Neamul Românesc, octombrie 1926 (Anul 21, nr. 122-125)

1926-10-04 / nr. 122

2 NEAMUL ROMANESC ghe Mîrzescu știa să fie amabil cu orișicine. Și totuși nimeni nu s’a gîndit că în acest om partidul lui ar putea sa aiba un șef. Iar la ultima distribuire de portofolii acela care nu ținea sama nici de uimtele nici de osînzele nimănui, a fost aruncat la acel Ministeriu al Muncii care se da începătorilor și inutililor. Și voiți ca, după ce «tiraniile», care de o­­biceiu iubesc pompa și au și nevoie de dînsa, s’au purtat așa, «democrațiile» de gloata, clădite pe invidia brutală ori pe veninoasa invidie distilata, să procedeze altfel? La ele se face o scară a valorilor contrară celei naturale. La fund oricine poate fi peri­culos și prin ideia și prin strălucirea cu care ar putea-o înfățișa, cu magia care se desface din scumpul har al lui Dumnezeu. La fund — în groapă și, dacă se poate, cu o piatră grea de-asupra, pe care nimeni, de jos sau de sus, să n’o mai poată clinti! Iar de-asu­pra blîndului care să-și fi dovedit, în obscură muncă de intrigi și în dibace prefăcătorie tîrîtoare, insuficiența și impotența ! Dar mai e încă o autoritate de care se fe­rește trista noastră epocă de scădere inexo­rabilă a tuturor nivelelor. Autoritatea aceia ce se b­lama virtute. Nu vulgara virtute care constă în a nu fura, în a nu călca prescripțiile curente care asigură fiecăruia averea lui, muierea lui și ce-i mai recunosc legile. Ci marea virtute care înseamnă a privi drept toate greută­țile, a înfrunta toate primejdiile, a lovi toate opunerile și a îndura toate sacrificiile cînd e vorba de demnitatea ta omenească, de principiile vieț­i tale, de interesele țerii și ale neamului. O, bine faceți toți cîți vă feriți de această autoritate! E cea mai periculoasă. Ea pune un partid totdeauna în fața unei surprinderi. O nedisciplină firească, și sacră, față de toate oportunitățile, o neînduplecare de neînvins față de toate micile murdării profitabile din care se hrănesc machiavelușii politicei noastre de bucătărie, vă va sta necontenit în față de câte ori cârărușile voastre cotite vor scoate la iveală unul din acele acte urîte pe care virtutea nu le poate tolera nici dacă s’ar prăbuși asupra ei una din acele catastrofe politice totale căreia-i supraviețuiește numai conștiința înălțată prin înseși jignirile ce i s’au adus. Dar toți acești feriți de orice e puțin cel mai mare și mai frumos mânîncâ astfel însuși sufletul fără care o societate nu poate trăi. (..) . [ N. IORDA A murit Vasile Bogrea... Omagiu amintirei lui... De mult moartea stăruia hulpavă în preajma ființei lui Vasile Bogrea... Știa și el lucrul acesta... Și totuși, ani de zile, prin puternica și înalta lui spiritualitate, a ținut de-oparte pe această fiară care-1 rîvnia... Că niciodată nu am văzut un spirit atît de superior, atît de complect, atît de armonios alcătuit de Dumnezeu, ca al lui... Era o forță spirituală atît de curată și de puternică, încît făcea impresiunea vie că trăește numai prin extraordinara lumină clară a ochilor lui negri,— găuri prin care sclipiau fulgerile genialității minții și ale sufletului său... Ades, cînd mă aflam în apropierea lui, aveam crezarea că pîlpîie lîngă mine o flacără, care ia trup de om pentru a-și exprima tumultoasele și imensele ei vreri spirituale... Ardea apropierea lui... Și totuși și ce om întreg!... Bun și blajin, pe cît de rea și nemiloasă era boala, — liniștit și profund, de­și noi ane de dureri îl asediau, — clar-văzător și drept, de­și perdele negre de sfîșieri cereau să-l acopere,— modest și filosof, pe cît de imensă și pluriformă îi era învățătura... Un om îndumnezeit prin bunătate, carac­­ter și știință... Un moment fericit în marea noastră desfășurare națională... Un focar de concentrări ge­niale... ...Și amintirile vin, ca porumbeii albi din d­arul ce­rului de vară... In 1902 toamna, o toamnă potolită și plină de fiori de tinerețe, — stăteam adunați la „Li­ceul Național" din Iași, — grupele de absolvenți de la mai multe licee moldovene, — ca să nu dăm „capa­citatea“... Atunci auzirăm de Bogrea... Venim de la liceul din Pom­ar­a,­­ avînd un prestigiu, de pe atunci, considerabil. Văzurăm omulețul acela mic, uscat, ne­­astîmpărat, cu ochii de o mobilitate fascinătoare, cu vorbirea de o ușurință captivantă. NI simțirăm pe dată căpetenia noastră. Profesorii, în frunte cu bătrînul Ca­­ragiani, îl tratau ca pe un mic savant, ca pe-o minune rară, aproape ca pe un coleg... Noi, dintr’odată, prinși de o cinstită simpatie, suscitată de înfățișarea lui loa­­ială și întreagă, îl plimirăm ca pe­ o căpetenie cu care ne mîndriam. Făcurăm cerc în jurul lui, și plini de ad­mirație, îl lăsam să ne vrăjească... Pe urmă, ne îm­­prăștiarăm spre țeluri deosebite, păstrînd în suflet în­fățișarea lui Bogrea, ca pe-o lumină pâlpâitoare.. Și vremea trecu. Veni războiul. Sîngera țara prin toate vinele ei. Pierdurâm parte din trupul ei, — și stăteam grămădiți în jurul marelui mormînt moldovean. Și într’o zi, pe drumuri de adîncă durere, întîlnim­ lu­mina diamantină din ochii lui Bogrea. Intram, pentru cîteva clipe, în odăița scundă de pe Strada Lăpuș­­neanu, unde trei puteri spirituale infinite își măcinau silințile să facă mai mică suferința cea mare a nea­mului. Erau acolo : marele nostru profesor Iorga, su­blimul suflet care a fost Aurel Metroniu, și Vasile Bogrea... Cînd am­ întrat și cînd ne-am privit, avum­ simțirea că am pătruns într’o vastă încăpere spirituală. Nu mai erau oameni, — erau puteri spirituale,— erau priviri de­ o profunzime amețitoare, — erau zeificați de

Next