuri roșii, între live­zile cu copaci aleși. Se recunosc lesne straiele culturale după aspectul caselor. Locuința luminoasă, primitoare, înflorită de un zîmbet, cu cerdacul sprijinit pe stîlpi, une­ori delicat sculptați, — am observat și un fel de disgrațios cafas închis între dînșii—, cu fereștile mărginite de dungi albastre, e de la vechii Moldoveni. De la Tatari bu­cătăria de ciamur supt stuhul buhos. Tot de la ei pivnița exterioară, avînd sus o încadrare de piatră cu niște bombițe ca pe pietrele unui cimitir musulman. Așijderea și cuptorul de pămînt, grosolan făcut, de mîni grăbite, stîngace. Iar Rusia dă acoperișurile de țiglă sură-albăstrie, unele și din 1924, purtînd în mari litere cirilice anul și inițialele proprietarului, dar mai ales marea, căpățînoasa biserică, a cării cupolă um­flată ca o ceapă în plină maturitate face un contrast

Next